Nu mai dau de mult doi bani pe sondajele de opinie. Această afirmație aparent abruptă, pe care am făcut-o în repetate rânduri înaintea alegerilor europarlamentare, s-a confirmat cu prisosință. Nicio analiză sociologică nu a fost capabilă să prevadă scorul. Și mai ales uluitoarea prezență la vot, raportată prin rețelele STS. Prin urmare, atunci când încercăm să anticipăm efectul rămânerii la putere în cazul PSD, este obligatoriu să ne raportăm la cu totul altceva decât cercetările de piață. La raționamente de logică formală. Așa stând lucrurile, să vedem care e prețul.

Un partid aflat la guvernare, atunci când urmează să aibă loc trei runde extrem de importante electorale, prezidențialele, localele și parlamentarele, are indiscutabil o serie de avantaje. Împărțind cu abilitate cașcavalul puterii, deși întotdeauna guvernanții susțin că fac acest lucru în mod echitabil, PSD, în alianță cu ALDE pot influența într-o oarecare măsură, în interesul lor, în special activul de partid. Primari, consilieri, parlamentari, care pot fi mobilizați astfel, motivați fiind într-o măsură sporită. Aceștia la rândul lor pot transpira pentru aducerea propriului electorat la urne. Ce nu poate însă să facă niciodată un partid la putere sau o coaliție de partide la putere este să influențeze apăsând pe butoanele bugetare grosul electoratului. Electoratul necaptiv. Din afara bazinului propriu.

S-a demonstrat recent – și asta dincolo de trucul cu referendumul suprapus peste europarlamentare și dincolo de vicierea masivă a prezenței la vot raportate de serviciul secret STS – că mărirea pensiilor în cazul a circa cinci milioane de persoane nu a fost de natură să creeze un scor favorabil partidelor aflate la guvernare. Pensionarii au fost insensibili electoral la acest stimul financiar, pe care l-au considerat și-l vor considera întotdeauna pur și simplu un drept cuvenit. Având în această privință perfectă dreptate. Nici alte categorii sociale, a căror coardă sentimentală a încercat să fie vibrată de către coaliție tot prin utilizarea banilor publici, cum ar fi de pildă medicii sau corpul profesoral, nu au dat semne că ar fi gata să-i răsplătească politic cu prilejul alegerilor pe cei din PSD și ALDE. Așa stând lucrurile, e bine să fim extrem de circumspecți atât noi, cei care încercăm să fim arbitri lucizi ai frământărilor politice din România, cât și sau mai ales judecătorii din teren, atunci când încercăm să luăm în calcul avantajele pe care și le poate crea o formațiune, care are și exercițiul puterii executive.

În schimb, dezavantajele, adică jumătatea goală a paharului, țin de domeniul evidenței. O evidență demonstrată implacabil pe tot parcursul istoriei. Puterea erodează atunci când o exerciți și te alimentează electoral atunci când te afli în opoziție. Într-o democrație, fie ea și labilă cum este democrația românească, marcată sau nu de influența factorului intern al statului subteran și a factorului extern – interesele pragmatice și cinice ale marilor puteri – se manifestă cu o relativă constanță cicluri politice. Alternanța la putere. Chiar dacă PSD, cel mai mare partid politic fiind și cu cel mai important bazin electoral, a stat cel mai mult la putere în România în ultimi 30 de ani, o alternanță la putere a avut totuși loc. Mă refer acum la puterea executivă centrală. Adică la guvernare. Pentru că și o bună parte a opoziției se află tot la putere. În localitățile în care este majoritară. Și prin președintele României. Ei bine, statul prea mult la guvernare uneori poate da bătăi mari de cap. Și poate face mai mult rău decât bine sub aspect electoral. Este în firescul lucrurilor ca cetățeanul să vrea tot timpul mai mult de la Guvern. De la administrația publică locală. Și de la președinte. Aceste speranțe, confruntate cu o realitate care întotdeauna rămâne în urmă, generează nemulțumire. Frustrare. Sau chiar furie. Toate acestea se transformă în vot negativ. Votul negativ este un fenomen implacabil. Factorul intern și factorul extern îl pot doar specula și amplifica. Dar nu-l pot schimba fundamental. La bursa politicii unui stat nesuveran joacă mulți, unii fiind extrem de puternici, dar și aceștia se orientează întotdeauna în funcție de direcția din care bate vântul electoral.

În mod logic și în baza raționamentelor de mai sus, PSD ar fi trebuit de mult timp să se lase ejectat de la guvernare, fie cu ocazia unei moțiuni de cenzură, fie altfel, pentru a evita o erodare prea profundă și pentru a-și putea reîncărca, în opoziție fiind, bateriile electorale. Nu a făcut-o. Ultimul prilej bun ar fi fost cu o lună două înainte de alegerile europarlamentare , astfel încât paratrăsnetul frustrării cetățenilor, al mâniei, al votului negativ să fie mutat în tabăra frontului anti-PSD. Nu s-a întâmplat acest lucru. PSD nu a plecat de la guvernare nici în cel de-al 24-lea ceas, când s-a confruntat cu rezultatele dezastruoase, contrafăcute sau nu, ale unui referendum câștigat de președinte și al unor alegeri europarlamentare câștigate de opoziție. Și nu o face nici acum.

Noua conducere a PSD, având-o în epicentru pe doamna Viorica Dăncilă, consideră că partidul trebuie să rămână până în ultima clipă responsabil față de propriul electorat și că plecarea de la guvernare ar reprezenta un gest de trădare față de cetățenii care i-au dat acestui partid pâinea și cuțitul Executivului. Ca urmare, PSD, de care s-a atașat și ALDE, nu face altceva decât să culeagă electoral ceea ce a semănat ante-electoral. La capătul acestei experiențe, vom putea ști câtă dreptate am avut sau câtă dreptate nu am avut atunci când încă de la începutul acestui an am lansat conceptul auto-ejectării de la guvernare și reîncărcării bateriilor electorale din opoziție. Mai e foarte puțin timp până la alegerile prezidențiale pe care Klaus Iohannis s-a pregătit cinci ani pentru a le pierde, dar pe care le-ar putea totuși câștiga, acum, când i s-a spulberat orice speranță de a mai accesa importanta funcție de președinte al Consiliului European. Iar speranțele sale au reînviat, culmea paradoxului, datorită PSD. Că în final va câștiga nu el, ci Dan Barna, aceasta este o altă chestiune extrem de interesantă, dar care nu îi va aduce PSD-ului niciun beneficiu. Dimpotrivă.

Sunt extrem de curios să văd în ce măsură factorul extern – și aici mă refer exclusiv la Statele Unite – se va arăta dispus să susțină candidatul PSD la prezidențiale și dacă va reuși în jocul geopolitic să îngenuncheze axa Berlin-Paris, după ce în prealabil își va fi adjudecat și o parte din statul subteran. Atrag atenția însă nu numai că Statele Unite pot juca un rol cheie în această campanie prezidențială și că date fiind circumstanțele Casa Albă nu s-ar putea plasa decât în tabăra candidatului PSD, dar și asupra faptului că, pentru a se întâmpla acest lucru, ținând cont de pragmatismul extrem de accentuat al politicii americane, cea mai mare putere a lumii nu va interveni decât dacă ajunge la concluzia că are șanse mari de succes. Altfel, demersul ar reprezenta o înfrângere și o umilire a Washingtonului.

Până una alta, soarta candidatului PSD se joacă cu multe necunoscute, în timp ce cele mai multe date cunoscute o dezavantajează pe doamna Dăncilă, tind să o trimită la sfârșitul acestui an în cel mai bun caz pe banca de rezerve, să o scoată forțat de la guvernare și să provoace un cutremur încă nemaiîntâlnit în PSD, mult mai puternic decât cel înregistrat de toate seismografele la europarlamentare.

Sorin Rosca Stanescu