Nu e nimic nou sub soarele României. De când am început să percep ce se întâmplă în jurul meu (percepţie arbitrară, cu rezervele de rigoare) m-a izbit imoralitatea şi, în special, lenea, hoţia şi minciuna (nu neapărat în aceată ordine). Şi indiferent cât am fi de ipocriţi trebuie să recunoaştem că cele trei „calităţi” – imputate, ca şi „argument” al nediscriminării rasiale până şi în procesul „Memorandiştilor” -, au devenit un „brand” de ţară. Un „brand” ce ne situează nu numai la periferia Europei şi a lumii civilizate, ci şi la periferia existenţei ca naţiune, pentru că, presistând, ne fetişizăm, ne dezintegrăm moral şi, implicit, naţional.

Dacă până la Guvernul Năstase – care a instituţionalizat şi generalizat la scară naţională corupţia, generând mecanismul şi sistemul care funcţionează şi astăzi -, exista un oarecare relativ echilibru între moralitate şi imoralitate în politică (şi, în special, în administraţia generată de politică), în prezent „stilul Năstase” a devenit universal şi s-a impus definitiv, fără a avea vreun contracandidat cotat cu vreo şansă în tentativa de a-l înlocui. Plecând de la principiul că „excepţiile întăresc regula” s-a ajuns până acolo încât tot ce generează politica (şi, din păcate, influenţează absolut tot ce funcţionează în România) este contaminat iremediabil. Practic, clasa politică românească a înfiinţat un stat ce funcţionează paralel cu cel teoretic, democratic şi legal, mecanismele oficiale de funcţionare a societăţii devenind pur formale.

Şpaga şi traficul de influenţă, la toate nivelele, sunt instrumentele exclusive ale funcţionarii societăţii şi „principiile” de baza, iar cine stăpâneşte cel mai bine aceste „principii”, are garantat „succesul” social, atât în administraţia publică cât şi în economia privată. Pentru politician, demnitar sau funcţionarul administrativ, minciuna şi hoţia sunt instrumente de baza ale „bagajului” profesional, lipsa acestora blocând orice ascensiune şi orice realizare în plan material. Iar când în spatele oricărui succes profesional se află astfel de calităţi (minciună şi hoţie) promovate şi întreţinute prin şpagă şi trafic de influenţă, să ne mai mirăm că acestea au generat transformări profunde, de fond, iremediabile şi asupra carectarului moral şi al conştiinţei întregii societăţi, chiar şi a celor din domeniul privat ? Metamorfozaţi de lene, hoţie şi minciună, se fac eforturi profunde pentru dedublarea presonajului creat de monstruozitatea trăsăturilor fundamentale imorale, exersându-se arta ipocriziei până la autoconfuzie. Creată, formată şi întreţinută de hoţie şi minciună, promovând şpaga şi traficul de influenţă până la perfecţiune, clasa politică, demnitarii şi administraţia publică mimează că luptă împotriva corupţiei (abuzul în serviciu contra şpagă şi a traficului de influenţă contra şpagă), pozând în „arhangheli” trimişi din afara sistemului să lupte cu sistemul. Or, când sistemul şpăgilor şi traficului de influenţă i-a creat, cine poate fi atât de naiv să creadă că politicianul sau demnitarul este dispus să se autoextermine ca produs al corupţiei ? E ca şi cum Dracul ar predica în biserica despre necesitatea întoarcerii la Dumnezeu şi la credinţa în bine!

Din nenorocire, nu Năstase, Mureşan, Patriciu, Ioan Niculae, Copos, Sereş, Voiculescu, Fenechiu, Şova, Vâlcov, Udrea, Bâgiu, Duicu, Ponta, Vanghelie, Băsescu, Mazăre, Constantinescu, Oprişan, Stanciu, Gabriel Sandu, Ştefan, Blaga, Chiţoiu, Dragnea, Bojin, Nagy, Pantiş, Mitrea, Dobriţoiu, Silaghi, Severin, Andronescu, Botiş, Căncescu, Mischie, Voicu, Chiuariu, Hrebenciuc, Ghiţă, Conţac, Ţurcanu, Stavarache, Sechelariu, Apostu, Solomon, Ridzi, Fuia, David, Dragnea şi mulţi alţii (lista este atât de lungă că ar necesită câteva pagini) au inventat lenea, hoţia şi minciuna şi nici şpaga sau traficul de influenţă în România şi, din păcate, acestea nu dispar o dată cu eliminarea lor din politică. Sistemul bazat pe aceste „criterii” a existat dintotdeauna, ca alternativă la cel normal şi ţine de evoluţia societăţii şi a conştiinţei naţionale la un moment dat. Ei doar, profitând de degrigolada morală lăsată moştenire de comunişti şi de lipsa unei influenţe reale a lumii civilizate, l-au reactivat şi utilizat, perfecţionându-l şi aducându-l în starea de astăzi, adică general aplicabil în toate domeniile de activitate socială din România.

Chiar dacă pare o utopie, sistemul actual, având la bază lenea, hoţia, miciuna, şpaga şi traficul de influenţă, îşi are originea, contrar logicii, în Piaţa Universităţii. Palma dată atunci democraţiei şi speranţelor a fost certificatul de naştere al neo-ciocoismului românesc şi al resemnării celor care mai credeau în democraţie, iar resemnarea a fost speculată imediat de oportuniştii imorali care aşteptau momentul. În spatele minerilor au stat şi s-au strecurat impostorii care au acaparat puterea, au menţinut-o şi continuă s-o menţină şi cei care au creat sistemul bazat pe lene, hoţie şi minciună, şpagă şi trafic de influenţă. Acest sistem s-a dezvoltat doar într-un singur sens şi cu un singur scop: acapararea puterii şi sustragerea banului public şi averii publice. Nu există un alt scop, în rest fiind minciună.

Asistând la ce se petrece în prezent şi ţinând cont de conştiinţa morală socială, mi-e greu să cred că, brusc, SRI şi DNA s-au trezit din letargia ultimilor 28 respectiv 12 ani, în care „vegetau” şi îşi propun să contreze sistemul existent, în totalitatea lui. N-are nici o logică, pentru că şi SRI şi DNA, chiar dacă pozează un alt profil decât cel real, cu mici excepţii, fac parte din masa generală a efectelor celor care au promovat sistemul şpăgilor şi traficului de influenţă ca şi criterii de baza ale ascensiunii profesionale şi materiale în societatea românească (fiecare demnitar, funcţionar public, procuror sau judecător, ce a ocupat sau ocupă o funcţie, direct sau indirect, a apelat la imoralitatea deciziei politice sau a unor grupuri de interese). Parafrazând faptul că „omul este făcut din carne şi oase”, în România, funcţionarul public, în general, direct sau indirect, este generat de şpagă şi trafic de influenţă. Or, pornind de la această „certitudine” (nu ipoteză), mi-e greu să cred că există mici „enclave” care au „deviat” de la regulă şi care s-au aotoepurat moral prin „botezul” autoconştientizării, fiind capabile de „independenţă” morală decizională.

Deşi, aparent infirmând regula, SRI şi DNA au „scăpat” în „ring” şi împart scatoalce la toţi adversarii, fără discriminare, mă tem că nu-i chiar aşa. Cum n-am auzit de „transferuri” de „nemţi” nici la SRI nici la DNA şi nici de selecţii perfecte, în care să primeze exclusiv criteriile profesionale şi morale, ci, mai degrabă, de „recrutări” pe principii „neaoşe” generate de moştenirea genetică şi de servilism necondiţionat faţă de „stăpânii” care decid ascensiunea profesională, selectivismul „săltării” hoţilor, pe criterii curat arbitrare (în care valoarea sumelor sustrase reprezintă o chestiune complementară) naşte o întrebare firească: Cine, de ce şi cui îi face „pârtie” în prezent ?

Când o „salţi” ca „gestionar de fapt” şi ocoleşti „gestionarii de drept”, tratându-i cu „mănuşi” deşi fără semnătura lor banii publici nu s-ar fi „evaporat”, e clar că s-a introdus în ecuaţie şi „subiectivismul” promovaţilor pe criterii „neaoşe” situaţi (fortuit sau benevol ?) într-o anume tabăra (chiar şi din punct de vedere moral, tot subiectivă).

Dincolo de exemple concrete, ce e clar şi incontestabil – mai ales după dezvăluirile, în cascadă, din ultima perioadă -, este că şpaga, traficul de influenţă şi frauda fiscală sunt atât de prezente în toate domeniile vieţii sociale în România, încât pot fi asemuite cu o tumoare uriaşă, ce a cuprins tot corpul. Şi, deşi aparent, Vanghelie, Voiculescu,  Fenechiu, Şova, Vâlcov, Ruşanu, etc., etc., etc., par cazuri speciale ale corupţiei sistemului, în realitate ele nu sunt decât banale părţi dintr-o uriaşă caracatiţă, care-şi continuă hegemonia chiar dacă şi-a pierdut mici segmente din tentaculele cu care opera. Arestând, în acest ritm, chiar 10% din corupţii României (mai mult, în condiţiile actuale, este imposibil fizic, pentru că numărul corupţilor şi a celor care prăduie banul public este uriaş în comparaţie cu capacitatea de reacţie a SRI şi DNA), problema de fond a corupţiei va rămâne, în continuare, nerezolvată. Când paznicul averii publice este profund corupt şi când Parlamentul – cel care ar trebui să „securizeze perimetrul” să nu se poată fura -, se face că nu înţelege fenomenul şi cum funcţionează sistemul de „sifonare” a banilor publici, societatea românească nu va putea fi beneficiara unei transformări profunde ci va continuă să fie prizoniera sistemului imposturii, bazat pe lene, hoţie, minciună, şpagă şi trafic de influenţă, creat de Piaţa Universităţii şi toleranţă societăţii, în care hoţii nu sunt stârpiţi ci se schimbă.

În formula actuală de administrare a banului public, în care ordonatorul de credite nu are nici o răspundere cu privire la destinaţia sau eficienţa cheltuirii banului public, faptul că SRI şi DNA depistează 1-2% din cazurile în care funcţionează para-ndărătul şi din acestea recuperează, în medie, 10% din prejudiciu, nu e un motiv de mândrie ci de îngrijorare. Iar dacă în acelaşi procent (ba chiar mai mic) se recuperează de către ANAF şi fraudele fiscale (ce depăşesc 100 miliarde lei anual, despre care SRI si DNA nu se arată prea îngrijorate deşi reprezintă, cu adevarat, cea mai mare ameninţare la securitatea financiară a României) mi-e teamă că cea la ce asistăm seamănă mai degrabă a rafuială între găştile de crimă organizată, care vor să se elimine fizic, folosindu-se, fiecare – în funcţie de „investiţiile” făcute în numirile de funcţionari -, de instituţiile de forţă ale statului, fără a se urmări, în subsidiar şi schimbarea mecanismelor de fraudare a banului public. Oricât s-ar strădui SRI şi DNA, dacă Parlamentul nu va înţelege (şi nu înţelege, demonstrând asta prin respingerea iniţiativei înfiinţării comisiei parlamentare de anchetă privind utilizarea Fondului de rezervă al Guvernului în 2013 şi 2014) că legislaţia privind atribuirea şi utilizarea fondurilor publice trebuie adaptată cerinţelor actuale, iar activitatea ANAF să fie analizată în funcţie de procentul de recuperare al impozitelor şi taxelor sustrase, adaptând şi în acest sens legislaţia la condiţiile existente, impactul arestărilor de genul  Vanghelie, Şova sau Vâlcov, asupra volumului fraudelor din bani publici sau taxelor şi impozitelor bugetare, vor fi nesemnificative şi nu vor contribui la reducerea furturilor din bani publici şi nici a fraudelor fiscale. Pentru că dacă nu se schimbă, prin lege, mecanismele de atribuire a fondurilor publice şi de colectare a taxelor şi impozitelor (în special a TVA), adică cauza care generează lenea, hoţia, minciuna, şpaga şi traficul de influenţă, oricât s-ar strădui SRI şi DNA, fenomenul nu va fi redus.

Pe de altă parte, lipsa de reacţie a SRI şi DNA, care, aşa cum se impune, nu reclamă favorizarea crimei organizate de către guverne sau Parlament prin menţinerea actualei legislaţii , naşte o altă întrebare pertinentă: Oare vor DNA şi SRI, cu adevărat, reducerea corupţiei şi fraudei fiscale (care întreţine şi generează corupţia) în România ? Nu cumva se complac, acceptând şi menţinând situaţia, pentru că „se mişcă precum peştele în apă”, fără concurenţă, într-un astfel de mediu în care „pescuiesc” oricând şi oricât, selectiv, în funcţie de „pofte” şi „dirijează” astfel politicul şi administrativul ? (I. Rizea).