Armata Românǎ a avut un rol important în fǎurirea statului naţional unitar român în anul 1918[1]. Intrarea României în rǎzboi, în august 1916, a stimulat conştiinţa naţionalǎ nu numai din Regat, dar şi din teritoriile aflate sub stǎpâniri strǎine, iar prin jertfa de sânge a ostaşilor sǎi a contribuit la mǎcinarea forţelor Puterilor Centrale şi la succesul luptei de eliberare a popoarelor din Austro-Ungaria. Noile realitǎţi geopolitice din Europa au fost ratificate prin tratatele de pace din 1919-1920, care au confirmat unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu România. Dupǎ rǎzboi, clasa politicǎ şi românii în general, au trǎit într-o stare euforicǎ. Se considera cǎ Marea Unire era un act de dreptate istoricǎ, şi care era atât de evident, încât nu mai trebuia sǎ fie demonstrat. Ca urmare, propaganda revizionistǎ ungarǎ, sovieticǎ şi bulgarǎ – care contesta apartenenţa la România a Transilvaniei, Basarabiei şi Dobrogei de sud – era cu totul lipsitǎ de temei şi deci nu trebuia luatǎ în serios. Unul dintre puţinii cǎrturari şi oameni politici români care a sesisat pericolul propagandei revizioniste a fost N. Iorga care, cǎlǎtorind mult în strǎinǎtate şi fiind preocupat de soarta României, afirma în 1926: „Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem economii unde nu trebuie”.

Semnalul tras de N. Iorga nu a fost ascultat. In 1940, dupǎ dictatul de la Viena, Liviu Rebreanu mǎrturisea: „Noi n-am crezut, nimeni nu şi-a putut închipui cǎ dreptatea româneascǎ, ar mai putea fi judecatǎ vreodatǎ. Dreptatea noastrǎ s-a împlinit ca rezultat al unui principiu recunoscut de toţi, pretutindeni, pentru totdeauna […] Etnice au fost graniţele noastre, nu politice sau strategice. De aceea am crezut cǎ sunt eterne […] Numai cine nu are dreptate trebuie sǎ se zbuciume, sǎ mintǎ, sǎ înşele pentru a crea aparenţa împotriva evidenţei”. Animaţi de o asemenea concepţie, guvernanţii români au alocat fonduri derizorii pentru propaganda în strǎinǎtate, iar în posturile dipolmatice de ataşaţi culturali au fost trimişi – cu câteva excepţii notabile, Lucian Blaga, Mircea Eliade şi încǎ vreo doi-trei – clienţi politici, care nici nu se pricepeau şi nici nu erau preocupaţi sǎ contracareze propaganda ostilǎ României. Mai mult, politicienii români, obişnuiţi încǎ din evul mediu sǎ obţinǎ avantaje politice şi chiar conducerea ţǎrii lor de la Inalta Poartǎ, au continuat aceastǎ practicǎ, înlocuind Istanbulul cu Parisul şi Londra. Aproape orice schimbare de guvern era precedatǎ de o amplǎ campanie în Franţa şi Marea Britanie împotriva partidului aflat la putere, acuzat cǎ a creat o stare de tensiune în ţarǎ, care era pe punctul de a se transforma într-o revoluţie devastatoare. Ca urmare, Occidentul trebuia sǎ intervinǎ urgent în România, pentru liniştirea spiritelor în aceastǎ zonǎ a Europei.

În aceste condiţii, o parte a opiniei publice europene, precum şi mulţi lideri politici au început sǎ dea crezare propagandei ostile României, apreciind cǎ acest stat era neviabil, deoarece şi-a extins prea mult graniţele în 1918. Astfel, politicienii români, chiar fǎrǎ voia lor, au contribuit la deteriorarea imaginii României pe plan internaţional şi au dat apǎ la moara propagandei revizioniste. Dupǎ cum bine se ştie, principala forţǎ prin care se asigurǎ independenţa şi integritatea teritorialǎ a unui stat este Armata. Ca urmare, statul naţional unitar român, fǎurit dupǎ grele lupte şi jertfe, trebuia sǎ fie apǎrat de o armatǎ puternicǎ, bine instruitǎ şi cu o dotare tehnicǎ adecvatǎ. Guvernanţii români nu ezitau sǎ facǎ declaraţii publice privind grija pentru armatǎ, sǎ dea asigurǎri cǎ aceasta era pregǎtitǎ sǎ apere fiecare „palmǎ din pǎmântul Patriei”. S-au înregistrat unele progrese privind industria naţionalǎ de apǎrare. S-au înfiinţat câteva mari întreprinderi, din rândul cǎrora se detaşeazǎ I.A.R.-Braşov, Copşa-Micǎ-Cugir, Malaxa, Titan-Nǎdrag-Cǎlan, Voina, ş.a. Totuşi, accentul cǎdea tot pe importul de armament şi muniţii, din Cehoslovacia, Franţa, Italia. Dar, între propaganda oficialǎ şi realitatea concretǎ exista o mare discrepanţǎ. Alocaţiile bugetare pentru Armatǎ erau printre cele mai scǎzute din Europa, iar starea materialǎ şi moralǎ a trupei extrem de dificilǎ.

Într-o notǎ informativǎ a Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei datatǎ 23 iulie 1931 se menţiona:
„Corpurile de trupǎ nu se mai pot aproviziona cu nimic din cauzǎ cǎ nu au bani, nici nu au credit. Rezultatul acestei stǎri este:
– Soldatul este rǎu hrǎnit şi pe viitor nici nu se mai ştie cum va putea fi hrǎnit, din lipsǎ de bani şi credit.
– Caii slǎbesc, cei mai bǎtrâni se vor pierde din cauza mizeriei fiziologice în care vor ajunge.
– Trupa nu-şi primeşte solda de o,75 lei pe zi, ceea ce face sǎ slǎbeascǎ disciplina şi încrederea în instituţia armatei, care nu-i poate hrǎni nici plǎti.
– Starea igenicǎ a soldatului, întreţinerea cazǎrmilor, echipamentului şi materialelor, care se fǎceau din fondul de întreţinere, care nu s-a mai primit din luna aprilie, nu se mai poate face şi se ajunge la pierderea unui mare procent de echipament, harnaşament şi materiale, care nu se mai pot repara la timp, iar soldatul va fi lipsit şi de sǎpunul necesar curǎţeniei sale corporale.
– Ofiţerii nu dispun de sumele necesare plǎţii chiriei, întreţinerii familiilor lor, achitǎrii datoriilor în restanţǎ şi sunt nevoiţi a face noi datorii, implorând bǎcanii, mǎcelarii, proprietarii de case sǎ fie amânaţi cu plata datoriilor”.

Replicând, în 1943, lui Constantin I.C. Brǎtianu, care elogia politica faţǎ de armatǎ a guvernelor liberale din perioada interbelicǎ, mareşalul Ion Antonescu ţinea sǎ-i aminteascǎ: „Spectacolul dat zilnic în stradǎ de soldaţii în zdrenţe şi desculţi şi de ofiţerii destrǎbǎlaţi de demoralizare, nu s-a putut încǎ uita şi nu se va uita niciodatǎ”. Numeroase sunt documentele care aratǎ cǎ bugetul armatei – atâta cât era – a fost devalizat de unii factori de conducere ai ţǎrii, începând cu regele Carol al II-lea şi camarila sa. Încǎ din 1930, pentru a spori alocaţiile bugetare, Carol al II-lea a cerut instituirea timbrului prentru aviaţie, aplicat la produsele de larg consum şi la actele notariale. Dar, o bunǎ parte a sumelor adunate au avut o altǎ destinaţie. Astfel, în februarie 1932 s-a realizat un acord între Carol al II-lea şi fosta sa soţie, principesa Elena. prin care aceasta urma sǎ se stabileascǎ în strǎinǎtate, primind în schimb importante compensaţii materiale. Pentru achiziţionarea unei vile la Florenţa, principesa avea nevoie de 30.000.000 de lei, iar regele i-a cerut ministrului de Finanţe, Constantin Argetoianu, sǎ gǎseascǎ o soluţie. Acesta avea sǎ relateze cǎ, neputându-l refuza pe suveran, a decis sǎ ia 27 de milioane din fondul timbrului pentru aviaţie şi 3 milioane din fondul pentru încurajarea agriculturii. Ministrul îl scuzǎ pe Carol al II-lea, dar nu şi principesǎ, „care s-a arǎtat şi cu acest prilej de o implacabilǎ aviditate bǎneascǎ”. Aşadar, o bunǎ parte din banii pe care cetǎţenii îi plǎteau pentru dotarea armatei române au fost deturnatǎ de ministrul de Finanţe la cererea expresǎ a regelui Carol al II-lea.

Generalul Ion Antonescu, aflat în fruntea Marelui Stat Major, dupǎ o analizǎ atentǎ a situaţiei privind utilizarea fondurilor pentru armatǎ, se declara „îngrozit”. Într-un memoriu adresat regelui Carol al II-lea şi preşedintelui Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tǎtǎrescu, în aprilie 1934, acesta conchidea: „Putregaiul este atât de mare, încât a rǎmâne în mijlocul lui înseamnǎ a-mi lega numele de un dezastru care este inevitabil, dacǎ continuǎm sistemul şi metodele actuale”. Replica lui Carol al II-lea şi a lui Tǎtǎrescu a fost demiterea generalului Antonescu din funcţia pe care o ocupa.

Timp de un deceniu şi jumǎtate armata românǎ a folosit armamentul rǎmas din timpul Primului Rǎzboi Mondial, depǎşit tehnic şi uzat din punct de vedere moral. Abia în iulie 1934 s-a înfiinţat Ministerul Armamentului, care a fost desfiinţat în februarie 1937. În octombrie 1938 s-a înfiinţat Ministerul Înzerstrǎrii Armatei, în fruntea cǎruia a fost numit Generalul Iosif Iacobici, iar din februarie 1939 economistul Victor Slǎvescu. În însemnǎrile sale zilnice, ministrul Victor Slǎvescu noteazǎ impresiile culese cu ocazia vizitelor fǎcute în mai multe unitǎţi militare şi fabrici de armament. Citǎm pe cele din aprilie 1939: La Divizia de Artilerie din Arad: „Multe lipsuri. Nici o armǎ nouǎ la trupe”. În Bucureşti, la fortul Bragadiru: „plin de muniţii. Halul în care se gǎsesc aceste muniţii mǎ umplu de jale”. La Atelierul Central de Confecţii al Armatei: „O impresie de jale. Maşini vechi, murdǎrie, lipsǎ totalǎ de organizare”.

Achiziţionarea de armament nu s-a fǎcut dupǎ un plan riguros, ci mai curând dupǎ interesele unor persoane apropiate puterii. Cu urmare, în dotarea trupelor de uscat se aflau patru tipuri de arme pentru infanterie, patru modele de tunuri de câmp, şase de obuziere, trei de tunuri de asediu, douǎ de tunuri de munte etc. Situaţia era similarǎ în domeniul aeronauticii, unde existau 25 de tipuri de avioane şi peste 15 de motoare. Generalul V. Hentzescu aprecia cǎ aeronautica româneascǎ „semǎnǎ cu un muzeu demn de a rivaliza cu o expoziţie perfect organizatǎ”. Cu toate eforturile financiare fǎcute de statul român dupǎ 1935, nu s-a putut asigura dotarea necesarǎ armatei, a cǎrei misiune era apǎrarea ganiţelor naţionale. Cercetǎtorii militari au stabilit cǎ în preajma rǎzboiului lipsurile erau considerabile: 25-75% la micul echipament; 40-59% la îmbrǎcǎminte; 25-60% la marele echipament; 8-37% la obiecte de cazarmament etc. etc.

Deşi cunoştea situaţia realǎ, Carol al II-lea continua sǎ ţinǎ discursuri patriotarde. Prezent la Chişinǎu în ziua de 6 ianuarie 1940, regele a rostit un patetic discurs în care a afirmat „drepturile noastre istorice asupra acestui ţinut moldovenesc”, iar în Mesajul pentru deschidere a lucrǎrilor Parlamentului, la 7 martie 1940, dǎdea asigurǎri cǎ: „Toate resursele teritoriului, toate puterile de muncǎ, de producţie şi de schimb au fost puse în slujba înzestrǎrii militare cu ajutorul însufleţit al întregii ţǎri, conştiente cǎ Armata rǎmâne chezǎşia supremǎ a independenţei şi integritǎţii fruntariilor”.

Realitatea era cu totul alta. La 26 august 1940, în Studiul întocmit de Secţia Operaţii a Marelui Stat Major asupra situaţiei politico-militare a României, se aprecia:
„1. Ne considerǎm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijin material şi politic al oricǎrei puteri strǎine.
2. Ne considerâm în situaţia de a fi atacaţi:
– cu certitudine, simultan, de cǎtre ruşi şi unguri, deci la frontierele de Est, de Nord şi de Vest;
– cu oarecare probabilitate, de cǎtre bulgari şi iugoslavi care vor cǎuta sǎ speculeze situaţia noastrǎ grea”.

Desigur, este de discutat eficienţa politicii externe promovatǎ România în perioada interbelicǎ – despre care, de regulǎ se spun cuvinte frumoase – dacǎ s-a ajuns în situaţia ca pânǎ şi Iugoslavia, aliata noastrǎ în Mica Înţelegere şi în Înţelegerea Balcanicǎ, sǎ fie inclusǎ în rândul probabililor inamici. Pe de altǎ parte, se cuvine subliniat faptul cǎ valoarea unui armate şi a comandanţilor este apreciatǎ în funcţie de modul de acţiune în momentele critice pentru intergitatea teritoriului naţional. Din acest punct de vedere, realitatea s-a vǎzut în vara anului 1940, când România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, nord-estul Transilvaniei şi Dobrogea de sud.

În Consiliile de Coroanǎ din iunie şi august 1940, şefii Armatei Române s-au pronunţat pentru acceptatea notelor ultimative sovietice şi a dictatului de la Viena. În Jurnalul sǎu, Carol al II-lea nota la 27 iunie 1940 cǎ a discutat cu generalul Ion Ilcuş, ministrul Apǎrǎrii Naţionale, şi cu Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major: „Pǎrerea lor este cǎ nu putem rezista pe trei fronturi şi cǎ rezistenţa ar putea duce la pierderea forţei noastre armate”. Dupǎ cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a format un nou guvern, în care generalul Gheorghe Mihail a devenit vicepreşedintele Consiliului de Mniniştri, iar conducerea Ministerului Apǎrǎrii Naţionale a revenit generalului Constantin Niculescu. La Consiliul de Coroanǎ din 29/30 august 1940, ambii generali s-au pronunţat pentru acceptarea dictatului de la Viena, apreciind cǎ „spiritul oştirii este pentru a se bate”, dar cǎ, în cazul unui rǎzboi cu Germania, Armata Românǎ nu ar putea rezista mai mult de douǎ sǎptǎmâni. Desigur, acest calcul este real, dar dacǎ de-a lungul istoriei, militarii şi oamenii politici români ar fi adoptat atitudini similare – punând în balanţǎ raportul de forţe – este foarte probabil cǎ România n-ar fi existat ca stat, iar astǎzi nu am mai putea vorbi despre curajul şi eroismul cu care românii, conduşi de Mircea cel Bǎtrân, Ştefan cel Mare, Vlad Tepeş şi alţi voievozi au înfruntat Imperiul Otoman, care avea o forţǎ armatǎ mult superioarǎ Moldovei sau Tǎrii Româneşti.

Istoria este, pentru cine vrea s-o cunoascǎ, o adevǎratǎ „carte de învǎţǎturǎ”. Din acest punct de vedere, perioada interbelicǎ poate oferi prilejul unor reflecţii şi judecǎţi de valoare, pentru a înţelege de ce statul naţional unitar român s-a putut menţine doar 22 de ani (1918-1940), dar şi pentru a evalua, la scara istoriei, situaţia actualǎ a României şi a armatei sale.

Sfǎrâmarea statului naţional unitar român, în vara anului 1940, a fost rezultatul presiunilor şi ameninţǎrilor celor douǎ mari puteri totalitare – Uniunea Sovieticǎ şi Germania. Dar clasa politicǎ româneascǎ nu poate fi exoneratǎ de rǎspunderile ce-i reveneau şi care au dus la aceastǎ catastrofǎ naţionalǎ. În primul rând, pentru cǎ nu s-a preocupat de imaginea externǎ a României, lǎsând inamicilor ei câmp liber de propagandǎ ostilǎ integritǎţii sale teritoriale, astfel cǎ o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale şi mulţi oameni politici au fost convinşi cǎ extinderea teritorialǎ din 1918 a fost un „cadou” nemeritat, oferit acestei ţǎri de învingǎtorii din Primul Rǎzboi Mondial În al doilea rând, pentru cǎ a promovat o politicǎ externǎ unidirecţionalǎ – spre Franţa, care nu a fost în stare sǎ se apere pe sine, capitulând ruşinos la 22 iunie 1940. Aceastǎ politicǎ, în momentule critice pentru existenţa României, s-a dovedit falimentarǎ, ţara fiind complet izolatǎ şi neputându-se bizui pe nici un sprijin extern. În al treilea rând, pentru cǎ guvernanţii au dovedit o crasǎ iresponsabiliotate faţǎ de dotarea şi instruirea Armatei, iar comandanţii militari au abdicat de la propria lor menire – de a apǎra, cu orice preţ, integritatea teritorialǎ a ţǎrii lor.

Nu pot sǎ nu constat cǎ astǎzi lecţiile istoriei par a fi uitate – dacǎ au fost cu adevǎrat cunoscute vreodatǎ de actuala clasǎ politicǎ.
În primul rând, imaginea externǎ a României este dezastruoasǎ, fapt ilustrat de situaţia din vara anului 2012, când ţara s-a aflat într-o izolare aproape totalǎ, fiind supusǎ unor ample critici în mass-media şi în declaraţiile a numeroşi lideri politici din Europa şi din S.U.A.. Pe acest fond, un parlamentar maghiar a putut declara, chiar de pe teritoriul ţǎrii noastre, cǎ se impune anularea Tratatului de la Trianon prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România, iar la Congresul al Partidului Popular European, desfǎşurat în Bucureşti în octombrie 2012, un cetǎţean român de etnie maghiarǎ a cerut federalizarea României.

În acest context, se impune o regândire a modului în care oficialii români – şi nu numai ei -, promoveazǎ imaginea externǎ a ţǎrii lor. Jalnicul spectacol din vara anului 2012, când foştii guvernanţi şi preşedintele au fǎcut tot ce le-a stat în putinţǎ pentru a decredibiliza Parlamentul şi de fapt imaginea României trebuie sǎ rǎmânǎ o paginǎ neagrǎ, dar definitiv închisǎ şi care sǎ nu se mai repete niciodatǎ.

În al doilea rând, participarea armatei pe teatrele de luptǎ ale N.A.T.O., cuvintele frumoase rostite la adresa ostaşilor români, se cuvin a fi mai mult popularizate, pentru a atenua percepţia general-negativǎ a ţǎrii noastre. Dar acest fapt nu trebuie sǎ o abatǎ de la raţiunea de a fi a oricǎrei armate naţionale. Din pǎcate, cu greu se mai poate vorbi astǎzi de educaţie patrioticǎ, în condiţiile în care Istoria Românilor a fost scoasǎ din planurile de învǎţǎmânt din liceele româneşti, iar tinerii sunt privaţi de cunoaşterea trecutului ţǎrii lor, astfel încât sǎ evite greşelile înaintaşilor şi sǎ ducǎ mai departe tradiţiile pozitive, înaintate acumulate de-a lungul secolelor. Istoria românilor a fost eliminatǎ şi din planurile de învǎţǎmânt de la Universitatea Naţionalǎ de Apǎrare. Concepţia potrivit cǎreia aceastǎ instituţie pregǎteşte specialişti este unilateralǎ, deoarece ofiţerii români nu trebuie sǎ fie nişte roboţi, ci nişte personalitǎţi conştiente de faptul cǎ misiunea lor cea mai sacrǎ este apǎrarea Patriei, a integritǎţii ei teritoriale. Repunerea ISTORIEI în drepturile ei fireşti pentru un stat civilizat, care-şi respectǎ înaintaşii, are responsabilitatea prezentului şi promoveazǎ o viziune tonicǎ despre viitor, poate constitui un pas important spre o adevǎratǎ educaţie patrioticǎ.

În al treilea rând, Armata Românǎ trebuie sǎ fie dotatǎ corespunzǎtor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea fundamentalǎ pentru care a fost creatǎ. Situaţia actualǎ, când armata este nevoitǎ sǎ achiziţioneze nave şi avioane la mâna a doua, invocându-se motive bugetare, dar de fapt pentru ca guvernanţii de la Bucureşti sǎ câştige bunǎvoinţa liderilor politici din statele respective – aratǎ limpede o atitudine foarte asemǎnǎtoare cu cea din perioada interbelicǎ. Iar lecţia istoriei – a dramei naţionale din 1940 – nu trebuie ocultatǎ. Apartenenţa României la N.A.T.O. este o garanţie necesarǎ, dar nu suficientǎ. Nu trebuie sǎ ne hrǎnim cu iluzii şi nici sǎ dǎm credit total unor declaraţii de complezenţǎ pe care le fac unii lideri ai respectivei alianţe militare. La scara istoriei, alianţele nu sunt veşnice, iar marile puteri îşi urmǎresc întotdeauna propriile interese. S-a vǎzut foarte clar la sfârşitul perioadei interbelice, când alianţele de care România îşi legase toate speranţele, s-au prǎbuşit, dar şi la sfârşitul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, când liderii Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi S.U.A. şi-au împǎrţit sferele de influenţǎ (dominaţie), ţinând seama numai de interesele lor geo-strategice. Nu existǎ nici o garanţie cǎ astfel de situaţii nu se vor repeta într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, iar România sǎ redevinǎ victima conjuncturilor politice.

Ca istoric nu mi-am pierdut speranţa cǎ factorii politici responsabili vor înţelege cǎ numai o armatǎ bine instruitǎ, bine condusǎ şi bine dotatǎ constituie, cu adevǎrat, scutul de nǎdejde al Patriei, şi în primul rând al integritǎţii ei teritoriale.

[1] Comunicare prezentatǎ la Simpozionul Ministerul Apǎrǎrii Naţionale – instituţie fundamentalǎ a organizǎrii puterii armate a statului român, desfǎşuratǎ în ziua de 22 octombrie 2012, la Cercul Militar Naţional (prof. univ. dr. Ioan Scurtu).