MOTTO:

„Prima lecție pe care trebuie să o învețe un cercetător al politicii internaționale și pe care nu trebuie să o uite în veci este că problemele internaționale sunt de o complexitate ce face imposibile soluțiile simple și profețiile credibile. Aici se desparte drumul omului de știință de cel al șarlatanului. […] Chestiunile internaționale rezervă surprize pentru oricine încearcă să întrevadă viitorul prin prisma cunoștințelor sale despre trecut și a semnelor prezentului”. Hans J. Morgenthau

La 25 decembrie 1991, de Crăciun, Mihail Gorbaciov își anunța demisia din funcția de președinte al Uniunii Sovietice, stat care își înceta, oficial, existența în prima zi a anului următor. Prăbușirea Imperiului sovietic – considerată de către președintele

rus Vladimir Putin drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a veacului al XX‐lea”5 – a fost însă un proces agonizant, de durată. Rămâne încă subiect de dezbatere în ce măsură semnele acestui deznodământ au fost corect identificate și descifrate de către lumea academică sau de către comunitatea occidentală de informații.

Potrivit unei opinii radicale, care este ilustrată aici de Leon Aron, „în anii premergători lui 1991, niciun expert, universitar, oficial, sau politician (subl.n.) nu a prevăzut colapsul iminent al Uniunii Sovietice și, odată cu dictatura, și al economiei planificate sau a controlului Kremlinului asupra imperiului domestic și esteuropean”.

Și reputatul istoric John Lewis Gaddis susține aceastăidee: „ceea ce n‐a înțeles nimeni (subl.n.), la începutul anului 1989, a fost că Uniunea Sovietică, imperiul său, ideologia sa – și, în consecință, însuși Războiul Rece – erau o movilă de nisip gata să se surpe”.

În replică, unii sovietologi au pretins că demersul științific nu este similar „ghicitului într‐un glob de cristal”, activitatea de cercetare în acest domeniu putând fi cel mai bine apreciată în raport cu proporția în care a fost înțeleasă și descrisă correct funcționarea sistemului sovietic.

Alți autori au mers însă mai departe, făcând direct trimitere la studii și monografii, anterioare anului 1991, în care era prognozată destrămarea URSS. Probabil, cea mai citată este celebra lucrare a disidentului sovietic Andrei Amalrik – Va supraviețui Uniunea Sovietică în 1984? – apărută în 1969. Aceasta nu este o excepție, cum s‐ar crede. De pildă, tot în 1969, subcoordonarea lui Zbigniew Brzezinski, era publicată, sub titlul Dilemele schimbării în politica sovietică, o culegere de 14 articole, dintre care șase considerau „colapsul drept o posibilitate serioasă, deși nu imediată”. Pentru a mai oferi un singur exemplu,

nu trebuie ignorată contribuția lui Hélène Carrère d’Encausse, care își intitula cartea, ieșită de sub tipar în 1978, Imperiul Spulberat. Revolta națiunilor în URSS.

Unele previziuni șochează, privite retrospectiv, prin clarviziune și precizie. Astfel, jurnalistul britanic Bernard Levin publica, în septembrie 1977, în Times (Londra), un articol în care arăta că forțele politice, sociale și naționaliste care au generat mișcările de disidență din Europa satelizată vor produce aceleași efecte în Patria Sovietelor, înșiși liderii sovietici fiind cei care vor

deveni agenții prefacerii acesteia:

„Ei nu conspiră, ei nu sunt în legătură cu agențiile de spionaj occidentale, ei nu comit sabotaje. Ei sunt în orice privință funcționari sovietici model. Sau, mai degrabă, în orice privință cu excepția uneia: au recunoscut în sinea lor adevărul despre țara lor și au jurat în sinea lor că vor face ceva în acest sens.

Așa se va întâmpla. Nu vor fi împușcături în stradă, nici baricade, nici greve generale, nici spânzurarea opresorilor de stâlpi de iluminat, nici prădarea sau incendierea sediilor guvernului, nici ocuparea posturilor de radio, nici dezertarea în masă a militarilor.

Dar, într‐o zi nu prea îndepărtată, unele fețe noi vor apărea în Biroul Politic – sunt sigur că deja au apărut în autoritățile administrative municipale sau chiar regionale – și încet, foarte încet, alte fețe de asemenea proaspete li se vor alătura. Până într‐o zi

când se vor uita unii la alții și vor înțelege că nu mai este nevoie să ascundă adevărul în inimile lor. Și fitilul va fi aprins. Nu e nimic romantic sau fantastic în această prognoză; este cea maicumpătată extrapolare a faptelor cunoscute și a evidenței

dovedite. Aceasta, sau ceva similar, se va întâmpla. Când se va întâmpla nu este nici posibil, nici util să ghicim; dar sunt sigur că va fi în timpul vieții unor oameni mult mai în vârstă decât mine… dar hai să presupunem, de dragul acurateții, pe 14 iulie 1989”.

La rândul lor, experții din serviciile de informații americane au luat inițiativa desecretizării unor rapoarte referitoare la Uniunea Sovietică, care au fost publicate, sub egida Agenției Centrale de Informații (CIA), în 1999 și 200113, scopul fiind acela de a da la iveală faptul că instituția nu a eșuat în demersul său de a anticipa evoluțiile din URSS, așa cum era de multe ori acuzată.

Și printre politicienii epocii au existat unii care și‐au exprimat cu tărie convingerea că Uniunea Sovietică este „un colos cu picioare de lut”, care nu poate supraviețui. În 1975, Ronald Reagan caracteriza comunismul drept „o aberație temporară care va ajunge să dispară de pe pământ, pentru că este contrară înseși naturii umane”. Apoi, în 1981, de la înălțimea funcției de

președinte al Statelor Unite, Reagan și‐a reiterat credința: „Vestul nu va controla comunismul, îl va transcende. Nu se va deranja să îl… denunțe, îl va respinge ca pe un capitol bizar în istoria umanității, ale cărui ultime pagini se scriu chiar acum”. Un exemplu chiar mai convingător este cel al politicianului și sociologului american Daniel Patrick Moynihan. Iată ce afirma acesta, în ianuarie 1980, într‐un discurs ținut înaintea Senatului: „Indicii stagnării economice și chiar ai declinului sunt extraordinari.

Indicii dezordinii sociale – patologie socială nu este un termen prea exagerat – sunt chiar mai ridicați. Evenimentul definitoriu al deceniului ar putea fi prăbușirea Imperiului sovietic”. În octombrie 1984, înainte ca Gorbaciov să intre pe scenă, Moynihan a proclamat: „Războiul Rece s‐a încheiat, Occidentul a câștigat… Uniunea Sovietică… s‐a prăbușit. Ca societate, pur și simplu nufuncționează. Nimeni nu mai crede în ea”. În privința strategiei pe care responsabilii de la Washington trebuia s‐o adopte, Moynihan propunea, cu alt prilej, „așteptarea”, și conchidea: „Se vor prăbuși”.

Desigur, unii istorici ar putea obiecta că astfel de declarații pot fi privite ca mostre de wishful thinking sau ca simple profeții hazardate, dar nimeni nu poate contesta existența lor.

Privind lucrurile din perspectiva rezultatului politicii americane față de Uniunea Sovietică, în etapa finală a Războiului Rece, se poate aprecia că aceasta a fost una de succes.

Fără a recurge la un exercițiu de istorie contrafactuală, cu greu se poate închipui în prezent un epilog al confruntării dintre superputeri mai favorabil SUA. Și nu este vorba doar de volatilizarea URSS, de renunțarea Moscovei la ideologia comunistă, ci și despre modul în care a fost gestionată succesiunea acesteia și a uriașului său arsenal nuclear. Sau despre modul în care Europa satelizată a fost atrasă ferm pe orbita Occidentului. Or, dacă nu considerăm că Imperiul comunist a făcut pur și simplu implozie, fără nicio presiune din exterior, trebuie să admitem că o parte din merit aparține decidenților de la Washington și chiar serviciilor speciale americane.

În plus, pentru cercetătorul zilelor noastre este evident faptul că atitudinea Statelor Unite față de Uniunea Sovietică a cunoscut dezvoltări dramatice și spectaculoase în timpul mandatului lui Gorbaciov (antagonismul specific fiind treptat înlocuit de colaborare și, în anumite domenii, chiar de parteneriat), care nu pot fi generate decât de o modificare a percepției elitei politice americane față de inamicul său ireconciliabil. La finalul acestor evoluții, liderii de la Washington au putut chiar proclama sfârșitul Războiului Rece, din postura de învingători. (Alexandru Purcăruş).