Drumul prin istorie al românilor a fost plin de încercări, dar ei au reuşit să înfrunte veacurile, în împrejurări din cele mai grele şi să reziste pe pământurile lor, păstrându-şi aproape miraculos identitatea ca urmaşi ai civilizaţiei Romei. Unitatea lor deplină, din păcate trecătoare, n-a fost înfăptuită decât cu un veac în urmă, dar şi împărţiţi, aceşti necontenit încercaţi de valurile istoriei şi-au păstrat limba şi identitatea. Cărturarii acestui neam în mod firesc au militat pentru a evidenţia originea şi mai ales unitatea sa, dincolo de hotarele încălcate, în veşnică străduinţă pentru realizarea conlucrării şi unităţii sale. Printre ei, Constantin Stere ocupă o poziţie specială. Un martir, cu o viaţă plină de încercări venite pentru el din toate părţile, şi totodată un dăruit către o cauză având o îndoită componenţă socială şi naţională. Stere rămâne un mare biruitor, în ciuda adversităţii vieţii sale încercate şi a neînţelegerii sale de mulţi dintre semenii săi. La un veac şi jumătate de la naşterea sa i se cuvine să i se manifeste măcar postum preţuirea pentru înţelepciunea, patriotismul şi jertfele sale, cu înţelegerea lanţului de dileme pe care a fost silit să le înfrunte.
Născut la o margine a spaţiilor româneşti, acolo unde apele Nistrului au tras un firesc hotar dincolo de care se intră într-o altă lume, deşi ar fi trebuit să aibă asigurate prin poziţia şi averea tatălui său o existenţă tihnită, trăind drama unui copil respins de propria-i mamă, Constantin Stere avea să se dezvolte într-un mediu ambient care i-a marcat întreaga existenţă, acela al inegalităţilor şi al apăsării categoriei sociale căreia i se datora de către întreaga societate fiinţarea şi în mijlocul căreia datorită şi unei mame neînţelegătoare trăia, dar totodată, deşi într-o provincie supusă rusificării, într-o lume moldovenească, unde i s-a infuzat şi realitatea componentei naţionale, de care avea să fie progresiv mai deplin conştient.
Dominantă în existenţa sa, în prima ei fază, a fost problema socială, întâlnind în timpul începuturilor sale intelectuale, ca elev la Chişinău, puternica influenţă a narodnicismului, apărarea ţărănimii şi viitorul ei preocupându-l cu prioritate. Totodată a fost şi perioada în care şi-a îmbogăţit cunoştinţele prin şcoală, dar mai ales prin lecturi bogate, orientate în diverse domenii. Stere a început în această tinereţe să se afirme ca un cărturar militant. Este şi perioada în care progresiv s-a afirmat în el, pe lângă componenta socială, cea naţională, în care a realizat legătura organică a provinciei sale smulsă din trupul principatului Moldovei cu trupul masiv al întregii românităţi. Dar această conştientizare avea să fie progresiv dominantă în existenţa tânărului mai ales după încheierea cumplitului său exil şi întoarcerea sa la Chişinău „ca un naufragiat“, determinându-l să treacă dincolo de Prut în România. Era noiembrie 1892. Sosit la Iaşi a simţit, după mărturisirea sa, că „sunt în ţara mea, între fraţi“ şi a scris şi versuri evocând „draga mea Românie“.
Întârziat, dar doct student în drept, dar şi publicist, el s-a afirmat de la început cu ştiinţa şi vigoarea sa leonină. A început lupta pentru poporanism în noua sa patrie, având legături şi cu fruntaşii socialişti, mai ales cu soţii Nădejde şi cu Gherea, care se străduiau să-şi creeze partidul. În primele luni din 1895 şi-a obţinut naturalizarea şi doi ani mai târziu şi-a susţinut în mod strălucit licenţa. Căsătorit cu devotata Maria Grosu, va avea patru copii. 1897 a fost şi anul în care s-a întâlnit cu Ionel Brătianu, între ei stabilindu-se o legătură politică şi intelectuală, Stere contribuind hotărâtor în determinarea acestuia să îmbrăţişeze cauza reformei electorale şi mai ales pe a celei agrare. În 1898 a fost ales ca deputat liberal, a devenit adjunct al primarului Iaşilor şi a cuvântat la mormântul lui Ion C. Brătianu de la Florica. Reales în Parlament în 1901, a fost şi anul în care a obţinut suplinirea catedrei de Drept constituţional la Universitatea din Iaşi, în care avea să fie titularizat prin concurs în anul următor.
La Chişinău avea să revină în 1905 ca avocat într-un proces, dar totodată restabilind legături cu provincia sa natală. Revenit în ţară urmărea cu pasiune evenimentele din Rusia, prevăzând căderea imperiului, şi totodată în primăvara 1906 a început publicarea Vieţii Româneşti. Dar a sosit acum şi momentul în care Stere a trecut Carpaţii. În Transilvania, la Sibiu, dar şi la Arad, având întrevederi cu fruntaşi ai românilor ardeleni. Din nou la Chişinău, a ajuns apoi şi în Bucovina. În anul următor, încrâncenat al răscoalei din 1907, Stere, prefect al judeţului Iaşi, a reuşit să evite acţiuni represive, militând apoi pentru amnistie.
Preşedinte al Clubului liberal din Iaşi va fi aproape un deceniu, deşi în relaţia sa cu Ionel Brătianu existau divergenţe mai ales legate de reforma agrară pe care Stere o dorea mai radicală, dar totodată se vădea şi o relaţie de tip special. Ministru Stere nu va ajunge, neîndoielnic din cauza dezacordurilor, dar totodată sentimente de preţuire îl vor stăpâni pe Brătianu determinându-l ca întreaga viaţă să caute într-un fel sau altul să-l ocrotească pe cel care-i fusese înţelept sfătuitor de taină.
În 1910 Stere călătoreşte pentru prima oară în centrul Europei, iar la sfârşitul anului următor şi la începutul lui 1912, chemat de Octavian Goga, a reuşit să-l împace pe acesta cu Vaida Voevod. Nu întâmplător Stere se intitula în august 1909 „ministru al Ardealului şi al Basarabiei“! El acţiona într-o Românie mare care încă nu exista, ca şi cum aceasta ar fi fiinţând, instinctiv încrezător într-un viitor. Evenimentele mondiale vor interveni punând capăt pentru un timp iluziilor.
Toamna 1913: Brătianu lansează proiectul exproprierii şi cel al colegiului unic. Stere se pronunţă pentru adoptarea lor în limite mai extinse, iar în luna mai 1914 pune bazele Ligii reformelor, dar începutul războiului mondial a impus amânarea pentru un timp a realizării soluţiilor. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. Din nou în Transilvania, de data aceasta mandatat de Brătianu pentru a se evita o ridicare prematură a ardelenilor. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor. La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament arătând că nădăjduia că copiii din acel moment „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“.
România a intrat în război. Stere a rămas la Bucureşti în momentul retragerii, pornind pe un drum al său, nesupus, punându-şi însă în joc întregul destin. În martie 1917 s-a dus cu un memoriu la Viena şi la Berlin, în care punea ipoteza ca împăratul Austriei să devină şi al României, iar la 1 septembrie, subvenţionat de Vaida cu 50.000 de lei, a început să editeze Lumina! Dar propunerea lui Marghiloman de a intra în guvernul său Stere a refuzat-o. Era însă convins că victoria avea să fie a Puterilor centrale.
La 22 martie 1918, Stere a sosit la Iaşi, pentru ca la 24 martie să fie la Chişinău, rostind într-o singură zi 25 de discursuri. A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“. La 8 aprilie a fost ales preşedinte al Sfatului Tării, dar, pe de altă parte, reunită în adunare generală la Iaşi, Academia Română nu l-a ales, preferând pe Ştefan Ciobanu.
Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916. La 1/ 14 noiembrie, în articolul Basarabia şi România Mare, el scria: „pot acum privi în linişte toate manifestările nedrepte şi pătimaşe ce s-ar face împotriva mea“; realitatea avea să fie însă mai grea, deşi s-a bucurat de evidente menajări. Sub stare de arest a fost numai de la 10 mai 1919, trecând şi prin spital graţie intervenţiei regelui Ferdinand, şi până la 8 iunie 1919. Din 6 martie a fost suspendat de la catedră, dar, datorită mai ales lui Ionel Brătianu, a primit leafa fără întrerupere până la pensionarea sa.
Ales deputat în provincia sa natală şi în 1919, şi în 1920, Stere a refuzat mandatele. În schimb, în februarie 1921, reales, el s-a înfăţişat, luptând pentru mandatul său. „…eu nu mă gândeam, a declarat el atunci, atunci ca şi înainte… numai la Basarabia. Aţi auzit că m-am interesat o viaţă întreagă şi de acţiunea românilor din Ardeal… credeam că salvarea viitorului neamului nostru întreg nu se putea asigura decât prin întregirea cu Basarabia înainte de toate“. 93 din cei 99 deputaţi prezenţi i-au confirmat mandatul, Brătianu instruindu-şi el partizanii ca Stere să fie votat.
Pentru Stere a început o nouă etapă. În Parlament a luptat pentru aplicarea gândurilor sale de reformă. A militat pentru fuziunea partidelor ţărăneşti din toate provinciile, s-a implicat în dezbaterea noii Constituţii, dar, de asemenea, din timp în timp, a suferit atacuri legate de poziţia sa în timpul războiului, ceea ce nu l-a determinat să renunţe la crezurile sale. În iunie 1924 el declara cu îndreptăţită mândrie într-un discurs că fusese „unul din factorii hotărâtori pentru unirea ţărănimii din Vechiul Regat şi Basarabia, cum a fost unul din factorii hotărâtori pentru unirea ţărănimei din Regat şi Basarabia cu ţărănimea din Ardeal“.
Dorit sau respins, Stere a continuat să fie o prezenţă indispensabilă noii Românii. S-a recurs la competenţa sa şi în cazul formelor renunţării la tron a principelui Carol şi la modalitatea de alcătuire a regenţei. De asemenea, pe plan politic, Stere a acţionat pentru unirea partidului ţărănesc cu cel naţional, stând la baza alcătuirii partidului naţional-ţărănesc. Dar e evident totodată că era ocolit, evitându-se afişarea lui. Nici când s-a format guvernul Maniu nu s-a apelat la introducerea lui Stere în noua formaţie ministerială. S-a ajuns astfel la formarea grupului basarabean al deputaţilor apropiaţi de Stere, apoi la constituirea de către el cu dr. Lupu a Partidului ţărănesc Democrat, pentru ca Stere să-şi încheie activitatea politică în cadrul Partidului Radical ţărănesc, alcătuit împreună cu Grigore Iunian. De fapt, din 1930 găsise încă un drum al său începând să alcătuiască romanul său fluviu În preajma revoluţiei. La 1 februarie 1936 Stere a fost pensionat de la catedra pe care n-o putuse onora atâtea decenii. Sfârşitul îi va veni la 26 iunie în acelaşi an.
Personalitate puternică, adevărat titan cum l-a caracterizat Petre Pandrea, Stere se impune memoriei noastre nu ca un instrument al străinilor, ci ca un doctrinar şi un militant intransigent al realizării reformelor în România, care printr-un miracol şi-a realizat succesiv desăvârşirea ei în 1918 la răsărit şi la apus, şi totodată ca un fruntaş care, neocrotindu-se pe sine, s-a luptat stăruitor pentru naţiunea sa văzută în accepţia ei cea mai largă, iar locul său în Pantheonul virtual al neamului său este pe deplin meritat la 150 de ani de la naşterea sa. (acad. Dan Berindei)