Unul  dintre  locurile  comune  ale  istoriografiei româneşti, exasperând prin caracterul său necritic şi vetust, ca  şi  prin  reluarea  sa  obsedantă  în  cursuri  şi manuale este cel potrivit căruia evul nostru mediu  s-a prelungit până,  cândva,  în  timpul Vladimirescului  sau  chiar  al Bălcescului.

Trecând peste comoditatea unei  judecăţi care acolo unde vede boieri, proprietăţi şi ranguri, vede şi alcătuiri feudale  ţinând de mediul  ev  şi  investigând dincolo de veacul  al XVIII-lea  fanariot –  care  el  însuşi  are  atâtea alcătuiri de noutate modernă – am încercat, încă de acum mai bine de un deceniu, să arăt de ce mijlocul secolului al XVI-lea, aşadar vremea din  jurul  lui 1550, a  fost epoca în care s-au săvârşit mutaţii ce  indică – şi mai peste  tot în Europa a fost la fel – un fel de sfârşit de medievalitate. După  încercările de a desluşi o „Renaştere Românească” în veacul de după 1500 mi se par  fără sorţi de  izbândă – reamintesc că fenomenul renascentist nu poate fiinţa decât acolo unde sunt reunite trei simptome, anume viziunea antropocentrică, emulaţia burgheză şi răsturnarea perspectivelor ştiinţifice faţă de evul mediu – sigur este că a doua parte a secolului al XVI-lea,  în  timpul unor Alexandru Lăpuşneanu şi Iacob Heraclit Despotul, Petru Șchiopul, Petru Cercel sau Ieremia Movilă era altceva decât o medievalitate târzie de felul celei patronate de Ștefan cel Mare, de Neagoe Basarab şi, parţial, chiar de Petru Rareş. Era o pagină de civilizaţie nouă, postmedievală, pe care generaţii de  istorici nu au ştiut a o citi corect,  în ciuda  faptului că încă acum  şaizeci de ani Nicolae  Iorga,  în  sinteza-i de Istoria Românilor (Volumul al V-lea, din 1937, subintitulat Vitejii) observa, cu  intuiţia sa unică, cum după mijlocul acelui al XVI-lea veac se deschidea un „secol de  istorie modernă faţă de evul mediu ce fusese până atunci”.

Dacă enumerăm câteva dintre noutăţile vechii noastre civilizaţii de acum patru secole vedem că, practic, întreg câmpul vieţii româneşti  este acoperit, de la politică la credinţă. Ne afăm, înainte, de toate, într-o  totală schimbare de peisaj istoric prin instaurarea, acum, a unei
autorităţi  turceşti  care  duce  la  transformarea  independenţei statale medievale  într-o autonomie statală premodernă unde cuvântul Stambulului devenea decisiv, de la alegerea domnului  la mazilirea  sa, de  la  impunerea numeroaselor peşcheşuri  la controlul militar; nu mai puţin, însă, Muntenia, Moldova şi Transilvania, ca principate autonome,  îşi păstrau statalitatea – obiect de  lupte şi de tranzacţii  nesfârşite  -,  într-o  vreme  în  care,  pe  urma ţărilor balcanice, spaţiul unguresc şi cel ceho-boem şi-o pierduseră  în chip dramatic,  în  favoarea Sublimei Porţi sau a Hasburgilor.

Campania  victorioasă  din 1538 a lui Soliman Magnifcul împotriva Moldovei lui Petru Rareş, mai vechiul control otoman asupra scaunului domnesc de la Bucureşti – acolo unde a trebuit să vină voievozii din mai retrasa cetate a Târgoviştei -,  „turcirile” unor membri ai familiei princiare – cazul lui Iliaş Rareş în 1551 în Moldova, cel al lui Mihnea al II-lea în Ţara Românească, patruzeci de ani mai târziu, în 1591, ce s-au adăugat altor renegări contemporane din spaţiul mediteranean – au făcut ca umbra uriaşă a unui  imperiu  tricontinental să planeze
şi asupra  lumii carpato-dunărene, cu consecinţe care au grevat  fundamental naşterea unui mentalităţi  româneşti moderne.

În ceea ce priveşte lumea ardeleană, cea a unui principat tot mai bine  individualizat după dezastrul maghiar de la Mohács (1526) şi în timpul dinastiei Zápolya, cu scaunele sale săseşti şi secuieşti, cu  ţinuturile bănăţene, cu comitatele din Ungaria superioară şi din aşa-numitul Partium („Partes Regni Hungarie”), cu districtele de  la Bistriţa, Făgăraş şi Braşov, pragul 1550 însemna triumful defnitiv al luteranismului,  în formula moderată a  lui Melanchton, în mediile saxone creatoare de civilizaţie urbană, ceea ce va marca o  şi mai mare diferenţiere a acestor provincii româneşti de dincolo de munţi faţă de spaţiul fostei Ungarii regale, unde protestantismul câştiga  teren  în varianta sa calvină.

Nu mai puţin veacul al XVI-lea este şi cel al apariţiei unei  noi  boierimi  româneşti.  Sunt  acei  „oameni  noi”, găsiţi şi  în Apus  („parvenus”, „new-comers”) şi  în Rusia  (noua „boiarstvo” a lui Ivan cel Groaznic) – peste un secol şi mai bine cu o altă perspectivă, Brâncoveanu avea să-i numească, pe cei din vremea sa, „mojici graşi şi plini de bani” -, cei care înlocuiesc pe marii feudali ai evului mediu ale căror rânduri fuseseră rărite şi prin „tăierile de boieri” din  timpul  lui Mircea Ciobanul  în Ţara Românească şi al  lui Alexandru Lăpuşneanu  în Moldova. Aceşti noi boieri şi dregători, români  şi  levantini, ajunşi chiar pe tron în veacul următor – un Vasile Lupu sau un Gheorghe Duca, Ghiculeştii şi Cantacuzinii – s-au ilustrat printr-un patronaj cultural vădit în ctitorii şi în tipărituri, cu aplecări spre fast şi heraldică, spre abordarea unor semne exterioare ale puterii, spre afrmări de genealogii efective sau fctive.

Concomitent, urcau  în scaunele de  la Târgovişte şi Bucureşti, de  la Suceava şi Iaşi noi dinastii  înrudite cu „începătorii de ţară” Basarabi şi Muşatini, având începători iluştri  legaţi de marea boierime, precum Neagoe ce şi-a zis Basarab, în 1512, marcând prin ctitoria sa de la Argeş intenţia creării unei noi  linii dinastice; precum Ieremia Movilă, în 1595, fiul ficei lui Petru Rareş, care punea ca Suceviţa neamului său să fe acoperită cu aceaşi pictură exterioară ce împodobise cândva lăcaşurile bunicului său matern; precum Mihneştii, în fine, cei care vor unii dinastic Muntenia  şi Moldova  între 1574  şi 1591, prin domniile, la sud şi la nord de Milcov, ale unor fraţi, unchi şi nepoţi ca Alexandru al II-lea Mircea, Mircea Turcitul şi Petre Șchiopul, continuaţi şi la începutul veacului următorde descendenţii lor direcţi, Radu Mihnea şi Alexandru Coconul  (chiar  această  apropiere  moldo-munteană, prefaţând momentul Mihai Viteazul şi urmându-i imediat, era un semn al depăşirii medievalităţii). Abia menţionatul neam al Mihneştilor, coborâtori din Basarabii veacului al XV-lea, avea să-şi proclame, prin portrete pictate şi prin arhitecturi relgioase, ataşamentul faţă de strămoşi – aceştia au  fost munteanul Vlad Ţepeş şi moldoveanul Ștefan cel Mare -,  la  fel cum Alexandru Lăpuşneanu,  în ctitoriile de  la Rădăuţi sau Bistriţa omagia, după 1550, memoria unui  înaintaş ca Alexandru cel Bun, al cărui prenume  îl şi purta.

Realmente  deschişi  spre  forme  de  cultură  occidentală, spre cele ale Renaşterii Italiene mai ales, Mihneştii înrudiţi cu  familii  italo-greceşti din Levant, posesori de opere de artă apuseană, donatori  la biserici din Roma şi Veneţia, sau principele transilvan Ioan al II-lea Sigismund – descendent din Sforza şi protector al antitrinitarienilor de felurite naţii -, ca şi succesorii săi Báthoreşti, înconjuraţi de arhitecţi şi muzicieni veniţi din Italia, au  fost cârmuitori ai celor trei ţări de la Carpaţi şi Dunăre, contemporani cu o schimbare notabilă de sensibilitate. O schimbare pe care o comentam astfel, cu ani  în urmă,  în cartea mea Civilizaţia românilor între medieval şi modern (I, 1987, pp. 20-21): Retoricul şi narativul unor texte slavone scrise de călugări români spre mijlocul şi în a doua parte a veacului al XVI-lea, ca şi cele ale unor picturi murale ce izbucnesc pe  faţade, datorate unor zugravi moldavi şi alogeni spre sfârşitul primei  jumătăţi şi  îndată după mijlocul aceluiaşi secol  făceau parte, stilistic vorbind, dintr-o aceeaşi nouă etapă  a  culturii noastre pe  care  încercam  să o  sugerez, răspundeau nevoii de poveste, de istorie în sensul cel mai strict al  cuvântului”.  Într-adevăr,  triumful naraţiei –  îl găsim  în cronic  lui Macarie şi  în cele ale „macarienilor”, dar şi în frizele picturii exterioare moldoveneşti explodând după 1530 -, gustul pentru istorisirea faptelor de seamă în documentele de cancelarie,  în epigrafe funerare (cum era cel de la Argeş al lui Radu de la Afumaţi în 1529, cel al lui Albu Golescu la Vieroşi în 1574, cel al lui Stroie Buzescu la Stăneşti în 1602), în cronicile murale („Wandchroniken”) din bisericile săteşti ardelene, între 1566 şi 1592, ca şi din bisericile ortodoxe (la Bucovăţ în 1574, la Suceava în 1570) fac din secolul al XVI-lea  începutul unui  timp nou. Cel din care vor  ieşi Neculce şi Cantemir, Budai Deleanu şi Anton Pann. (acad. Razvan Theodorescu)