Connect with us

Administratie

„Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”

Incisiv

Publicat

pe

„Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” (Mareşal Ion Antonescu)

Faptul nu este ieşit din comun. Înaintea atâtor politicieni sau militari, istorici sau publicişti de după 1944, Ion Antonescu, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, s-a pronunţat fără rezerve: „Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim… Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” Este cazul să ne întrebăm dacă Mareşalul intuia propriul destin, întrucât Războiul din Est urma dus până la capăt, iar, în funcţie de desfăşurările şi rezultatele acţiunii, detaliile – pe ici-pe acolo, dacă nu cumva în totalitate ori în esenţa lor? – aveau să fie denaturate… Ceea ce s-a întâmplat după 1944, dar şi după luminoasa loviluţie din decembrie 1989 sau în contextul actual al Noii Ordini Internaţionale, pe care fiecare o înţelege cum vrea şi o respinge cum poate.

Revenind la Antonescu, „interpretările” excelează în mai multe sensuri, dar îndeosebi privind cauzele implicării României în Al Doilea Război Mondial la 22 iunie 1941, continuarea lui şi negocierile de „pace separată” cu S.U.A., Anglia şi U.R.S.S., „holocaustul” sau „procesul” din mai 1946, consecinţele profunde şi pe termen îndelungat ale trădării din 23 august 1944 etc. Stăruind asupra anilor 1941-1944, prea puţin s-a avut ori se are în vedere faptul că, statul român fiind implicat într-un război total, se putea lua o decizie, chiar la nivelul cel mai înalt al şefului statului. Mareşalul a ştiut să-şi asume riscul răspunderii, având, netăgăduit, în seamă şi un final neconvenabil, pentru el şi pentru ţară, al ostilităţilor. Este şi motivul pentru care, nu o singură dată, Conducătorul s-a explicat şi i-a îndrumat pe cei mai apropiaţi colaboratori, aşa precum în amintita şedinţă de guvern de la 5 septembrie 1941, când a explicat originile campaniei din Est şi necesitatea de-a continua ostilităţile până la nimicirea inamicului. „Istoria – a precizat atunci Mareşalul – se scrie cu spada! Anul trecut [în 1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, si aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii neamului românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filo-francezi – şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că am fost filo-englezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele.

În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi ? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi, după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut” [1].

Intervenţia poate părea cititorului suficient de lungă, dar a fost una temeinică şi a intervenit la momentul potrivit. Ceea ce s-a degajat din schimbul de mesaje frecventat între Ion Antonescu şi liderii „opoziţiei democrate”, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Aşa, de exemplu, în scrisoarea către Dinu Brătianu din 29 octombrie 1942, Mareşalul, respingând categoric retragerea Armatei Române de pe Frontul de Est, invoca ca aşa ceva ar face „din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară”. Cum se ştie prea bine, evenimentele survenite după nenorocitul act istoric de la 23 august 1944 aveau să-l confirme integral pe Mareşal, care – în temeiul realităţilor ce-i erau binecunoscute şi al intuiţiei sale extraordinare – şi-a asumat rolul, dar şi destinul, legendarei Casandra dispusă să prezică, şi să suporte, nenorocirile ce se configurau.[2] Un alt exemplu: în Ordinul de zi destinat forţelor operative, după eşecul de proporţii din zona Cotul Donului-Stalingrad, după 19/20 noiembrie 1942, Antonescu şi-a prevenit combatanţii că în campania angajată era „vorba de fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, războiul României în Rusia fiind totuşi unul „de apărare” purtat alături de „aliaţi puternici [Germania] în ţara inamicului care de peste 200 de ani ne cotropeşte bucată cu bucată din pământul strămoşesc”.

În atare situaţie, demne de reţinut erau aceste constatări cuprinzând şi un necesar avertisment, din nefericire confirmat de desfăşurarea ulterioară a faptelor: „În cazul unei înfrângeri, vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii, învingători, ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre…”[3].

Antonescu nu putea fi de acord nici cu Iuliu Maniu ale cărei demersuri erau bine cunoscute cercurilor oficiale. Vizitându-l la 3 august 1941 pe Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului şi ministrul de externe în funcţie, ilustrul diplomat Grigore Gafencu, el însuşi fost lider al diplomaţiei României (1938-1940) şi abia revenit de la Moscova după intervenţia stării de război la 22 iunie 1941, a consemnat în voluminosul lui Jurnal, rămas în cea mai mare parte netipărit, concluziile degajate în urma discuţiilor cu Nr. 2 al regimului, în sensul că „Maniu crede – cu neînduplecată statornicie, legată de toate credinţele sale – în victoria Angliei. Şi mai crede că România nu-şi poate salva neatârnarea, fiinţa naţională şi hotarele decât în urma unei victorii britanice. De aceea, socoteşte că ar fi cea mai mare nenorocire dacă sfârşitul războiului ne-ar găsi într-o tabără duşmană puterilor anglo-saxone. El nu se ridică împotriva războiului cu Rusia. Nu noi suntem de vină, ci guvernul sovietic, dacă ne aflăm azi în luptă pentru a recuceri ceea ce ni s-a luat în mod samavolnic anul trecut. Războiul nostru trebuie să păstreze însă un caracter strict naţional. Ne interesează pământul nostru, şi nu soarta lumii. Nu ne priveşte regimul din Rusia. Nu luptăm pentru « cruce », pentru « sfinţi » şi pentru « civilizaţie », fiindcă nimeni nu mai ştie azi unde se află cu adevărat crucea, sfinţii şi civilizaţia. De aceea este nevoie să ne limităm ţelurile noastre de luptă. Luptăm pentru Basarabia. Nu urmărim distrugerea Rusiei şi nici distrugerea Imperiului britanic, fiindcă nu urmărim distrugerea României. După părerea lui Maniu, armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru. Tot ce se petrece dincolo de vechiul nostru hotar, nu ne interesează […] Nu avem dreptul să îngreunăm, sau să zădărnicim, prin exces de zel, libertatea noastră de acţiune, ci trebuie să fim oricând în măsură să ne desprindem din braţele aliaţilor noştri de azi [Germania şi Italia, în prima ordine] pentru a nu fi târâţi, împreună cu ei, în prăpastie. Cu acest gând, Maniu întocmeşte memorii care exprimă « adevărata politică românească » şi le distribuie atât guvernului şi cercurilor conducătoare, cât şi Puterilor străine…” Constatări şi sugestii, desigur, de substanţă, demne de toată atenţia, nu numai pentru epocă ci şi pentru istorie în general…

În momentul 1941, opoziţia anti-antonesciană era încă în faza proiectelor şi memoriilor… Mareşalul a intuit caracterul pe moment inofensiv al acţiunilor grupului Maniu-Brătianu, fapt pe care l-a mărturisit colaboratorilor săi şi, într-un final, personal lui Adolf Hitler. Care, în urma dezastrului de la Stalingrad la confluenţa anilor 1942-1943, a devenit deosebit de sensibil, între altele, la demersurile sateliţilor, inclusiv România, în privinţa tentativelor de „pace separată” cu S.U.A.-Anglia-U.R.S.S., receptate – cum altfel? – ca veritabile acte de… felonie faţă de Axa Berlin-Roma-Tokyo. Tocmai de aceea, Führerul i-a invitat separat la Salzburg pe Benito Mussolini, regele Boris al Bulgariei, preşedintele Finlandei R. Ryti, Ion Antonescu şi Miklos Horthy, cu intenţia, tradusă în faptă, de a le transmite cuvântul său de ordine, şi anume că războiul trebuia continuat „până la un sfârşit victorios”, orice compromis fiind exclus, pentru „ieşirea din acest război” neexistând „decât două posibilităţi: ori o victorie clară, ori o exterminare deplină”. După cum s-a degajat în cursul întrevederilor Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943 de la Castelul Klessheim.[4]

În mod precis, la 12 aprilie 1943, Hitler l-a abordat pe Antonescu chiar pe tema unor informaţii tocmai parvenite Berlinului în legătură cu sondajele diplomatice ale lui Mihai Antonescu cu agenţi secreţi anglo-americani pe tema abandonării Axei.[5] Potrivit minutelor întrevederilor, care nu aveau cum surprinde atmosfera dialogului Hitler-Antonescu din 1943, tratativele au decurs „normal”. Doar martorii prezenţi, în postura lor de potenţiali memorialişti, aveau să surprindă asemenea detalii. Precum unul dintre ei, l-am numit pe Gh. Barbul, care avea să releve că Mareşalul şi colaboratorii săi l-au aflat pe Hitler la Salzburg „tunând şi fulgerând. El striga că a fost trădat. Mareşalul putu să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie al Führerului. Cuvintele lui […] zburau prin încăpere ca nişte obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav şansele războiului […] Mihai Antonescu deschisese ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii fortăreţei europene …”.[6]

Potrivit documentelor, la care revenim, tatonările de pace separată iniţiate erau neloiale din partea lui Ică Antonescu, întrucât el nu avea „dreptul” de-a vorbi în numele Germaniei şi al Führerului, care, dacă ar fi căpătat convingerea că Reichul pierduse războiul, Mareşalul s-ar fi aflat neîndoielnic printre cei dintâi aliaţi ai Berlinului care să fi fost înştiinţaţi. Cât timp el, Hitler, în lipsa unor convorbiri „deschise” cu Mussolini, Horthy sau Antonescu, „nu va încerca niciodată să încheie pace”, întrucât „Germania şi aliaţii ei sunt legaţi la bine şi la rău”.[7] Mareşalul, în replică, l-a asigurat pe Hitler că „România îşi va continua drumul alături de Germania până la sfârşitul războiului”[8], problemă fundamentală ce avea să rămână pe agenda relaţiilor Bucureşti-Berlin până la 5 august 1944, când Antonescu l-a vizitat ultima dată pe Führer la Rastenburg şi a manifestat rezerve[9], însă, la 13 aprilie 1943, Antonescu l-a asigurat pe Hitler că, dimpotrivă, adjunctul său, în fond „promotor al politicii pro-germane în România”, nu avea de ce stârni bănuieli[10]. Deşi mai apoi, la 15 noiembrie 1943, Mareşalul ajunse a se îndoi de el însuşi atunci când a insistat asupra dificultăţilor în prelungirea războiului[11], ceea ce l-a determinat pe Hitler să dea asigurări că va depune „toate eforturile” pentru a susţine România, nu fără a observa că numai „o Românie victorioasă împreună cu Germania în Răsărit va putea fi liniştită că nimic nu va mai ameninţa existenţa europeană. Ea va fi atunci îndeajuns de puternică pentru a-şi apăra prin propriile ei forţe interesele naţionale. O Românie care însă ar fi învinsă în această luptă alături de Germania oricum nu ar mai avea de ce să se gândească la revendicările ei naţionale şi de altă natură, fie el îndreptăţite sau nefondate. Într-un asemenea caz, România ar înceta să existe la fel de bine ca şi oricare alt stat naţional european”[12].

În aprilie 1943, la Salzburg, obţinând „încrederea absolută” a lui Hitler, Mareşalul s-a referit la activităţile opoziţiei de la Bucureşti, câte erau şi ce semnificaţie aveau. În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, Mareşalul a insistat pentru protecţia liderului naţional-ţărănist, mai ales că în viziunea poporului român el trecea ca „o personalitate istorică”, trebuind, în consecinţă, evitată situaţia de a-l transforma într-un „adevărat martir”. Întrucât, l-a asigurat Antonescu pe Hitler, „Maniu n-ar îndrăzni să devină activ. Dacă ar face-o, totuşi, ar fi arestat imediat”[13].

Relativ la „pericolul” reprezentat de Maniu şi echipa lui, cu alt prilej Mareşalul a surprins, după cum îi era felul, plin de sarcasm, esenţa problemei, mai precis: „Partidul Naţional Ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema – Dr. Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu mai roşească. Dilema: Dl. Maniu – când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate”[14].

Pe de altă parte, nu se poate admite că Mareşalul a fost lipsit de bunăvoinţă faţă de opozanţii săi. Dat fiind că, abia revenit de la Salzburg, el s-a întâlnit, în noaptea de 17-18 aprilie 1943, cu Maniu, informându-l asupra convorbirilor cu Führerul. Ceea ce nu i-a îndemnat pe Maniu şi Brătianu la vreo reţinere, ei redactând şi difuzând la 20 aprilie 1943 un nou memoriu pe adresa Conducătorului. Limbajul şi condiţiile erau de-acum familiare Mareşalului, care, ca „şef al unui regim de dictatură”, era avertizat că nu avea nici „dreptul” de-a prelungi războiul alături de Germania, nici de ce „să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice”. Poporul român, precizau contestatarii, „nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti”.[15] Să subliniem că, la Salzburg, Mareşalul a făcut vorbire şi despre regele Mihai. Stenogramele, redactate de Paul Otto Schimdt, faimosul interpret al lui Hitler, a reţinut pentru 12 aprilie că „diferiţi intriganţi l-au determinat pe rege să facă anumite gesturi”, dar el a intervenit „prompt”, printr-o avertizare „severă”, în urma căreia „nici Curtea, nici opoziţia nu s-au mai manifestat”[16]. Pentru ca, la 13 aprilie 1943, acelaşi Schmidt să consemneze că „Antonescu a subliniat faptul că regele e un copil ce a fost îndreptat pe căi greşite, dar pe care el l-a redresat energic”.[17] În prezent, în temeiul documentelor, cunoaştem în ce grad, sub influenţa Mareşalului, „redresarea” regelui Mihai se realizase cu adevărat de vreme ce suveranul, la 26 noiembrie 1943, primindu-l în taină la Palat pe agentul britanic House, i-a mărturisit asemenea panseuri şi intenţii cu scopul precis de-a fi transmise mai departe Londrei ori Washingtonului şi, nu mai puţin, Moscovei: „Tot ceea ce pot să fac este să aştept evenimentele, cât timp Aliaţii nu-s decişi să vină în ajutorul meu într-un fel sau altul. Nu uitaţi – i-a sugerat regele colonelului House – să explicaţi de asemenea că gândul pentru viitorul ţării mele nu mă determină să ignor că politica Aliaţilor este bazată pe colaborarea celor Trei Puteri [S.U.A., Anglia şi U.R.S.S.] şi de aceea înţeleg că Rusia şi România trebuie să ajungă la un acord oarecare”.[18]

Sublinierile evident ne aparţin, ceea ce ne determină să avem în seamă că echipa trădătorilor de la 23 august 1944 era predispusă de acţiune sau că avea în vedere, peste dezastrul iminent al ţării paralizate în faţa avansului Armatei Roşii, o „oarecare” cooperare cu Kremlinul. Tocmai de aceea, putem consemna că în 1943 Hitler a sezisat pe deplin justificat primejdia atunci când şi-a avertizat colaboratorii că „regele [României] e un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când ajung în mâini rele …”.[19] Ceea ce nu era o noutate, căci, şi în alte ocazii (la 11.11.1941, 26.2.1942, 31.3.1942[20], Hitler, de regulă tratându-i comparativ pe Mihai I şi Antonescu, în favoarea celui din urmă – nominalizat „cel mai bun” politician din România[21], „singurul” favorabil Reichului[22] -, pe când regele i-a apărut în noiembrie 1941, când l-a reprimit la Berlin, după ce în 1938 l-a agreat în compania lui Carol al II-lea, îi apăruse „sufocat de furie”[23]  şi lipsit de orice calităţi[24], iar monarhia – o instituţie „perimată”. La 26 februarie 1942, Hitler şi-a alertat pur şi simplu anturajul, declarându-se îngrijorat: „Dacă se întâmplă ceva cu Antonescu, cine-i va lua locul? Mă gândesc cu teamă la aceasta …”.[25]

În perspectiva evenimentelor de la 23 august 1944, care au marcat – în opinia strălucitului Pamfil Şeicaru – debutul tragediei României pentru mai multe decenii, este cazul să ne întrebăm dacă nu cumva declaraţia lui Hitler a echivalat, mai mult decât cu o prevestire, cu un avertisment? Nu pierdem din vedere că reacţia Führerului după 23/24 august 1944 a fost extrem de violentă şi s-a concretizat în acţiuni punitive proiectate de amploare şi care au rezultat doar pe măsura posibilităţilor ce-i mai stăteau la dispoziţie în acel moment al Războiului Mondial. Este adevărat însă că Ion Antonescu a avut propriile-i responsabilităţi, majore, extrem de scump plătite ulterior de România, dar şi de către Mareşal şi toţi colaboratorii săi, iar, la scurt timp după aceea, un caz mai rar în istorie, chiar de către… majoritatea complotiştilor! Iată de ce, recunoscându-i Mareşalului erorile grave comise, nu trebuie să ignorăm că acestea n-au echivalat nici pe departe trădările de neam şi de ţară intervenite în fatidica zi de 23 august 1944!

Iar, dacă-l avem în seamă pe Antonescu, el a probat exemplar că a rămas – atât ca luptător şi factor determinant în cele două războaie anticomuniste ale României (1919-1920 – Ungaria şi 1941-1944 – U.R.S.S.) precum şi în cele două conflagraţii din 1914-1918 şi 1939-1945 pentru unirea tuturor Românilor şi integritatea statală – ferm ataşat propriilor convingeri şi unei convingeri exemplare. Ceea ce Antonescu a exprimat consecvent ca Şef al Statului Român ori ca Lord al Războiului, precum a procedat şi la 26 ianuarie 1943, când i-a mărturisit ziaristului italian L. Sorentino[26]„Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România – zăgăzuirea ruşilor … „
————————————————————————————————————-
[1] vezi M. D. Ciucă, editor, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, Bucureşti, 2000, p. 568-569.
[2] vezi Larry L. Watts, O Casandră a României: Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918-1941, traducere, Bucureşti, 1993.
[3] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, III, Craiova, 2002, p. 249-250.
[4] cf. apud Ion Calafeteanu, ed., Români la Hitler, Bucureşti, 1999, p. 183; despre  vizita lui Antonescu şi a suitei sale la Salzburg – vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Pace şi război, II, Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, 2011, p. 265-266; minutele întrevederilor din 12-13 aprilie 1943, pp. 367-378.
[5] Jurnalul Mareşalului Antonescu, pp. 368-371.
[6] vezi Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu – Al III-lea om al Axei, traducere, Bucureşti, 2001, p. 160; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, Iaşi, 1990, p. 353.
[7] Jurnal, II, p. 371.
[8] Ibidem, p. 372.
[9] vezi Jurnalul, III, p. 392 şi urm.
[10] Ibidem, p.375.
[11] Ibidem, pp. 366-370)
[12] Ibidem, p.374.
[13] Jurnal, II, p. 372.
[14] ANIC, Bucureşti, fond I. Antonescu, dosar 4, f. 144.
[15] Cicerone Ioniţoiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, II, Bucuresti, 2003.
[16] Jurnal II, p. 375.
[17] Ibidem, p.372.
[18] apud Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, p. 390).
[19] Ibidem, p. 377.
[20] cf. H. Trevor-Roper R., ed., Hitler’s Table Talk, 1941-1944. His Private Conversations, New York, 2000, pp. 121, 180, 337, 387, 694-695.
[21] Ibidem, p.121
[22] Ibidem, pp. 180, 694-695
[23] Ibidem, p.337
[24 ] Ibidem, p.387
[25] cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, Iaşi, 2012, p. 544.
[26] vezi Jurnal, II, p. 347-348

(prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu)

 

Citeste in continuare
Publicitate
Comenteaza si tu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Actualitate

Nicio interpelare in Parlament/ Nicio plangere penala pentru sesizarea parchetului/ Nicio demisie/ Nicio alta masura punitive legala, institutionala

Incisiv

Publicat

pe

De

Marti, 16.04.2019, Comisia permanenta comuna a Senatului si Camerei Deputatilor pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI condusă de Claudiu Manda s-a trezit din somnul de veci si, cu girul SUA, a adoptat un raport privind colaborarea SRI-ANI, intitulat ”Raport privind folosirea Serviciului Român de Informaţii şi Agenţiei Naţionale de Integritate de către domnul George Maior în scopuri politice”.
In documentul oficial se retine, in esenta, ca ”Domnul George Maior a deținut funcția de director al Serviciului Român de Informații în perioada octombrie 2006-ianuarie 2015. Acesta a încălcat legislația care reglementează activitatea instituției pe care a condus-o și a angajat instituția în acțiuni reprobabile, care au lezat interesele partidelor politice, sau ale persoanelor fizice sau juridice. Aceste elemente se circumscriu unor acțiuni de poliție politică, menite să afecteze grav procese democratice, în beneficiul propriu și personal, pentru a obține influență politică nelegitimă, în vederea obținerii funcției de prim-ministru al României, în eventualitatea câștigării alegerilor prezidențiale de către Victor Ponta”.
Daca intr-un stat civilizat, democratic si de drept, o comisie parlamentara ar fi intocmit un astfel de raport, era cutremur in plan politic, institutional si al ONG-urilor care ”lupta impotriva coruptiei, a incalcarii drepturilor si libertatilor cetateanului, militeaza pentru neimixtiunea institutiilor de forta (in special servicii secrete) in viata politica a unui partid, care poate compromite pluralismul politic.
La noi, Maior este bine merci ambassador la Washington, ciracii lui s-au pensionat cu pensii babane, sau altii au ramas active si-i continua ”opera”. Deci:
– Nicio interpelare in Parlament;
– Nicio plangere penala pentru sesizarea parchetului;
– Nicio demisie;
– Nicio alta masura punitive legala, institutionala.
Cainii latra, ursul merge!
In SUA, cumva in alt registru, cel mai recent caz este cel cercetat de Comisia Robert Mueller. Trei puternice comisii ale Camerei reprezentanților au cerut Casei Albe să comunice detaliile întâlnirilor și discuțiilor dintre Donald Trump și Vladimir Putin.
Dar celebra Afacere Watergate? Comisia senatorială, condusa initial de de senatorul Sam Ervin, ulterior de Archibald Cox. Noul Procuror General este numit de Nixon în persoana lui Elliot Richardson, delegându-i acestuia autoritatea de a desemna un consilier independent din Departamentul de Justiție, a cărui activitate să se concentreze pe anchetarea afacerii Watergate. Richardson îl numește pe Cox în această poziție.
Urmarile:
28 ianuarie 1974 – Herbert Porter, asistent al lui Nixon, a recunoscut că a mințit FBI-ul în timpul anchetelor preliminare în cazul Afacerii Watergate.
25 februarie 1974 – Herbert Kalmbach, avocatul personal al lui Nixon, a pledat vinovat pentru acuzațiile de activități ilegale în timpul campaniei electorale. Alte acuzații au fost retrase în schimbul cooperării sale cu justiția.
1 martie 1974 – „Cei 7 de la Watergate”, foști consilieri ai președintelui (Haldeman, Ehrlichman, Mitchell, Colson, Gordon C. Strachan, Robert Mardian și Kenneth Parkinson), au fost acuzați de conspirație pentru obstrucționarea anchetei FBI. Numele lui Nixon a fost adăugat în secret pe această listă, reținându-se în cazul său complicitatea la conspirație. Dean, Magruder și alții își acceptaseră deja vinovăția. Colson, în cartea sa “Renașterea” a amintit un raport primit de la un membru al Casei Albe care implica clar și direct CIA în întregul scandal și arăta încercarea de scoatere a lui ca țap ispășitor.
3 aprilie 1974 – Ed Reinecke, viceguvernatorul republican al statului California, a fost condamnat pentru trei infracțiuni de sperjur în fața Comisiei Senatoriale.
5 aprilie 1974 – Dwight Chapin, fostul ofițer de protocol al lui Nixon a fost condamnat pentru sperjur.
Din grupul „Celor 7 de la Watergate”, Colson a acceptat vinovăția în cazul Ellsberg în schimbul renunțării la capetele de acuzare în privința CREEP, la fel ca și în cazul Strachan. Ceilalți cinci au ajuns la tribunal în octombrie 1974. La 1 ianuarie 1975 au fost condamnați, cu excepția lui Parkinson.
În 1976, Curtea de Apel a SUA a ordonat un nou proces pentru Mardian în urma căruia toate acuzațiile au fost retrase.
Handeman, Ehlichman și Mitchell au epuizat recursurile în 1977, după care toți au acceptat încarcerarea.
Poziția lui Nixon s-a deteriorat cu fiecare zi, iar Camera Reprezentanților a început investigațiile asupra posibilei acuzări oficiale a președintelui.
Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților l-a acuzat pe Nixon de obstrucționare a justiției.
Pe 29 iulie, a doua acuzație a fost formulată ca abuz de putere, iar pe 30 iulie, a treia acuzație a fost adusă sub forma de sfidare a Congresului.
În august a fost audiată o casetă a cărei existență fusese ținută secretă, înregistrată pe 23 iunie 1972, la câteva zile după spargerea de la Watergate. Înregistrarea consta într-o discuție a lui Nixon cu Haldeman, în care puneau la cale un plan pentru a împiedica ancheta oficială prin invocarea unor false motive de securitate națională. Această casetă i-a făcut și pe ultimii suporteri al lui Nixon să-l părăsească, iar cei zece membri ai Congresului care au votat împotriva acuzării președintelui și-au revizuit poziția. În Senat, susținerea lui Nixon era la fel de precară.
După ce senatorii republicani l-au informat pe Nixon că există suficiente voturi pentru acuzarea lui, Nixon s-a decis să demisioneze. La data de 8 august 1974 și-a anunțat demisia, efectivă de la 9 august 1974, ora 12. Demisia sa a dus la căderea, prin mecanisme juridice, a capetelor de acuzare. Prin urmare, Nixon nu a fost judecat sau condamnat.
Urmat în Biroul Oval de către vicepreședintele Gerald Ford, Nixon a fost grațiat de către acesta la data de 8 septembrie. Grațierea i-a conferit lui Nixon imunitate pentru orice posibile infracțiuni comise în mandatele sale. Nixon a continuat să își susțină nevinovăția până la moarte, dar mulți l-au considerat vinovat, văzând în acceptarea grațierii o recunoaștere a vinovăției.

Citeste in continuare

Actualitate

MAI “crapa” de deontologie profesionala/Seful IPJ Gorj- sex in masina cu amanta/Inregistrari audio si stenograme incendiare (I)

Incisiv

Publicat

pe

De

In articolul “Ministerul de Interne cu “parfum” de femeie/Amante, abuzuri si banii publici” din data de 22.04.2019, Incisiv de Prahova va dezvaluia cum fosta amanta a unui sef din Politia Romana a devenit tinta unor “actiuni specific” ale agentilor, actiuni de intimidare in stil mafiot, pe bani publici.

Comisarul șef Decebal Dumitru Drăghiea, fiul prefectului de Mehedinți Nicolae Drăghiea,  sau cum i se mai spune, comisarul 3D s-ar afla in spatele acestor actiuni.

“Georgiana”, o tanara care a fost amanta unui ofiter cu functie de raspundere in MAI a devenit, brusc, “suspect” de serviciu. Cu aceasta ocazie, am dezvaluit in exclusivitate plangerile acesteia si faptul ca procurorul general a considerat “oportun” sa probe, in temeiul dispozitiilor art 326 din Codul de procedura penala, trimiterea dosarului pe plangerea acesteia de la Parchetul de pe langa Judecatoria Drobeta Turnu Severin la Parchetul de pe langa Judecatoria Oravita.

parchet

https://www.incisivdeprahova.ro/2019/04/22/ministerul-de-interne-cu-parfum-de-femeieamante-abuzuri-si-banii-publici/

Dupa aparitia la unele emisiuni de la Tv pe plan national, anumite “fituici” de casa din Gorj ale comisarului șef Decebal Dumitru Drăghiea  au incercat sa o decredibilizeze pe “Georgiana” lasand sa se intelega ca aceasta nu ar avea probe si luand fatis, contrar deontologiei profesionale ale jurnalistilor, apararea “maharului” de la IPJ Gorj.

In acest articol va prezentam, in exclusivitate, inregistrari audio, stenograme incendiare si intrebam public ce mai cauta in MAI un astfel de personaj!

1b (1)
1b (2)
1c

“Subsemnata Dalimon Georgiana Elviruta, va aduc la cunostinta urmatoarle:

In urma tragicei relatii avute cu Draghiea Decebal Dumitru-Sef IPJ Gorj-fiu Prefectului de Mehedinti, relatie pe parcursul careia am fost supusa la mai multe abuzuri, am ramas insarcinata cu acesta. La aflarea acestei vesti Draghiea Decebal Dumitru a devenit din ce in ce mai violent, recalcitrant si ma ameninta.

In urma amenintarilor, presiunii si terorizarilor suferite din partea acestui om, barbat si politist, am recurs la intreruperea de sarcina prin metoda avortului medicamnetos, deoarece sarcina era mica.

A fost o decizie pe care am luat-o intr-un moment de disperare, crezand ca este o solutie viabila . Am recurs la acest gest datorita amenintarilor repetate, scandalurilor si abuzurilor suferite. Dupa aceasta interventie, traumatizanta m-am aflat intr-o situatie fara precedent, vadit vulnerabila. Vulnerabilitate pe care inspectorul sef Draghiea Decebal Dumitru a exploatat-o la maxim , devenind dintr-un politist ce se vrea integru, un agresor mai crud decat multi alti infractori anchetati de el!

Am adus la cunostinta aceste aspecte Corpului de control al politistilor din cadrul IGPR ,Parcheului si Instantei de judecata.

Consider ca un asemenea ,,politist„ nu reprezinta garantul fermitatii,legalitatii si integritatii! Cu atat mai mult functia de lider pe care acesta o ocupa in cadrul IPJ Gorj!

Ca atare, date fiind cele sus mentionate, ii solicit public demisia de onoare, daca acest om mai poate avea onoare”!

La inceputul relatiei extraconjugale ale comisarului șef Decebal Dumitru Drăghiea cu tanara “Georgiana”, “maharul” de la IPJ Gorj isi conducea sotia la liceu (unde aceasta tinea 2-3 ore) si fugea 40 de km pentru a face dragoste cu amanta cea tanara, uneori in masina. Ulterior fugea inapoi la sotie pentru a merge de la liceu impreuna acasa. Vorba aia cu usturoiul, nu? Asta o fi comportamentul deontologic al unui politist? Sau asta este comportamentul deontologic al unui sef din  MAI?

Am lasat primele cifre al numarului de telefon ca sa nu existe dubii ca telefonul nu ar apartine sefului IPJ Gorj!

La inceputul relatiei, “maharul” de la IPJ Gorj se lauda cu uniforma si ii trimitea poze de grup, cu alti colegi, viitoarei amante pentru a o cuceri…

Cand relatia a mai avansat, comisarului șef Decebal Dumitru Drăghiea si amanta sa tanara poposeau pe la diverse hoteluri, atentie achitate de amanta cea tanara. Rusinica…

Dupa ce amanta a ramas “insarcinata” cu misiunea comisarului șef Decebal Dumitru Drăghiea, acesta a devenit violent iar, amanta cea tanara a devenit tinta unor “actiuni specific” ale agentilor, actiuni de intimidare in stil mafiot, pe bani publici. „Maharul” si-a adus aminte ca are copii si familie….

In numarul de azi, prezentam in exclusivitate, la finalul articolului, inregistrari audio de la sexul practicat in masina de seful IPJ Gorj cu amanta sa tanara, urmand ca in viitoarele articole sa prezentam inregistrari audio spumoase si de la partidele de sex practicate de cei doi prin diverse hoteluri. Cei de la Control Intern ar trebui sa stea pe faza. Apar deconspirari din cazuri, “tinte”, colegi din IGPR, etc. O frumusete pentru imaginea MAI. (Cristina T.).

N.R – Incisiv de Prahova va solicita oficial un punct de vedere conducerii MAI, personal ministrului Carmen Dan.

 

 

 

 

 

 

 

Citeste in continuare

Actualitate

ȘOC! EDILUL COMUNEI BRANESTI, JUDEȚUL ILFOV, IMPLICAT INTR-O ALTERCATIE

Incisiv

Publicat

pe

De

Nimic nu mai este de mirare atunci când facem referire la edilul Cismaru Niculae, deoarece acesta ne-a uimit cu nepăsarea sa fața de polițistul local Serban Victoria care a fost victima agresiunii de ultraj săvârșit de finul acestuia, polițistul national ASP Anghel Mihai din cadrul Postului de Poliție Branesti, faptă pentru care, domnia sa edilul a decis destituirea chiar a victimei….căci nu-i așa, „rubedeniile ” sunt mai importante decât LEGEA! Așa cum am promis, avem în atenție ceea ce se întâmplă pe meleagurile comunei Branesti unde avem doua echipe de investigatii, prin urmare am reușit să aflăm, pe “surse” că în noaptea de 20/21.04.2019 în jurul orelor 02:15 în restaurantul Pustnicu s-a petrecut o altercatie, fapte de natură penală…fapte de care edilul nu a stat deoparte, adică pe înțelesul tuturor a lovit precum „GREUCEANU ” palosul în stânga si-n dreapta căci nu-i așa….era în cârciuma dumnealui, IN RESTAURANTUL PE CARE FAMILIA SA IL DEȚINE, „CASA PUSTNICU” SITUAT IN PADUREA PUSTNICU.

VIOLENȚA a fost la loc de cinste în comportamentul edilului si nu numai, iar numărul combatanților numeros dar nu unul corect am putea preciza, deoarece cinci persoane (barbati ) ce aparțin unei singure familii au fost loviți cu bestialitate de grup numerous („gașca de casă” a Primarului). In urma acestei altercatii, la fața locului s-au prezentat un numar de patru echipaje medicale de urgență SMURD pentru preluarea victimelor și transportul acestora la o unitate medicală.

Suntem „măcinati ” de o curiozitate și anume, cum o să decurgă acest dosar înregistrat la Poliția Pantelimon, căci am observat cum a decurs dosarul polițistul Anghel Mihai…prin urmare suntem „ochi și urechi ” cu privire la soluționarea dosarului în cauză, deoarece opinia publică trebuie să afle adevărul ! Cu privire la comportamentul violent al Primarului nimic surprinzător …

Urmează în numerele viitoare să dezvaluim informații de interes public, precum și alte detalii de “culise”, eventual niscai’ inregistrari, date cu privire la stergerea sangelui si cand au fost lasati politistii sa intre la locul faptei! (Paul D.).

 

Citeste in continuare

Parteneri

Știri calde

Actualitate24 de ore ago

Nicio interpelare in Parlament/ Nicio plangere penala pentru sesizarea parchetului/ Nicio demisie/ Nicio alta masura punitive legala, institutionala

Marti, 16.04.2019, Comisia permanenta comuna a Senatului si Camerei Deputatilor pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI condusă de Claudiu...

Actualitate1 zi ago

MAI “crapa” de deontologie profesionala/Seful IPJ Gorj- sex in masina cu amanta/Inregistrari audio si stenograme incendiare (I)

In articolul “Ministerul de Interne cu “parfum” de femeie/Amante, abuzuri si banii publici” din data de 22.04.2019, Incisiv de Prahova...

Actualitate1 zi ago

ȘOC! EDILUL COMUNEI BRANESTI, JUDEȚUL ILFOV, IMPLICAT INTR-O ALTERCATIE

Nimic nu mai este de mirare atunci când facem referire la edilul Cismaru Niculae, deoarece acesta ne-a uimit cu nepăsarea...

Actualitate1 zi ago

Celebra Comisie de Disciplina din cadrul Politiei Locale Ploiesti recidiveaza si se sterge la partea dorsala cu legea

Pe data de 12.04.2019, Incisiv de Prahova publica urmatorul articol “Incisiv de Prahova a avut, din nou, dreptate! Regulamentul intern...

Actualitate1 zi ago

Infractiunile impotriva umanitatii comise, instigate sau la complicitatea carora a participat Augustin Lazar sunt imprescriptibile

Cazul lui Iulius Filip a fost mentionat in diferite publicatii de specialitate din SUA din perioada Razboiului Rece, fiind oferit...

Actualitate1 zi ago

”Blonda” pacalita de ”Vulpe”!

(Preluare National  – Catalin Tache): Parca zici ca-i oferta la cine o mai penetreaza informativ pe Carmen Dan, dupa ce...

Actualitate1 zi ago

DNA aproape ingropata: Tariceanu achitat definitiv

(PRELUARE INPOLITICS.RO–B.I.): Magistraţii instanţei supreme au decis, azi, să-l achite pe preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, în dosarul în care...

Actualitate1 zi ago

Nici domnul Horodniceanu nu intelege ca LUSTRATIA a inceput?

Cum ar fi fost ca Daniel Horodniceanu sa isi foloseasca ,,priceperea” in accelerarea dosarului Rompetrol, sa mearga dupa beneficiarii reali...

Actualitate1 zi ago

Despre interese convergente si divergente in Ministerul Afacerilor Interne. Despre interese neconstitutionale!

Structural, Ministerul Afacerilor Interne este un corp omogen, un aparat de functionari constituit in vederea satisfacerii obiectului de activitate. Omogenitatea...

Actualitate1 zi ago

“Toți aia de la PSD si Alde sunt niște hoți, iar tu esti virgin”

Cum e sa iesi la b1 tv la ora 22, ca atacant din partea PNL, sub numele de Rareș, să...

Actualitate2 zile ago

„Vataful” de la conducerea APM Prahova, interesul personal si favorizarea unor operatori economici in detrimentul altora

Florin Diaconu a fost pentru cei de la Incisiv de Prahova o figura „pitoreasca”, la nivelul redactiei noastre sosind zeci...

Actualitate2 zile ago

Traficul de influenta, Serviciul Juridic al Politiei Locale Ploiesti si instanta

La data de 05.03.2019, Incisiv de Prahova publica articolul “EXCLUSIV/TRAFICUL DE INFLUENTA SI NESIMTIREA CELEBRULUI JURIST AL PRIMARIEI PLOIESTI, ADRIAN...

Actualitate2 zile ago

Serviciul de Investigare a Criminalitatii Economice din IPJ Prahova este locul “optim” unde se “ingroapa” dosare/FALSURI-DOCUMENTE

DJFP PRAHOVA  a emis  avizul de inspectie fiscala nr . F-PH 122 DIN 29.10.2014  sub doua forme, unul cu 10...

Actualitate2 zile ago

Ministerul de Interne cu “parfum” de femeie/Amante, abuzuri si banii publici

Politisti platiti sa o terorizeze pe amanta unui sef din Ministerul de Interne, titrau colegii de la SPY News. Astfel,...

Actualitate2 zile ago

Puterea judecatoreasca este furata de la statul de drept si folosita de mafie

Mafia din justitie a cauzat atrocitati mai mari oamenilor normali decat Al Capone si toti gansterii impotriva gansterilor pe toata...

Partener media exclusiv

stiri actualizate

Top Articole Incisiv