Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare s-a născut în Borzeşti (în actualul judeţ Bacău). Era fiul lui Bogdan al II-lea şi nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432). După uciderea tatălui său de către Petru Aron, se refugiază în Ţara Românească, revenind după 6 ani şi, sprijinit de Vlad Ţepeş, îl înlătură pe asasinul tatălui său, fiind uns domn al Moldovei la 14 aprilie 1457 pe locul ce se chema „câmpia Direptăţii”, lângă cetatea Sucevei.

„Cu ajutorul lui Dumnezeu şi bărbăţia moldovenilor”

În vremea lui Ştefan, Moldova se întindea de la Carpaţii Răsăriteni şi până la Nistru, poziţie care plasa micul stat în calea „marilor furtuni” ale vremii. Astfel, în decursul domniei sale, Ştefan cel Mare a purtat războaie cu duşmani veniţi din cele patru zări. Din răsărit a trebuit să stăvilească incursiunile hoardelor tătăreşti, la miazănoapte şi apus a trebuit să vegheze asupra ameninţării nestatornicilor poloni şi unguri, iar de la miazăzi sufla vântul aspru al celei mai teribile ameninţări a vremii: semiluna otomană.

Scânteia declanşatoare a ofensivei musulmane în Moldova a constituit-o amestecul voievodului Ştefan în treburile Ţării Româneşti care, prevăzând că va avea de luptat în curând cu turcii – refuzase să plătească tribut Porţii – a căutat să pună un domn prieten, lucru pe care l-a şi reuşit în 1473, când îl înlătură pe Radu cel Frumos, vasal turcilor. Înfuriat de îndrăzneala domnitorului moldovean, Mahomed al II-lea, cuceritorul cetăţii milenare a Bizanţului, îl trimite în Moldova pe Soliman paşa cu o oaste de 120.000 de oameni. Spune legenda că „văzând Ştefan puzderia cea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la loc larg. Îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că-i va face chisăliţă pe duşmanii care voiau să-i închinăm ţara cu voie, ori fără voie”. Locul cel mai favorabil moldovenilor pentru confruntarea finală s-a dovedit a fi lângă Vaslui, lângă localitatea „Podu Înalt”. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, Ştefan, cu cei 40.000 de oşteni ai săi, dădu atacul pe neaşteptate, configuraţia câmpului de luptă, ceaţa şi terenul mlăştinos nedând armatei otomane posibilitatea – superioare nu doar numeric, ci şi tehnic – să se desfăşoare. Şi spune acelaşi izvor că „aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ștefan Vodă țara de necaz și de închinare înaintea păgânului”.

Europa elogiază victoria lui Ştefan

Biruinţa lui Ştefan Vodă cel Mare a impresionat într-atât lumea creştină, încât cronicarul polon Dlugosz îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile”, iar papa Sixt al IV-lea într-o scrisoare adresată voievodului moldovean şi datată la 10 martie 1476, scria:

„lucrarea ta asupra necredincioşilor turci, vrăjmaşi comuni, săvârşită până acum cu înţelepciune şi bărbăţie au adaos atâta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi eşti lăudat cu deosebire de toţi, în unire de simţiri.”

„Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii”

Conştient că înfrângerea suferită de turci nu însemna şi dispariţia pericolului otoman, domnul moldovean scrie la 25 ianuarie 1475 mai multor conducători europeni, aducându-le la cunoştinţă victoria obţinută şi cerându-le ajutor militar, în eventualitatea unor noi incursiuni otomane. Cu toate felicitările şi promisiunile primite, Ştefan n-a fost ajutat de nimeni atunci când, anul următor, însuşi sultanul Mahomed al II-lea a venit în Moldova, cu o armată de 200.000 de oameni. Aflaţi în evidentă inferioritate, moldovenii au aplicat strategia devenită „tradiţională” în ţările române, a hărţuielii şi pustiirii regiunilor străbătute de oştile duşmane. În ziua decisivă luptei, la 26 iulie 1476, aşa cum scrie în pisania bisericii ridicate după 20 de ani, la Războieni, locul confruntării, „s-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene… şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă (n.r. sau Războieni). Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei”. Mahomed îşi continuă marşul, atacând cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, fără a reuşi să le cucerească. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că ungurii şi polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, scăzând resursele de hrană, iar epidemia de ciumă nimicindu-i tot mai mulţi soldaţi, hotărî retragerea, fără a-şi vedea realizat planul de supunere a ţării.

Din nefericire, în 1484, noul sultan Baiazid al II-lea, atacă pe neaşteptate cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi le cucereşte, ceea ce a avut pentru Moldova urmări foarte nefavorabile, închizându-se, astfel, drumul spre Marea Neagră. Întrucât garnizoanele turceşti instalate în cetăţile cucerite reprezentau o permanentă ameninţare, viteazul şi înţeleptul domn hotărî, pentru binele ţării, să încheie în 1489 un tratat de pace cu turcii, obligându-se să plătească un tribut anual de 3000 de florini veneţieni.

O epocă plină de lupte                                      

Epoca Binecredinciosului voievod a fost, după cum spune istoricul Ştefan S. Gorovei „o epocă plină de lupte, care s-au purtat pentru că nu s-a putut altfel, dar care nu e numai o vreme de lupte şi care, cu toate jertfele şi pagubele care au trebuit să fie, n-a sărăcit ţara şi nici n-a sleit-o de principala ei forţă, cea umană. O epocă, în acelaşi timp, de desăvârşire a construcţiei de stat, o epocă de înflorire a culturii şi artelor, o epocă în care Moldova s-a acoperit de monumente strălucitoare, o epocă în care s-au copiat sute (poate mii!) de manuscrise împodobite cu miniaturi, manuscrise dintre care unele, ajunse în străinătate, sunt socotite printre cele mai preţioase din depozitele unor muzee de mare faimă. Numai un asemenea om – care (şi acest lucru trebuie spus şi repetat) nu a făcut războaie pentru cuceriri pe seama altor popoare, reuşind, totuşi, o cucerire mult mai trainică: cea a sufletului propriului său popor – numai un asemenea om a putut căpăta, în perspectiva celor cinci veacuri care ne despart de el, statura aceasta monumentală şi strălucitoare: monumentalitate care nu striveşte şi strălucire care nu orbeşte”.

Mare ctitor de locaşuri sfinte

Spune legenda că Ştefan cel Mare şi Sfânt ar fi ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri. Nu au dăinuit toate până în zilele noastre, însă cele care au ajuns până la noi, arată grija şi dărnicia domnului pentru Biserică şi podoaba ei.

Trebuie amintită, în primul rând mănăstirea Putna, mănăstirea cea mai apropiată sufletului. O altă ctitorie ştefaniană este Voroneţul, ridicat pe locul unui schit din lemn, în care, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat şi cuvânt de mângâiere în ceas de grea cumpănă în timpul luptelor pentru apărarea pământului strămoşesc. Biserica – cu hramul Sfântul Mucenic Gheorghe – a fost ridicată în mai puţin de patru luni, din 26 mai până în 14 septembrie 1488. Ea şi-a câştigat un renume deosebit în întreaga lume pentru picturile sale exterioare. În timpul domniei lui Ştefan mănăstiri ca Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor ş.a., ridicate de înaintaşii săi la scaun, şi-au continuat existenţa, primind diferite danii din partea domnitorului. Numărul lăcaşurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de mir ridicate de Ştefan sau de boierii săi. La multe din ctitoriile înaintaşilor au fost ridicate construcţii noi ori au fost refăcute cele existente. De pildă, la mănăstirea Neamţ a ridicat din temelie o biserică nouă cu hramul „Înălţarea Domnului”, existentă şi astăzi, terminată la 14 noiembrie 1497. La Bistriţa a zidit o clopotniţă cu paraclis, care, de asemenea, dăinuieşte până în zilele noastre. În ultimii ani de domnie a înălţat o biserică nouă la mănăstirea Dobrovăţ, lângă Iaşi. În afară de mănăstiri, credinciosul domn a ctitorit şi numeroase biserici de mir – cu mult mai multe decât mănăstirile – construite, de obicei, pe locul bătăliilor.

„Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului”                

Din veneraţie adâncă pentru Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi alţi tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivităţile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenţilor de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenţii români de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ştefan cel Mare „o figură supremă”, deoarece în el s-a întruchipat „concepţiunea unei singure Românii”. Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ştefan Vodă că a fost „cel mai mare apărător al românismului în Orient şi al civilizaţiei creştine în secolul al XV-lea. El a înfrânt incursiuni barbare, nu numai spre gloria şi fericirea naţiunii române, ci şi spre binele Europei întregi”.

(http://www.doxologia.ro)