Considerată una dintre cele mai rentabile afaceri ale statului român din toate timpurile, constituirea, în 1974, a Fabricii de diamante sintetice din Bucureşti (n.n. falimentată în 2006) reprezintă un argument incontestabil că instituţia Securităţii din România aducea venituri substanţiale la buget. Alături de IC „Dunărea”, Fabrica de diamante sintetice, singura unitate cu acest profil din sud-estul Europei,reprezintă acei „copii teribili ai Securităţii” cu care s-ar fi putut mândri orice instituţie preocupată de securitatea statului din orice epocă istorică. Evident că acest lucru s-a putut întâmpla întru-un regim totalitar mult mai lesne decât într-unul democratic. De ce? Pentru că în democraţie sistemul economic se bazează pe principiile pieţei libere. Iată şi deosebirea fundamentală între un serviciu de informaţiial unui regim etatist faţă de intelligence-ul unui stat democratic. Marile firme şi companii ale lumii democratice îşi realizează prin sisteme proprii securitatea, înţeleasă ca prosperitate în legalitate. Intelligence-ul de corporaţie sau concurenţial cum mai este numit în lucrările de specialitate îşi stabileşte o serie de funcţii printre care cunoaşterea concurenţei şi studiile de piaţă (marketing) ocupă un loc strategic bine definit, fiind fundamentale pentru dezvoltarea companiilor şi protecţia propriilor interese şi secrete.

În timpul vizitei în capitala U.R.S.S., din 20 august 1970, cu ocazia Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a avut ocazia să vadă la faţa locului, cu bunăvoinţa lui Leonid Brejnev, cum se produc diamantele sintetice şi ce utilitate practică au acestea în diferite ramuri industriale, în special a celor bazate pe extracţie şi pe şlefuire. URSS producea încă din 1951, alături dar independent de Suedia şi S.U.A., diamante sintetice. Având în vedere proiectele ambiţioase pe care liderul comunist de la Bucureşti şi le propusese, ca de exemplu Transfăgărăşanul, Metroul bucureştean, Casa poporului, forările la mare adâncime pentru gaze şi petrol din ţară şi străinătate, adică în ţările cu care România avea astfel de contracte etc., Ceauşescu a înţeles imediat cât de rentabilă pentru economia românească ar fi producerea diamantelor sintetice în ţara noastră. Într-un astfel de context, ordinul comandantului suprem pentru Direcţia de Informaţii Externe (serviciul de spionaj al Securităţii) a fost foarte clar: implicarea în obţinerea de documentaţie pentru tehnologii avansate şi utilaje pentru producerea de diamante sintetice. Cei care s-au mişcat mai repede şi cu folos au fost ofiţerii de informaţii care lucrau pespaţiul ţărilor nordice. Un anume locotenent Alexandru (probabil nume conspirativ), a reuşit după doi ani de studiu şi investigaţii complexe să intre în legătură cu un specialist străin pe care l-a convins să-i facă rost de planuri şi tehnologii utilizate în fabricarea diamantelor. Acţiunea a fost încununată de succes, mai ales că specialistul,numit conspirativ „Cap luminat”, a acceptat să vină şi în România pentru a da o mână de ajutor colegilor români.

Un alt moment important al acţiunii a fost organizarea mai întâi a unei staţii pilot, care a lucrat cu şase oameni, reuşind să pornească procesul de producţie, pentru ca ulterior, cu experienţa câştigată, să se dezvolte până când a căpătat conturul unei fabrici rentabile. În 1974, de ziua lui Nicolae Ceauşescu, generalul Ion Mihai Pacepa, cel care s-a ocupat din partea DIE de coordonarea acţiunii, i-a dăruit un cadou de excepţie: câteva diamante sintetice produse în România. Certificatul de naştere al fabricii a fost emis de Ceauşescu în august 1974 sub titulatura Unitatea de Producţie Specială „Dacia”.În 1975, Ministerul de Interne a înaintat la Cabinetul 1 o notă vizată de Gheorghe Oprea, prim viceprim-ministru al Guvernului României,prin care şeful statului, Nicolae Ceauşescu era informat că instalaţiile pilot de sinteză pentru diamante produc (60 kg) şi că a fost asimilată în întregime tehnologia de producţie a acestora, nemaifiind nevoie de eforturi valutare pentru procurarea acestor diamante din import”.[1] Prin acelaşi document,se solicita înfiinţarea unei unităţi de producţie specială în cadrul Securităţii, organizată pe principiul bugetar.Personalului

civil al Fabricii de diamante sintetice i se asigura o retribuţie cu 20% mai mult decât primeau ceilalţi specialişti civili din Ministerul de Interne, precum şi alte sporuri de secret, importanţă deosebită etc.

În 1976, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul de înfiinţare a Unităţii Militare PS (Producţie Specială) care avea în schemă 140 de posturi -130 ofiţeri, 9 subofiţeri şi 118 personal civil. Printr-un alt Decret, cu nr. 163/29 decembrie 1976 se mărea numărul de posturi la 526.

Finanţarea desfăşurării activităţii acestei Unităţii Militare de Producţie Specială se făcea conform art. 55 „cheltuielispeciale”, iar primul sediu a fost în str. Bujoreni. Din raţiuni de stat, Decretul de înfiinţare a acestei Unităţi Militare de Producţie Specială nu a fost publicat în Buletinul Oficial.Tot prin acel decret se prevedea: „Contractarea de către Ministerul de Interne, în anii 1976-1978, a echipamentului şi a utilajelor necesare dotării noii dezvoltări a capacităţii de producţie, precum şi trecerea fondurilor în valută la Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), într-o poziţie specială şi într-un cont separat”[2] Prin acest decret, Securitatea era autorizată să cumpere echipamentele şi materialele, precum şi materiile prime, fie direct, fie prin Întreprinderi de Comerţ Exterior (ICE). Şeful DSS,Tudor Postelnicu, raporta şefului statului că obiectul special „PS” ajunsese la 2,92 milioane carate (885 kg) şi că oferea mari disponibilităţi la export. Era şi motivul pentru care solicita ca materiile prime -pirolita, cobaltul, grafitul special etc. să fie procurate prin mijloacele muncii „speciale” cu derogare de la unele reguli generale de import.[3] Mai trebuie precizat că producerea diamantelor sintetice era protejată de patentele concernelor General Electric Company (SUA) şi De Beers(Republica Sud-Africană), ceea ce făcea prohibitivă vânzarea directă. Prin urmare, Securitatea s-a orientat ca valorificarea producţiei să fie făcută prin firma „Sunitron” sau alte firme intermediare. În acest sens, în 12 iunie 1978, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul nr. 144, pentru Obiectivul „PS” în care se prevedea exceptarea de la controlul vamal intern a produselor exportate, iar banii urmau să fie trecuţi în contul „OV” (Operaţiuni Valutare Speciale). După 1982 operaţiunile comerciale vor reveni ICE „Dunărea”, o altă unitate militară din DSS cu indicativul 0107. Întreaga operaţiune specială de fabricare a diamantelor sintetice a avut nume de cod „Stelele”, fiind încredinţată Brigăzii SD (Ştiinţă -Dezvoltare),condusă de generalul maior inginer Teodor Sârbu,recomandat de foştii săi subalterni ca un foarte bun specialist în domeniu.La scurtă vreme după dezertarea generalului Pacepa, generalul inginer Teodor Sârbu a decedat în urma unei explozii „întâmplătoare”în garajul său, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea frontului secret este extrem de dură. Oricum, la sfârşitul anilor ’70, Fabrica de diamante sintetice aflată în directa responsabilitate a Securităţii ajunsese la o producţie ce o situa pe locul al treilea în ceea ce priveşte calitatea diamantelor produse şi pe locul al patrulea pe piaţa mondială la nivelul cantitativ.

Interesant este faptul că memorialiştii fostei Securităţi, implicaţi în această acţiune susţin că trădarealui Pacepa, din 28 iulie 1978, nu a adus atingere intereselor afacerii cu diamante, ci dimpotrivă în anii următori s-a constatat o rentabilitate mult sporită. Generalul (r) Giartu Istifie, fost director al fabricii de diamante, a mărturisit unor ziarişti de investigaţie că după acest episod al trădării lui Pacepa, majoritatea ofiţerilor români acoperiţi din străinătate, retraşi de la post pentru a nu fi deconspiraţi, au fost angajaţi ulterior la Fabrica de diamante. Acest flux de profesionişti a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea fabricii pentru că toţi aceştia căpătaseră experienţă în intreprinderile din Occident în care lucraseră. Iată şi un aspect pozitiv, dacă se poate accepta aşa ceva pe frontul secret, de pe urma unei trădări. De fapt, cam toţi specialiştii şi angajaţii Fabricii de diamante sintetice erau ofiţeri. Instituţia a promovat o politică de cadre chibzuită din acest punct de vedere. A racolat şefii de promoţie de la facultăţile de fizică şi chimie din universităţile româneşti, dar şi pe cei din Institutele Politehnice din ţară, mai ales pe absovenţii de mecanică. Colonelul (r) Ion Mariţescu, fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă faptul că tehnologia utilizată în unitatea pe care a condus-o era de provenienţă occidentală, iar procurarea ei s-a făcut prin implicarea activităţii de informaţii externe. Aşa s-ar explica şi secretomania din jurul afacerii. Unul dintre primii angajaţi ai fabricii a oferit următoarea explicaţie: „Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generaţie, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era şi un mediu interesant, totul era ultrasecret şi nimeni nu ştia ce faci”.[4] 

La începutul anilor ’80 se produceau circa zece milioane de carate pe an, iar valoarea unui carat (ca unitate de măsură pentru aceste diamante) era socotită la aproximativ nouă-zece dolari. La jumătatea anilor ’80, Fabrica de diamante a atins apogeul productivităţii: 20 milioane de carate pe an, atunci când preţul urcase la 12 dolari pe carat. După opinia unor specialişti implicaţi în producţia de diamante sintetice, încasările ajungeau şi la 240 milioane de dolari pe an. Un alt domeniu care-i adusese fabricii sume importante de bani a fost recuperarea metalelor nobile din catalizatori uzaţi. Lunar se repuneau în circulaţie 25 de kilograme de platină[5

[1] Gheorghe Popa, Faţa văzută/nevăzută a Securităţii,în „Curierul de Râmnic”, 1 noiembrie 2006.

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] [4http://casajurnalistului.ro/parcul-de-distractii-din-fabrica-de-diamante

[5]http://stiri.acasa.ro/social-125/fabrica-de-diamante-a-ministerului-de-interne-75361.html#ixzz2iYSW8s7V

prof. univ. Cristian Troncota