Moto: „Aici (Ploieşti – n.r.) este locul unde Armata a IX-a Aeriană va face istorie sau va dori să nu se fi născut niciodată”.
– Comandantul Armatei a IX-a Aeriene Americane gl. Lewis H. Brereton

Operaţiunea „Tidal Wave”, sau valul nimicitor pe care americanii au vrut să-l aducă la Ploieşti în 1943, s-a transformat, din fericire pentru români, în ceea ce a rămas în istorie drept „duminca neagră a aviaţiei SUA”.

„Tidal Wave” a fost denumirea aleasă pentru raidul aerian programat, în Al Doilea Război Mondial, pe 1 august 1943. Bombardierele Forţelor Aeriene ale Statelor Unite (USAF), cu baza în Libia, avreau drept ţintă nouă rafinării din jurul Ploieştiului. Operaţiunea s-a dorit a fi una strategică, parte din „campania petrolului“, cu scopul de a distruge bazele de furnizare a ţiţeiului pentru Germania nazistă. Rezultatul misiunii a fost, însă, un eşec răsunător. Nu numai că nu şi-a atins scopul, dar s-a transformat în una dintre cele mai costisitoare înfrângeri ale aviaţiei americane, de pe teatrul european de operaţiuni, soldându-se cu 53 de avioane doborâte şi pierderea a 660 de oameni, cele mai multe într-o singură misiune. „Valul Nimicitor” s-a transformat în „Duminica Neagră“ pentru americani.

Stupul cu miere al Wehrmachtului

Teritoriul României devenise un mare producător de petrol, dar şi un important procesator, încă de la începutul secolului XX, iar Ploieştiul constituia piesa de rezistenţă a acestui domeniu industrial. |n 1938, România era singura ţară din Europa exportatoare de petrol, cu o producţie de aproximativ şase milioane tone pe an. Toată industria de prelucrare românească, printre cele mai dezvoltate din lume, avea 28 de rafinării şi o capacitate de rafinare de 10 -12 milioane tone. Producţia de petrol a României se ridica, în timpul războiului, la şase milioane de tone anual, adică 35% din totalul producţiei de combustibil al celui de-al treilea Reich şi 70% din totalul producţiei de petrol brut. Tocmai de acea, încă din 1940, în zona Ploieştiului şi pe Valea Prahovei, 70.000 de militari germani au fost cantonaţi pentru protejarea câmpurilor de extrecţie şi uzinelor. Fără producţia de petrol a României de 500.000 tone lunar, Europa germană ar fi rămas cu numai 900.000 tone lunar, să confrunte un consum total de peste 1,4 milioane de tone. Practic, lipsa combustibilului ar fi transformat Wehrmachtul într-o armată de infanterişti.

Festung Ploieşti

În iunie 1942, 13 avioane B-24 Liberator au atacat Ploieştiul, venind din Libia. Deşi pagubele au fost nesemnificative, germanii au reacţionat imediat, înţesând împrejurimile Ploieştiului cu mijloace şi tunuri anti-aeriene. În România un singur om şi-a dat seama pe de-a-ntregul de gravitatea situaţiei: ataşatul aero al Ambasadei Germaniei la Bucureşti, generalul Alfred Gerstenberg. În faţa Statului său Major „de asistenţă militară“, după prezentarea justă a evenimentelor, el a concluzionat: „Este un început“. Ca urmare a raportului său, mareşalul Göring, şeful Luftwaffe, îi trimite la finele anului 1942 aproape patru divizii de militari, adică 50.000 de oameni, dotaţi cu artilerie anti-aeriană şi o brigadă de pompieri militari specializaţi tocmai pentru stingerea incendiilor de rafinării. In jurul Ploieştiului sunt amplasate machete din placaj şi pânză la scară naturală care imită instalaţiile unor rafinării. Oraşul este declarat de germani „Festung Ploieşti“, adică Fortăreaţa Ploieşti, deci se dorea a fi de neatens. Generalul de aviaţie Alfred Gerstenberg a pus la punct una dintre cele mai bune reţele de apărare antiaeriană din Europa, având la dispoziţie câteva sute de tunuri de 88 mm şi de 105 mm şi multe altele de calibre mai mici. Un centru de comandă al Luftwaffe avea în subordine trei flotile aeriene de intercepţie ce totalizau 52 de avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109, interceptoare de noapte Messerschmitt Bf 110 şi câteva zeci de aparate IAR 80. Gerstenberg conta şi pe avertizările trimise de punctele radar din Grecia şi Bulgaria.

Planul americanilor

Armata a 9-a Aeriană compusă din Grupurile 98 şi 376 de bombardament era parţial responsabilă de organizarea acestui raid în România. Toate bombardierele erau model B-24 Liberator. Colonelul Jacob E. Smart a planificat operaţiunea din aminitirea raidului din iunie 1942, când întâlnise puţine tiruri antiaeriene, aşa că a decis să atace pe timpul zilei, cu precauţia că zborul se va efectua la mică altitudine, pentru ca radarele să nu detecteze nimic. Bombardierele au fost echipate pentru această misiune cu rezervoare suplimentare cu capacitatea de 3.100 de galoane (13.900 litri) şi câte două tone de bombe fiecare. 178 de bombardiere cu 1.751 de militari au participat la una dintre cele mai importante acţiuni aeriene plănuite de americani. Avioanele urmau să decoleze de pe aerodromul din Bengazi (Libia).

Vine „Valul Nimicitor“

Pe 1 august, aparatele au început decolarea de pe aerodrom, dar unul s-a stricat încă din primele clipe. Deasupra Adriaticii, un avion a plonjat inexplicabil în mare. Un altul s-a întors să caute suprevieţuitori şi nu s-a mai putut alătura formaţiei. Interdicţia de a comunica prin staţiile radio a constituit un handicap care i-a oprit să se informeze pentru o ceoziune rapidă. Echipajele altor 10 aparate au ales să se întoarcă din drum. Americanii au omis total că ar putea fi descoperiţi şi au folosit chiar staţiile radio pentru a se regrupa, deşi li se interzisese clar lucrul acesta. Germanii au aflat din timp de intrarea formaţiunilor inamice pe teritoriul lor. În zona oraşului Piteşti, avioanele au coborât la o altitudine de sub 100 m, dispărând de pe radiolocatoarele germane de la Otopeni. La întoarcere, unul dintre aviatorii americani povestea: „Am zburat atât de jos, încât atingeam căpiţele de fân. Acest lucru s-a întâmplat cu o oră înainte de a atinge obiectivele principale“. Ajungând fără incidente în dreptul Piteştiului, la 105 km de Ploieşti, un grup de aparate s-a îndreptat către Câmpina, în timp ce grosul forţelor trebuia să ţină cursul spre Ploieşti, însă a greşit drumul, ţintind de fapt Bucureştiul. Comandanţii grupurilor au folosit din nou comunicaţiile radio pentru a semnala eroarea, dar la Ploieşti îi aşteptau deja aviaţia română, aviaţia germană şi sistemul de artilerie antiaeriană.

Ce îi aştepta pe americani

Oraşul era apărat cu o centură interioară a aviaţiei de vânătoare a Misiunii Militare Aeriene Germane în România, apărarea antiaeriană a Ploieştiului alcătuită din numeroase centuri de foc (40 de baterii grele având fiecare 4 sau 6 tunuri de 88 mm, înconjurate de alte baterii mai uşoare manevrate de români sau germani plus două centuri de „baloane de baraj“), sute de tunuri cu tragere rapidă bine ascunse în tranşee, în apropierea podurilor, pe castelele de apă, pe clopotniţele bisericilor sau camuflate în târguri şi în căpiţele de fân şi elementul surpriză, un tren mobil cu artilerie antiaeriană.

Atacurile

Imediat cum americanii s-au apropiat de oraş, apărătorii au dat drumul la ceaţa artificială şi au ridicat baloanele. Pufnituri gri au început să apară cu zecile, apoi cu sutele în jurul fortăreţelor argintii. Proiectilele antiaerienei făceau primele victime. Avioanele de vânătoare conduse de aşi ai pilotajului românesc, dar şi maeştri germani, alergau printre masivele aeronave mitraliindu-le din toate direcţiile şi străduindu-se să stea cu soarele în spate. Din cauza zborului la mică înălţime, artileria grea de 105 nu prea a putut fi folosită, dar tunurile de 88, de 20 şi de calibre mai mici au făcut prăpăd, trimiţând la pământ 16 liberatoare. Alte bombardiere au reuşit să arunce bombe asupra rafinăriilor Columbia, Astra Română, Unirea Orion. Escadrila 93 americană pierduse deja jumătate din avioane deasupra Ploieştiului. Aviaţia română şi germană pierduse doau cinci aparate, iar alte 11 fuseseră avariate.

Efectele

Raidul american asupra instalaţiilor petroliere a generat un peisaj apocaliptic. Au fost atinse rafinăriile de petrol Columbia, Vega, Orion, Astra –Română (cel mai important obiectiv, considerată unitatea cu cea mai mare capacitate de profil din Europa), Uzinele Concordia, Metalurgica, Depoul de Locomotive, Fabrica Creuzot a C.F.R. şi staţia C.F.R., toate din Ploieşti. De asemenea, au fost atacate cu bombe şi armamentul de bord rafinăria de petrol Steaua Română şi Uzina Electrică din Câmpina, rafinăria Creditul Minier. Pagube mari s-au produs şi în oraşul Ploieşti, unde 20 de case şi penitenciarul au fost incendiate de un avion care a căzut peste ele, ca şi cazărmile Regimentului 19 Artilerie şi 32 Dorobanţi. La Câmpina au fost distruse 50 de case de către bombe explozive şi incendiare, iar alte 150 au fost avariate. De asemenea, Uzina Electrică şi staţia de cale ferată Câmpiniţa au fost distruse. Mari pagube s-au înregistrat şi la staţia C.F.R. din Ploieşti, unde s-au distrus linii şi incendiat vagoane încărcate cu muniţie, liniile telefonice şi telegrafice fiind întrerupte. La fel, Depoul C.F.R. de locomotive, unde s-a înregistrat cel mai mare număr de victime. Cel mai greu lovite au fost rafinăriile Creditul Minier de la Brazi şi Columbia din Ploieşti, în care au fost pierdute capacităţile de producţie folosite în proporţie de 100%, Steaua Română din Câmpina, căreia i-au fost afectate 70% din capacităţile folosite pentru prelucrare şi Astra Română din Ploieşti, care a rămas cu jumătate din posibilităţile necesare unei producţii normale, toate acestea însumând pagube de peste 4.604.500.000 lei.

Preţul plătit de americani a fost mare: 600 de morţi, 263 de prizonieri, 42 de aparate de zbor doborâte numai pe teritoriul României. Doar 88 de avioane s-au mai întors la baza de decolare din Libia, dar numai 33 erau operaţaionale. 180 de americani au fost luaţi prizonieri de soldaţii români. Deşi propaganda americană s-a lăudat cu succesul raidului, ascunzând proporţiile dezastrului, adevărul a ieşit la iveală la scurt timp. În raportul oficial s-a menționat că nu s-a produs o reducere semnificativă a capacităților de producție astfel încît raidul a fost evaluat drept nesatisfăcător. Bombardamentul (privit ca raid unic, nu din mai multe valuri) este pentru americani cel mai costisitor din punct de vedere al pierderilor umane și materiale din întreaga istorie a forțelor aeriene. Pentru că şi Bucureştiul a fost bombardat de trei ori în cursul războiului, locuitorii Capitalei se rugau, în 1944, când vedau avioanele americane pe cer, să se ducă la Ploieşti, oraş care a rămas o ţintă pentru aliaţi până pe 23 august 1944.  

(Sursa: Istorie pe scurt)