Navetă cu girofar în buzunar: Dusterul instituției, taxi personal de la vilă la birou

Unul dintre cei mai bine plătiți șefi de poliție din țară a descoperit, se pare, rețeta fericirii pe bani publici: mașină de serviciu pentru naveta zilnică și bani de la stat pentru creditul la vilă. Vorbim despre chestorul Stoicănescu, inspector‑șef al IPJ Arad, care, potrivit dezvăluirilor făcute de Sindicatul Europol, folosește autospeciala instituției, un Duster inscripționat, ca și cum ar fi taxiul personal între Timișoara și Arad.

Nu, nu e vreo glumă: în loc ca mașina de serviciu să fie folosită strict pentru misiuni oficiale, ar fi devenit, în mod constant, naveta de la „modesta” vilă timișoreană până la biroul din IPJ Arad. Zilnic, aceeași rută, același șef, același Duster – doar combustibilul și uzura sunt „diverse”: plătite din bani publici.

Vila „modestă” cu piscină și creditul plâns la stat

Chestorul Stoicănescu nu este, nici pe departe, un caz social. Deține o vilă în Timișoara, dotată cu piscină, câteva sute de metri pătrați de „modestie” imobiliară, pentru care are, desigur, un credit. Și pentru că în România nu e rușine să plângi la stat, ci doar să fii corect, domnia sa ar fi solicitat compensație de chirie – adică bani de la instituție pentru a‑și achita parțial rata la credit.

Potrivit informațiilor făcute publice de Sindicatul Europol, suma decontată lunar se învârte în jurul a 2.000 de lei. Așadar, inspectorul‑șef ar beneficia, simultan, de două „drepturi” care, în mod logic și moral, se exclud reciproc: mașină de serviciu pentru navetă și bani de chirie/credit. În timp ce agenții de rând sunt întorși pe toate fețele pentru câteva sute de lei, la vârf se pare că merge și „și cu Dusterul plin, și cu rata plătită”.

Dublu standard la kilometru: mii de agenți controlați la sânge, șeful trece fluierând

În timp ce chestorul Stoicănescu, conform dezvăluirilor Europol, se plimbă liniștit cu autospeciala pe ruta Arad–Timișoara, mii de polițiști de execuție sunt călcați în picioare cu controale atunci când cer decontarea transportului în interes de serviciu sau o banală compensație de chirie de 500–600 de lei.

Pe scurt: pentru un agent care vrea să‑și recupereze banii pe biletul de tren, instituția scoate lupa, pixul roșu și regulamentul. Pentru inspectorul‑șef, care folosește Dusterul instituției ca mașină de familie și mai primește și bani pentru credit, pare că se aplică alt tip de regulament: regulamentul tăcerii.

Portofoliu de investitor, apetit de bugetar: de ce să îți uzezi mașina personală când ai Dusterul statului?

Să nu‑și imagineze cineva că domnul chestor ar fi vreun „amărât” care abia își duce zilele. Conform informațiilor făcute publice de Europol, Stoicănescu are acțiuni la Fondul Proprietatea, Petrom, Transelectrica, Transgaz, Electrica – un portofoliu respectabil pentru cineva care pare a fi învățat bine regulile jocului economic.

Mai are și mașină personală, dar, ce să vezi, aceasta ar cam prinde mucegai în garaj. De ce să o uzezi, când Dusterul instituției stă cuminte în curtea vilei, gata oricând pentru „naveta de stat”? Combustibilul, asigurarea, întreținerea? Griji pentru oameni mici, nu pentru mari demnitari în uniformă.

Șeful Poliției Române – spectator tăcut la circul de pe bani publici

Și aici începe partea cea mai toxică a poveștii: totul se întâmplă, potrivit Sindicatului Europol, sub ochii închiși cu grijă ai conducerii Poliției Române. Situația în care un inspector‑șef combină, simultan, mașina instituției pentru navetă și compensația lunară pentru credit este, moral și legal, cel puțin discutabilă.

În loc să vedem verificări ferme și măsuri clare, avem liniște. Iar în această liniște se ridică o întrebare deloc inocentă: ce „servicii” sau „loialități” se plătesc, de fapt, prin astfel de favoruri tolerate? Pentru că, din unghiul unui observator de bun‑simț, ceea ce se întâmplă arată a încălcare sfruntată a legii și a bunului‑simț administrativ.

Premiat pentru „performanță”: bonus de 50% la fiecare șase luni

Ca să fie tabloul complet, același chestor Stoicănescu ar fi fost, potrivit informațiilor semnalate public, „premiat” constant: din șase în șase luni, un bonus de 50% din salariu, de când ocupă funcția de inspector‑șef al IPJ Arad.

În timp ce personalul de execuție își numără orele suplimentare neplătite și primele inexistente, un șef suspectat că tratează bunurile instituției ca pe propria proprietate este recompensat periodic. De ce? Pentru „performanța” de a transforma Dusterul într‑un Uber special de la vilă la birou?

Pistolul pe masă: retragere strategică sau rampă de lansare?

Potrivit informațiilor „pe surse” invocate de Europol, după ce organizația sindicală a sesizat toate aceste aspecte, chestorul Stoicănescu și‑ar fi predat pistolul de serviciu. Un gest care, într‑un stat normal, ar putea prefața o demisie sau o anchetă serioasă.

În România, însă, tradiția spune altceva: ori urmează o pensionare „de aur”, ori o promovare liniștită într‑un fotoliu călduț de secretar sau subsecretar de stat. Adică, după ce ai folosit Dusterul instituției pentru naveta la vilă și ai încasat bani pentru credit, s‑ar putea să fii răsplătit cu o funcție mai înaltă, nu cu un control mai dur.

Epilog amar: lecția pentru polițistul de rând și pentru contribuabil

Din acest caz, așa cum este el reliefat de Sindicatul Europol, polițistul de rând învață un mesaj cinic: nu fi corect, fii „șef”. Contribuabilul învață altceva: Dusterul pe care îl vedeți pe străzi nu este doar mașina Poliției Române, ci, uneori, și naveta privată a celor care au transformat instituția în extensie a intereselor personale.

În timp ce statul cere „sacrificii”, „disciplină” și „onoare” de la subordonați și cetățeni, la vârf pare să funcționeze alt cod moral: dacă poți, ia tot – mașină, bani, funcție – și, eventual, mai cere și un bonus. (Cristina T.).

TÂRGȘOR SE FACE MARE, DAR STATUL DE FUNCȚII RĂMÂNE MIC. ȘI LAȘ.
Liderul sindical Adrian Grigoriu strigă „alarmă!”, Ministerul Justiției dă „seen”

Beton, gratii și faianță nouă. Oamenii? Las’ că „se descurcă”…

Penitenciarul de Femei Ploiești – Târgșorul Nou se umflă în pene cu o secție nouă de deținere: încă 240 de locuri de cazare pentru persoane private de libertate, cu termen de finalizare până la sfârșit de decembrie.
Infrastructură – jos pălăria.
Resursă umană – jos capul.

În timp ce clădirile cresc, statul de funcții a rămas mic, prăfuit și complet desprins de realitate. Fix pe acest absurd apasă liderul sindical Adrian Grigoriu, omul care are curajul să spună răspicat, prin intermediul Incisiv de Prahova, ceea ce factorii de decizie din Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor preferă să ignore:

„Nu poți pune încă 240 de persoane după gratii și să te prefaci că personalul se multiplică prin magie!”

800 de deținute, aceeași oameni la poartă. Excelență în jonglat cu imposibilul

Odată cu noua secție pusă în funcțiune, Târgșor sare de 800 de persoane private de libertate în custodie. Sună impresionant pentru rapoartele de la centru, pentru conferințe de presă și comunicate lucioase.
Numai că, în spatele cifrelor, oamenii care trebuie să facă munca reală sunt aceiași – sau chiar mai puțini.

Actualul stat de funcții:

• nu mai reflectă volumul real de activitate;
• nu ține cont de complexitatea atribuțiilor;
• ignoră complet necesarul real de personal al unității.

Pe românește: se cere mai mult, cu aceiași oameni (ba uneori și cu mai puțini), pe aceleași salarii și cu aceleași riscuri zilnice. Dar pe hârtie, la București, totul „iese la număr”.

Adrian Grigoriu cere implicarea directă a ministrului Justiției, Radu Marinescu, și actualizarea urgentă a statelor de funcții, în special acolo unde se extinde capacitatea de cazare. Nu mâine, nu „la prima rectificare bugetară”, nu „vom analiza oportunitatea”. Acum.

Noaptea, în penitenciar, nu lucrează „proiecte pe hârtie”. Lucrează oameni

În spatele modernizărilor, cine trage? Nu „sistemul”, nu „structurile centrale”, ci oameni concreți, cu nume, familii și sănătate la bătaie:

• angajați care gestionează proiecte de modernizare,
• fac documentații stufoase,
• acoperă lipsa de personal,
• se luptă cu resurse financiare insuficiente,
• și primesc sprijin „de specialitate” cu pipeta de la centru.

După program? După program nu se oprește nici sistemul, nici incidentele. Doar respectul față de personal pare că intră în tura de noapte și rămâne blocat acolo.

Mesajul lui Adrian Grigoriu e tăios și simplu:

„Nu putem cere modernizare, dezvoltare și rezultate fără să oferim oamenilor resursele necesare!”

„Grupă de intervenție? La un penitenciar de femei? Ce poate să se întâmple?”

A doua mare bombă ignorată cu grație de „centru” este lipsa unei grupe specializate de intervenție la Penitenciarul Târgșor.

Realitatea din teren, descrisă de liderul sindical, arată așa:

• numeroase evenimente negative;
• conflicte între persoane private de libertate;
• agresiuni;
• distrugeri de bunuri;
• acte de autoagresiune.

Și acum, detaliul „de manual de siguranță” pe care pare că nimeni nu vrea să-l citească:

• aproximativ 90% dintre incidente ar avea loc pe secția de maximă siguranță,
• Târgșorul este singurul care poate custodia acest regim,
• aproximativ 150 de persoane se află sub tratament pentru afecțiuni psihice.

Asta nu e rutină, nu e „management curent”. Asta înseamnă risc major. Și totuși, fără grupă de intervenție, personalul este lăsat să rezolve situații critice cu… improvizații.

Grigoriu o spune explicit: e nevoie de polițiști de penitenciare special pregătiți, antrenați, structurați în grupă de intervenție, care să poată acționa:

• rapid,
• profesionist,
• adaptat nivelului de risc.

„Scopul unei grupe de intervenție nu este folosirea forței, ci prevenirea escaladării conflictelor, descurajarea comportamentelor violente și restabilirea rapidă a ordinii atunci când situația o impune.”

Asta înseamnă profesionalism, nu „militarizare”. E diferența dintre haos controlat pe genunchi și ordine menținută cu cap.

Penitenciar de femei ≠ penitenciar „mai cuminte”

Una dintre cele mai toxice minciuni tacite din mintea decidenților pare să fie: „E de femei, deci e mai liniște”.
Realitatea descrisă de liderul sindical e alta:

• au existat cazuri de ultraj,
• agente de poliție penitenciară agresate fizic,
• incidente în care „penitenciar de femei” nu a însemnat nici pe departe „penitenciar de catifea”.

Mesajul lui Adrian Grigoriu taie scurt orice prejudecată:

„Siguranța nu trebuie să aibă criterii de gen!”

Riscul e risc, fie că poartă uniformă, fie că poartă trening, fie că poartă fustă.

Apel direct la ANP: nu mai construiți pe hârtie și nu mai conduceți din birou

Prin Incisiv de Prahova, liderul sindical Adrian Grigoriu le vorbește direct celor de la ANP și Ministerul Justiției: nu mai merge cu „vom analiza”.

Cere clar:

• înființarea cu prioritate a unei grupe de intervenție la Penitenciarul Târgșor;
• actualizarea reală a statului de funcții, raportat la capacitatea și riscurile unității.

Nu e o ambiție personală, nu e un moft sindical. E o chestiune de viață profesională și integritate fizică pentru personal, dar și de siguranță pentru persoanele private de libertate.

„Nu cerem o grupă de intervenție pentru a pedepsi, ci pentru a preveni. Cerem profesionalism, siguranță și capacitatea de a interveni înainte ca un incident să se transforme într-un eveniment grav.”

Modernizare cu beton sau cu oameni?

Cazul Târgșor pune o întrebare pe care politicienii o ocolesc cu grijă:

Cum poți deschide noi spații de deținere „moderne”, în condiții de siguranță, dacă structurile de personal rămân blocate în trecut?

Poți avea:

• pereți noi, camere noi, sisteme noi,
  dar dacă:
• ai același număr de oameni,
• aceleași echipaje subdimensionate,
• aceeași lipsă de grupă de intervenție,

ai modernizat doar fațada, nu și sistemul.

Redacția Incisiv de Prahova dă spațiu acestor probleme – și bine face. Dar semnalul real, greu, vine de la omul din interior: Adrian Grigoriu. El nu vorbește „din auzite”, nu debitează fraze de conferință; el descrie ceea ce trăiesc colegii lui în fiecare tură.

Cine are curaj să spună lucrurilor pe nume?

În timp ce mulți tac și se adaptează „din mers”, liderul sindical Adrian Grigoriu:

• iese public cu date și argumente;
• își asumă poziția critică față de Minister și ANP;
• cere măsuri concrete, nu vorbe goale;
• apără atât siguranța personalului, cât și pe cea a persoanelor private de libertate.

Asta înseamnă leadership sindical real:
nu semnături formale, nu vizite de complezență, ci presiune publică pe decidenți, cu nume, cifre și probleme clare.

Concluzie: infrastructură sunt zidurile. Siguranța sunt oamenii

Oricât s-ar lăuda prezentările oficiale cu extinderea Penitenciarului de Femei Târgșor, o realitate rămâne bătută în cuie:

Nu poți construi penitenciare moderne cu state de funcții învechite, personal insuficient și fără structuri de intervenție adaptate riscurilor din teren.

• Infrastructura înseamnă clădiri.
• Siguranța înseamnă oameni.

Iar astăzi, la Târgșor, vocea care spune asta clar, răspicat și documentat este a liderului sindical Adrian Grigoriu.

Dacă Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor aleg să ignore acest semnal, nu vor mai putea spune mâine că „nu au știut”.
Au știut. Li s-a spus. Public, argumentat și la obiect.

De aici încolo, mingea nu mai e la Târgșor. E pe masa lor. Iar fiecare incident grav care putea fi prevenit va purta și semnătura celor care au ales să nu acționeze. (Cristina T.).

Imaginați-vă următoarea scenă:
Intră cineva într-un birou de stat și întreabă:
– Bună ziua, cine e secretar general adjunct la MAI?
– Temporar, aceeași din 2017.
– Și când se termină temporarul ăsta?
– Când se termină și România, probabil.

De nouă ani, la vârful Ministerului Afacerilor Interne se joacă aceeași piesă absurdă: aceeași persoană, aceeași funcție, aceleași decizii „temporare” semnate din șase în șase luni de câte un prim-ministru aflat, la rândul lui, tot „temporar” pe funcție, politic vorbind.

Doar că, surpriză: cineva a întrebat „De ce?” – și Tribunalul București a obligat Guvernul să răspundă. Nu în conferință de presă, nu cu balet politic, ci PE HÂRTIE, cu explicații. Șoc și groază în lumea deciziilor care se credeau de neexplicat.

Interimatul etern: noul sport național

Codul administrativ zice clar:
– poți pune pe cineva „temporar” pe funcția vacantă,
– în mod excepțional,
– maximum 6 luni pe an,
– cu o singură prelungire, tot „excepțională”.

Ce face Guvernul?
Ia „excepționalul” și-l transformă în normă. De la 23 mai 2017 încoace, aceeași persoană – chestorul-șef Ioana Dorobanțu – ține sus, „temporar”, ba funcția de secretar general adjunct, ba de secretar general, apoi iar adjunct, ca într-un joc de yo-yo birocratic.

Șirul deciziilor prim-miniștrilor arată așa: nr. 425/2017, 287/2020, 60/2021, 384/2021, 60/2022, 409/2022, 581/2022, 307/2023, 15/2024, 238/2024, 24/2025, 363/2025, 11/2026, 249/2026…
Pare lista de episoade dintr-un serial Netflix: „Interimat fără sfârșit – sezonul IX”.

La orice firmă normală, dacă directorul adjunct e „provizoriu” de 9 ani, cineva întreabă dacă nu cumva „provizoriul” e, de fapt, permanenta politică de forțare a legii. La stat, în schimb, ți se spune calm:
– Totul e legal, dom’le. E doar… prelungire temporară repetată. De 16 ori.

Cum a ajuns Guvernul în boxa „explică-te!”

Sindicatul „Diamantul” a făcut ce nu prea se face în România: a pus întrebări exacte, în scris, pe Legea 544/2001.
Două întrebări, mai precis:

1. De ce e funcția de secretar general adjunct al MAI ocupată continuu din 2017, prin împuterniciri temporare reînnoite la 6 luni?
2. De ce a „permanentizat” prim-ministrul această situație printr-o nouă decizie, deși chiar Codul administrativ, invocat în act, vorbește despre EXERCITARE TEMPORARĂ și limite clare?

Guvernul, în loc să răspundă, a tras clasicul număr:
– A tăcut.

Nici în 10 zile, nici în 30. Zero.
Așa că sindicatul a făcut ce scrie la lege: plângere la Tribunalul București.

Apărarea Guvernului: „Nu suntem noi, nu existăm, nu vă interesează”

Ajunși în instanță, oamenii Guvernului nu au explicat interimatul, au explicat de ce n-ar trebui să poți nici măcar întreba:

1. „Guvernul nu poate fi dat în judecată”
   Argument: e un „organ colegial, fără personalitate juridică”.
   Traducere: suntem prea difuzi ca să răspundem.
   E ca și cum Consiliul de Administrație al unei firme ar zice: „Noi suntem doar o ședință, nu ne poți trage la răspundere. Întreabă scaunele.”
2. „Acțiunea este inadmisibilă, nu aveți interes legitim”
   Traducere:
   – Ce treabă aveți voi cu cum conducem noi ministerele?
   – Întrebarea voastră nu e „licită”.
   – Voi nu întrebați ca să aflați, întrebați ca să ne încurcați.
3. „Nu noi, ei!” – joaca de-a pasatul petiției
   Guvernul zice: am trimis petiția la MAI, deci nu e problema noastră.
   Cutezanță maximă:
   – Prim-ministrul semnează decizia.
   – Secretarul general al Guvernului contrasemnează.
   – Când sunt întrebați „De ce semnați la 6 luni aceeași ‘temporar’?”, răspund practic: „Întrebați la ei, nu la noi”.

Tribunalul s-a uitat la aceste argumente și, fără să explice în pamfletistică, ci în limbaj juridic, a spus, pe rând: NU, NU și IAR NU.

Ce a spus, de fapt, Tribunalul (tradus pe românește dur)

1. „Dacă primești scrisoarea, exiști ca pârât.”
   Guvernul a primit cererea. A fost sesizat oficial. Deci stă în proces.
   Nu poți să faci pe mortul juridic după ce semnezi decizii în Monitorul Oficial.
2. „Plângerea e clară, temeiul e clar, excepția inadmisibilității e aruncată la nimereală.”
   Instanța a spus explicit că excepția a fost invocată „nejustificat”.
   Adică nu doar greșit, ci abuziv.
3. „Ce ați întrebat voi sunt informații de interes public. PUNCT.”
   Cum se ocupă o funcție publică vacantă la vârful MAI, prin câte decizii temporare, cu ce temei: asta interesează publicul. Nu trebuie să justifici de ce vrei să știi cum e condus statul.
4. „Nu puteți pasa petiția în jos ca să scăpați.”
   Actele sunt emise de „conducătorul Guvernului”.
   Dacă premierul semnează din 2017 decizii temporare în cascadă, Guvernul nu poate spune „Întrebați MAI-ul”.
   Cine semnează decizia trebuie să știe și de ce a semnat-o.
5. „Exact astfel de întrebări sunt necesare ca să aflăm dacă există o practică nelegală a împuternicirilor succesive.”
   Adică instanța spune negru pe alb:
   – întrebarea e legitimă,
   – există suspiciunea rezonabilă că se practică o fentare a regulilor prin prelungiri succesive de „temporar”,
   – și fix de-asta trebuie să se dea explicații.

Rezultatul: Tribunalul obligă Guvernul, Prim-ministrul și Secretariatul General al Guvernului să răspundă în scris la întrebările sindicatului.

Ce am câștigat: luxul de a-i obliga să explice ne-explicabilul

Instanța nu a zis încă: „ce ați făcut e ilegal”.
Nu era proces de anulare a deciziilor. Acolo, alte dosare își văd de drum la Curțile de Apel Iași și Galați.

Dar Tribunalul a făcut un lucru pe care birocrația românească îl urăște:
i-a pus pe semnatari să explice, în scris, ce au făcut.

Nu mai merge cu:
– „Așa s-a apreciat.”
– „S-a considerat că.”
– „Având în vedere necesitatea bunei funcționări…”

Acum trebuie să răspundă, nominal, negru pe alb:
– De ce e funcția ocupată „temporar” de aceeași persoană din 2017?
– Care sunt motivele de fapt și de drept pentru nouă ani de „excepțional”?

Dacă au motive, să le vedem.
Dacă nu au, rămâne să explice românului cum înțeleg ei cuvântul „temporar”:
un fel de „până ne prindem că ne-ați întrebat”.

Ce urmează dacă nu respectă hotărârea

Legea contenciosului administrativ are un moment de tandrețe rar: se gândește la sancțiuni.

Dacă Guvernul nu execută hotărârea, instanța de executare poate:

• amenda instituția cu 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere,
• acorda penalități celui care a câștigat procesul.

Adică, pentru fiecare zi în care Guvernul se face că plouă, crește nota de plată.
Și, ironic, nota de plată tot din buzunarul contribuabilului vine, dar măcar rămâne scris undeva că „temporarul” la vârf costă.

„Temporar” – cuvântul magic al României oficiale

În toată povestea asta, cuvântul cheie e „temporar”.
Un cuvânt care, în România, a fost mereu sinonim cu „până ne obișnuim cu abuzul”.

– Taxe temporare? Devin permanente.
– Măsuri excepționale? Devin politică de stat.
– Interimate? Devin cariere.

Iar acum, avem și varianta de lux:
– Funcție de vârf în MAI, „exercitată temporar” non-stop, din 2017, legalizată prin 16 decizii succesive ale prim-miniștrilor care se schimbă, dar semnătura pe aceeași persoană rămâne.

Tribunalul București a spart puțin decorul:

Pentru nouă ani de decizii „temporare”, instanța a cerut un singur lucru:
o explicație scrisă de la cei care le-au semnat.

Iar asta, în România reală, e deja un act de insubordonare cosmică față de reflexul de a nu explica nimic.

Epilog: România – țara unde temporarul e etern, până te dă cineva în judecată

Miza nu e doar un nume și o funcție.
Miza e următoarea:
– Poate fi condus vârful unui minister-cheie, timp de 9 ani, printr-o șmecherie „temporară”?
– Sau recunoaștem, în sfârșit, că „temporar” a fost doar masca birocratică pentru o numire „cum vrem noi, cât vrem noi”?

Tribunalul a ridicat mingea la fileu.
Guvernul e acum obligat să scrie, să semneze și să trimită adevărul lor oficial.

Noi vom citi cu atenție. Și vom traduce pe românește.
Pentru că, de data asta, România are șansa rară să vadă cum arată, la modul cel mai serios, justificarea scrisă a unui „temporar pe viață”. (Cerasela N.).