Connect with us

D.N.A.

Ziua Percheziției /Cu DNA și noaptea-n cap/“Ridicarea” lui Robert Mihăiță, corpul delict/Spre casă-arest, pe drumul cel mai scurt

Publicat

pe

Ziua Percheziției /Cu DNA și noaptea-n cap

Când a sunat telefonul, era șase și ceva, ori șase fără ceva, nu mai țin minte exact…Ce-mi amintesc însă sunt corul de ciori și apăsarea întunericului matinal, de decembrie în apropiere de solstițiu. La celălalt capăt al undei, Viorel, administratorul firmei, sobru, relativ calm și măsurat. Ar fi bine să vii repede, sunt la noi unii de la DNA care întreabă de tine.

M-am conformat, evident. Nu-mi mai amintesc nimic de nicio strângere de stomac asociată spălării pe dinți, cafelei pe fugă și căutării cheilor. Clară mi-e însă ciudata revelație trăită la semaforul din fața Muzeului Antipa când un dinozaur din interior mi-a șuierat că nimic, dar nimic din ce-a fost înainte de 9 decembrie 2015 nu va mai fi la fel. Mi-aduc aminte perfect de momentul ăla. Eu la volan, roșu în semafor, suspensie în atmosferă și întuneric în decembrie: nimic nu va mai fi la fel, ziua asta o să ne rupă timpu-n două.

Abia în lift am început să mă trezesc. Iar prima întrebare de duș rece viza necesitatea percheziției la niște avocați: o simplă și clară cerere de înscrisuri n-ar fi fost mai potrivită? Apoi, chiar dacă am admite că percheziția e calea, de ce cu noaptea-n cap? (Ulterior aveam să-mi dau seama că nedumeriri de felul ăsta în acei ani de „glorie” a DNA erau de-o naivitate infantilă).

Ajuns la etajul opt, m-am întâlnit cu Gabi; Robert nu venise încă. Ce s-a întâmplat, frate? Se pare că vor un dosar, ăla cu revendicările Prințului Paul și ale Reciplia. La recepție ne așteptau două persoane cu bocanci de armată și costume de camuflaj pe care era inscripționat numele cu rezonanță de inchiziție medievală: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE. Am cerut mandatul de percheziție. El viza, într-adevăr, un dosar voluminos de revendicări imobiliare, gestionat de echipa noastră de litigii prin 2007-2009. Mai mult însă, într-un limbaj foarte alambicat (citeam și nu pricepeam și puneam lipsa mea de înțelegere pe seama emoției), părea să permită echipei de intervenție „ridicarea” a trei „unități de lucru” (a mea, a lui Gabi și a lui Robert) plus „ridicarea” ori „confiscarea” de „sume semnificative de bani în limita a 4 milioane de euro” (exact cum se citește, text preluat din mandat!) precum și „obiecte și înscrisuri care nu se justifică sau sunt interzise la deținere”. Am rămas perplex: cum adică să-mi „ridice” propriul computer în care am un milion de informații protejate de secretul profesional și de principiul confidențialității în relația avocat-client? În ce temei sunt deposedat de documente și date care vizează persoane și firme fără absolut nici o legătură cu obiectul principal al percheziției? Și cum adică „ridicarea” ori „confiscarea de sume semnificative în limita a 4 milioane de euro”? Sau confiscarea de „obiecte ori înscrisuri care nu se justifică ori sunt interzise la deținere”? Cine ar decide că „nu se justifică” și cine decretează că-s „interzise la deținere”? Perplexitatea și întrebările mele erau tratate de cei doi ofițeri cu aroganța și rânjetul sfidător al lui Bebe din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și cu priviri de ciocu’-mic-că-avem-treabă. După câteva momente de derută, mi-am recăpătat echilibrul și indignarea și l-am întrebat pe unul dintre ei unde este procurorul care, potrivit legii, ar trebui să fie prezent la orice percheziție a sediului profesional al unui avocat. Răspunsul lui Bebe a venit imediat, scurt și tăios, mi-l amintesc perfect: calmați-vă, don’ avocat, domnu’ procuror o să vină nu când vă luăm dosarele, ci când o să vă luăm pe dumneavoastră.

Așa a sunat deșteptarea în ziua aceea de amară și întunecată amintire.

Ceasuri, bijuterii și bani, „interzise la deținere”

A urmat apoi percheziția propriu-zisă. Ne-au cerut dosarul în cauză. Între timp apăruse și Robert, deturnat de la o pledoarie de instanță, cred. Ne-am consultat tustrei și am decis pe loc să predăm respectivul dosar, deși era depozitat în arhiva de la subsol (spațiu care nu făcea obiectul percheziției). Neavând nimic de ascuns și sperând că totul va decurge rapid, ne-am zis că ar fi mai bine să cooperăm în spirit de bună-credință și să predăm toate volumele cazului, ca atare (orice opoziție pe motiv că mandatul nu acoperea și arhiva ar fi fost, probabil, urmată de un nou mandat și un nou tărăboi). Se făcuse deja ora opt și noi speram ca formalitățile de predare-primire să se termine înainte de venirea avocaților la lucru. Câtă naivitate…

Am coborât personal la arhivă, am identificat, împreună cu Robert, documentele în discuție și, cu ajutorul unui administrator, le-am urcat într-o sală de reuniuni pentru predarea lor pe bază de proces-verbal. Între timp, ofițerii prezenți și-au dat seama că sediul nostru este mult mai mare decât și-au imaginat inițial și au chemat întăriri. Odată cu sosirea lor, s-au pus pe treabă…

Deși la lege zice că percheziția ar trebui să înceteze în momentul obținerii bunurilor sau înscrisurilor vizate, vizitatorii noștri și-au luat misiunea extrem de în serios și, cu tot zelul din dotare, au trecut să dea năvală. Iar prima expresie a triumfului expediției lor a fost sigilarea tuturor birourilor, vreo patruzeci la număr, întregul etaj ocupat de departamentele de consultanță ale firmei (zona de litigii și arbitraje fiind atunci la un alt etaj). Iar naivul din mine vocifera și protesta invocând legea și morala, faptul că dosarul vizat de mandatul de percheziție era deja predat pe bază de proces-verbal, că în birourile sigilate nu se afla nici un document în legătură cu respectivul caz și că întreaga operațiune risca să ducă la intimidarea inutilă a avocaților și angajaților firmei. Ceea ce nu înțelegeam atunci era că, în fișa de post a conchistadorilor, intimidarea era cât se poate de utilă și de necesară. Lăsați, don’ avocat, știm noi ce avem de făcut, nu vă mai agitați așa.

Și da, ei știau mai bine ce aveau de făcut. Trebuiau să ocupe teren, să intimideze, să-și arate mușchii și să umilească. Să desigileze birourile la apariția locatarilor de drept ca semn de maximă favoare. Să le cerceteze cu aer de supremă pricepere. Să le inspecteze sertarele și dulapurile ca în căutare de cocaină, arme automate și pete de sânge. Să răsfoiască dosare la întâmplare cu morga competentului care identifică asul de treflă din simpla pipăire a cărților de joc. Și să pună întrebări, evident. Ooooo, ce tablouri frumoase aveți pe pereți, oare cine-o plânge după ele? Oooo, sunteți căsătorit, n-ați vrea să vă confiscăm verigheta, c-ați avea o bună justificare de proaspăt holtei în fața nevestei?… Oooo, aveți și bijuterii în sertar, cum justificați deținerea lor, doamna avocat?… Oooo, ce-i cu trusa asta de patru ceasuri, unul nu vă e de ajuns, domnu’ avocat asociat?…

Într-un final, nu s-a ajuns la „ridicări” de tablouri ori de verighete, dar bijuteriile și ceasurile „nejustificate” găsite prin sertarele a doi avocați au fost, pe bază de proces-verbal, confiscate. Protestele lor și ale mele că nici bijuteriile și nici ceasurile nu au nici o legătură, absolut niciuna, cu dosarul care făcea obiect al percheziției n-au contat nici cât o ceapă degerată, evident. Principiul suprem al anchetatorilor a fost „las’ că știm noi”. Și, din birou în birou, din intimidări în confiscări, din ironii în amenințări, s-a făcut ora 11.00.

Oră la care am ajuns, cu tot alaiul, și-n biroul meu. Le-am deschis ușa cu acră bunăvoință, scârbit și debusolat. I-am prevenit că nu voi asista la percheziția propriului birou, pentru că urma să plec la o conferință la Facultatea de Drept, invitat să vorbesc studenților despre noblețea gândirii critice, fundament al gândirii juridice. Don’ avocat, stați mai bine locului, nu plecați nicăieri. Ba bine că merg, am ripostat. Aveți biroul la dispoziție, nu am nimic de ascuns, violați-l și pe ăsta. Moment în care mi s-a cerut să deschid seiful din colțul încăperii, cerință pe care am bifat-o prompt. Înăuntru, câteva acte plus o sumă de bani. Nu cât să umpli o geantă, ci cât să o împăturești în buzunarul de la piept. Ce-aveți acolooooooo? Puneți banii pe masă imediat!!! Nu, domnu’ ofițer, sunt banii mei, iar dacă nu aveți mandat de percheziție corporală, vă rog să nu mă atingeți. Don’ avocat, nu faceți pe deșteptu’ și nu vă jucați cu noi. Nu mă joc, don’ofițer, îmi apăr drepturile și demnitatea, zic. După care mi-am luat paltonul din cuier și-am plecat la Facultatea de Drept.

Așa se încheia prima jumătate de zi a lui 9 decembrie 2015 în care eu credeam, cu maximă candoare, că trăiesc într-o zonă a statului de drept. Și mă comportam ca un avocat. Pe cât de zmeu, pe atâta de naiv…

În partea a doua a zilei, zmeul urma să lase locul unui mielușel.

Revin, conform promisiunii, cu partea a doua a primului episod despre ziua percheziției. Înainte de rememorarea după-amiezii de 9 decembrie 2015, mă simt dator cu un răspuns la întrebarea „De ce n-ați protestat atunci, de ce abia acum?”Răspuns simplu și onest: Din temerea că un eventual protest atunci i-ar fi făcut și mai grea viața lui Robert. Și din respect pentru sfaturile avocaților penaliști care ne îndemnau să nu tulburăm apele unei anchete în curs și care ne transmiteau, și ei, speranța că, într-un final, justiția va triumfa.Și o precizare suplimentară: prezenta rememorare nu este și nu se vrea un exercițiu „de comunicare” ori de „PR”, subordonat nevoii de conservare sau promovare a etichetei în expresii meșteșugite, pompoase și șablonarde. Ea este ceea ce am zis de la început: o simplă confesiune.Conferință despre drept și drepturi, ce tristă ironie

Inițial, dat fiind balamucul percheziției, am vrut să anulez prelegerea de la Drept. Am și sunat-o pe Daria, reprezentanta asociației studențești care mă invitase să fiu lector de-o oră dar, în timpul discuției telefonice, m-am răzgândit brusc. Și asta nu doar din cauza regretului simțit în vocea organizatoarei, ci și dintr-o formă de protest interior și de obstinată nevoie de aderență la normalitate. Țineam să mă mint că, în ciuda invaziei cu noaptea-n cap, nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla nimic rău, că toate-s la locul lor și acolo vor rămâne, că trebuie să ne vedem de treabă și că, nu-i așa?, nu mor caii când vor câinii. Eram cumva mânat de sentimentul că dacă mă îndepărtez de percheziție, și percheziția se va îndepărta de mine. Capu-n nisip, la fuite en avant…

Așa că m-am dus…Pe drum, m-am intersectat cu Gabi, care se pregătea să meargă la înmormântarea unui unchi, cred, iar privirea lui îmi transmitea că ne amăgim, că ceva rău stă să se întâmple, că și conferința și înmormântarea sunt niște ancore cu lanțuri rupte. Precum timpul fracturat în două, între înainte și după.

Nu-mi mai amintesc cât de calm ori de agitat eram în drumul spre facultate. Cred că am ajuns acolo cu puțin înainte de ora fixată, încă stăpân pe mine și pe tema de livrat. M-am instalat la pupitru și țin minte că, marcat de tulburările din prima parte a zilei, mi-am zis că introducerea cea mai potrivită ar fi despre drept și definiția statului de (ne)drept. Din nefericire pentru mine, debutul discursului meu a coincis cu frenetica vibrație a telefonului din buzunarul sacoului. Silențios, dar obsedant și opresiv, telefonul care vibra încontinuu a fost acela care mi-a pus capăt abordării relativ curajoase din cursul dimineții. Treptat-treptat, mintea mea se deconecta de la firul logic al expunerii pe care n-o mai susținea decât vocea. O voce care era a unui alter-ego, lector ce se încăpățâna să trăiască în propria-i lume.

Cât despre lumea mea, simțeam cum se clatină încet-încet sub radiațiile acelei isterice vibrații. Continuitatea ei a avut pentru mine efectul loviturii în moalele capului și trezirii la realitate. Dar nu la realitatea trăită în prima parte a zilei, aceea a siguranței că nu ți se poate întâmpla nimic ilegal ori că abuzurile vor fi reparate (că doar trăiam într-un stat de drept, nu-i așa?), ci la o realitate traductibilă emoțional prin nesiguranță, frică și panică. Odată cu trezirea asta am început să transpir abundent, ca niciodată până atunci în fața unei audiențe. O văd și-acuma pe Daria venind înspre mine cu un pachet de șervețele pe post de prosop izbăvitor azvârlit în ring. Firesc ar fi fost să-mi cer scuze și să mă opresc, dar nu mai eram în stare de asemenea abordări raționale. Îmi continuam prelegerea cu poticneli și incoerențe și cu gândul la enervanta bâzâială a telefonului, prevestitoare de știri care nu puteau fi decât urâte. Mi-am scurtat expunerea, am acceptat doar două întrebări din sală și am ieșit. Pe ecranul telefonului erau afișate cele o sută de mii de apeluri pierdute ale Alexandrei. Mi-a răspuns cu vocea ștrangulată de emoție și plâns, mi-a transmis tremurând că domnul ofițer vrea să vorbească cu mine și mi l-a dat la telefon. Don’ avocat, io v-am prevenit să nu vă jucați cu noi, veniți imediat la birou! M-am conformat cu convingerea că mă așteaptă cu cătușele. În fapt, cătușele erau pregătite doar pentru Robert; mie mi se dedicau doar amenințări.

Pe care le-am primit sub forma aceleiași invitații insidioase de a nu mă juca chiar și atunci când am deschis ușa biroului. Moment în care mi-a dispărut din porniri orice spirit ludico-juridic, iar primul gest pe care l-am făcut a fost acela de a duce mâna la buzunarul de la piept, de a scoate banii proprii și legal deținuți și de a-i pune pe masă. Fără comentarii despre frumusețea dreptului și sublimul statului de drept…

Posesia de bună-credință, ca înjurătură la adresa inchizitorilor

Când am revenit în propriul birou eram destul de confuz…Nici nu remarcasem că el, biroul, fusese deja transformat în comandament de stat major al invaziei. Pe scaunul meu trona unul dintre ofițeri, acel Bebe care mă persifla în zori și-mi zicea că – indiferent ce zice la lege- procurorul va veni doar atuncea când or să mă salte pe mine. Pe masă, în locul computerului meu, sigilat întru verificări și violări, era un laptop de campanie, de înregistrat procesele-verbale ale expedițiilor victorioase. Pe scaunul din fața biroului, nefericitul proprietar al ceasurilor bune de confiscat, somat să facă dovada că el este deținătorul legitim. Omul încerca timid să se explice, să invoce marile principii de drept relevante și să spună că, în sistemul juridic românesc, legalitatea dobândirii este prezumată până la proba contrară, că buna-credință se prezumă și că, în materie de bunuri mobile, la possession de bonne fois vaut titre. (De fiecare dată când evoc principiul ăsta mă gândesc la minunatul profesor Bîrsan și la realitatea că da, dânsul, fără să-mi fi dat seama la timp, mi-a insuflat dragostea pentru dreptul civil). Pledoaria omului meu – care ar prefera, cu discreție, să rămână anonim- era întâmpinată de Bebe cu ridicări din sprânceană și muștruluieli. Haideți, don’ avocat, aveți, dom’ne acte “pe” ceasurile astea sau nu? Nu aveți?… Asta e, se confiscă. Și i le-au confiscat, pe bază de proces-verbal, cu număr și serie. Drept e că, și ceasurile lui, și banii mei (inventariați, bancnotă cu bancnotă, număr și serie, cu mine de față, pe scaunul inchizitorial din fața biroului meu), și colierul colegei ne-au fost restituite la ceva vreme de la percheziție. Habar n-am ce i-a motivat, li s-o fi părut prea de tot, nu știu. Cert e că ne-au chemat telefonic, la DNA Brașov, să ne restituie banii și bunurile care nu arătau, pare-se, nici a heroină, nici a pumnal însângerat, nici a explozibil. La fel de adevărat este că restituirea a fost condiționată de prezentarea unor documente: în cazul subsemnatului, o dovadă de la barou care să ateste că venitul meu lunar era mai mare decât suma confiscată (!), iar în cazul colegilor, acte “de proveniență” a respectivelor obiecte (ca și cum “probele” astea ar fi avut vreo relevanță).

Întâmplător, colegii mei, prezumați hoțomani de rea-credință (ori, poate, tâlhari, mai știi?…) au găsit acasă, printre hârtiile din sertare, niște certificate de garanție, cred. O bună ocazie pentru un sfat juridic: să nu mai ieșiți niciodată din casă fără ca în poșetă să aveți chitanța care atestă legalitatea deținerii pantofilor din picioare.

“Ridicarea” lui Robert Mihăiță, corpul delict

Cândva pe la trei după-amiază, a sunat ceasul rău. Robert se îndrepta spre toaletă când s-a trezit flancat, chiar când deschidea ușa, de doi reprezentanți ai “forțelor de ordine” însărcinați cu asigurarea “legalității” percheziției. După ce mi-ați întors biroul cu susu-n jos și-ați stat pe capul meu toată ziua, nici măcar la baie nu mă lăsați singur? Nu, don’ avocat, că avem mandat să vă ridicăm.

N-am asistat la scena asta. O povestesc din povestirea lui Robert. Ce-am văzut cu ochii mei este însă secvența cu camaradul meu așezat la o masă din sala București, capul în palme și privirea nicăieri, uluit de ceea ce i se întâmplă, șocat că nu fusese niciodată chemat să dea lămuriri despre caz într-o discuție deschisă cu vreun anchetator, dar amenințat să fie luat pe sus, revoltat de notificările care-i veneau pe telefon și-l anunțau deja despre sechestrarea conturilor bancare. Ce-am făcut?, Flore, ce-am făcut? era singura întrebare care-l chinuia tocmai prin lipsa răspunsului și absurdul kafkian al întregii situații. Iminența “ridicării” lui cu duba pentru a da explicații despre un dosar finalizat cu șapte-opt ani în urmă îi paraliza și simțul dreptății și pe acela al realității.

Ca prin ceață, mai văd chipuri de colegi care intrau să-l consoleze și să-l asigure că totu-i o eroare care va trece repede, ca un vis urât.

Ceața rememorării se risipește însă când o văd venind pe Ileana. Foarte frumoasă, extrem de elegantă, pași fermi, privire demnă. Nu țin minte să-l fi îmbrățișat, poate nu-mi amintesc eu, în fond, nici nu contează. Ceea ce în memoria mea afectivă rămâne de rememorat este emoția pe care am trăit-o văzând-o cum își trage un scaun în fața lui, îi pune o mână pe genunchi și-l privește. Iar dincolo de orice asigurări că fetele-s bine, mama și tata – la fel, viitorul – luminos, o scoatem la capăt, se va rezolva (asigurări pe care le adaug eu acuma la montaj, nici nu-mi mai amintesc dacă erau în poză atunci, probabil că da), deci, dincolo de orice încurajări pe care o soție i le-ar transmite soțului în prag de arest, eu țin minte cu claritate doar acea privire. Iar ceea ce ochii luminoși și limpezi ai Ilenei lui transmiteau ochilor plânși ai lui Mihai al ei era nu doar imensă iubire, ci și imensă tărie. Era nu doar imaginea unei iubiri puternice, ci a unei iubiri cu putere. Iubirea cu putere a Ilenei lui pentru Mihai al ei avea să mă impresioneze și în anii următori ai întregii istorii și sunt convins că Mihai al ei și Robert al nostru s-a întărit și se va întări, întru eliberare, (și) din această dragoste tare și intensă.

Orele care au urmat au trecut în ritm de du-te-vino. Vânzoleală, oameni derutați, priviri întrebătoare, Bebe înscăunat managing partner, proces-verbal în facere, plimbare înstăpânită a jandarmilor pe coridoare, primele consolări și încurajări pentru Robert (fără ca prin cap să ne treacă gândul că, peste cinci ani de chin și stres, ar urma să-i ducem consolările și încurajările la vorbitor, separați de un zid de sticlă).

L-au “ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.

N-am avut tăria să-l văd încătușat la televizor. Urma să-l văd în cătușe, față în față, a doua zi.

Noaptea arestului

Toată ziua de 10 decembrie m-am gândit la deznodământul zilei anterioare și la ce i-au făcut.L-au ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.Pe serpentineCând am plecat înspre Brașov, era încă lumină. Florin anticipa că audierile vor începe pe seară și se aștepta la dezbateri lungi, așa că trebuia – zicea el – să mă înarmez cu răbdare. Mă arătam cam neîncrezător și-mi spuneam că astea or fi avertismente tipice penalistului, întotdeauna dator să pună răul înainte.

Nu mă linișteau deloc premonițiile lui. Asta pentru că, în timp ce șofam, rememoram ziua precedentă ca pe un coșmar care se arăta prea dur ca să aibă legătură cu realitatea, cu dreptatea și cu justiția statului de drept și mă încurajam că drumul meu la Brașov o să fie dus-întors, dus-singur, întors-cu Robert înapoi.

Când am intrat în Predeal și-n noapte, a început să plouă-ningă. Un soi de „lapoviță și ninsoare” care nu știa să definească precis „starea vremii”. De altfel, nici starea mea nu putea fi definită cu exactitate: amărăciune și revoltă, consternare și furie, speranțe și temeri, niște emoții-serpentine agitate de serpentinele Predealului, în acord cu mișcarea agitată a ștergătoarelor de parbriz.

Ședința de judecată a început pe la șapte seara, cred. Curtea de Apel era aproape pustie, păzită doar de câțiva jandarmi politicoși la intrare, care m-au crezut pe cuvânt că am legitimație validă.

Când am intrat, m-am scuzat din priviri pentru întârziere, doamna judecător mi-a primit, concesiv, scuzele, am lăsat în stânga mea boxa în care erau așezați învinuiții, m-am făcut cât de mic am putut ca și cum treceam pe sub fasciculul proiectorului de cinema și m-am așezat în banca din rândul doi, lângă Ileana.

Încă neconectat la discursurile publice aflate în stadiu de preparative procedurale, prima grijă a fost să mă conectez la starea lui Robert. El era în boxă, alături de ceilalți împricinați. Căzut, palid, împovărat de acuzații aberante, umilințe, zbucium și nesomn. Nu mai țin minte dacă în acel spațiu al „rușinii” și „stigmatizării” el purta sau nu cătușe, dar îl simțeam încătușat de întreaga atmosferă. A răspuns salutului meu cu o privire debusolată, obosită și pe-loc-înlăcrimată.

Depășise de mult cele 24 de ore  ale unei „rețineri” care să se încadreze în durata legală. Da-n fond, cine se mai gândea atunci la principii constituționale și prezumții de nevinovăție și termene limită de privare de libertate, câtă vreme constituția vremii se scria în piață și-n norme precum „fără penali”, „corupția ucide” și „DNA- să vină să vă ia”? Prin urmare, în lumina acestor norme și a interpretării lor stradale, Robert, suspect fiind era, deci, „penal”, iar „penal” fiind era, deci, „corupt” și, „corupt” fiind era, deci, „ucigaș” și, „ucigaș” fiind, era, deci, bun de plimbat ca trofeu în fața camerelor TV și bun de „luat”, fie chiar pe-o durată nedeterminată. Iar dacă am fi încercat s-o „determinăm”, încercarea asta ar fi fost un deplasat și aberant „chițibuș avocățesc”.

Mi-am abandonat protestele din gând și m-am reconectat la procedură. Conform căreia ceea ce urma să se întâmple era analiza propunerii DNA de trimitere a lui (și a celorlalți suspecți) într-o preventivă închisoare de 30 de zile.

Civilul ține-n loc penalul

Asistam la dezbateri cu inima strânsă, dar simțeam că parte din strânsorile cordului sunt semne de bine, date de principii procedurale. De exemplu, că arestarea preventivă a unui învinuit poate fi dispusă de un judecător doar în mod excepțional și doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții prevăzute de lege. Pe urmă, că privarea de libertate se poate realiza doar dacă există indicii rezonabile că respectivul suspect a comis o infracțiune și dacă, separat de acest indicii, omul este acuzat de mari nenorociri (crime, violuri, tâlhării, trafic de droguri, terorism etc.) sau prezintă alt tip de „pericol social” (vrea să distrugă probe, vrea să fugă de anchetă sau vrea să pună bețe-n roate demersurilor judiciare). Cu aceste principii în minte, mă încurajam să fiu optimist și-mi ziceam că ceea ce trebuie să cerceteze judecătorul „de drepturi și libertăți” (repet, DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI) este dacă cererea de arest preventiv formulată de procuror are la bază indicii rezonabile că învinuitul a comis o infracțiune pentru care nu poate fi anchetat în stare de libertate întrucât prezintă un „pericol social”.

Astea erau premisele pe care juristul din mine le avea în minte când, instalat în băncuța din rândul doi, s-a amplasat pe deplin și în context, așteptând dezbaterea despre „pericolul social” pe care „criminalul” Roșu îl întruchipa atunci, 10 decembrie 2015, la opt ani distanță de la pretinsele „nenorociri” și „infracțiuni”. Eram chiar curios să văd cum poate cineva să probeze că al meu partener, după ce și-a exercitat profesia în acest interval de opt ani fără să fi generat suspiciuni de vreun fel și fără să fi fost acuzat de abuzuri ori comportament antisocial și după ce, cu o zi înainte, cooperase fără nici o crâcnire în predarea documentelor solicitate în cadrul percheziției, devenise brusc „pericol public”.

(Paranteză: în momentul ăsta sunt tentat să consult toate documentele vremii – încheieri, ordonanțe, depoziții. Dacă aș face-o, aș puncta mai bine la capitolul rigoare. Prefer să dau credit memoriei mele afective și să rememorez onest ce-am simți atunci ca jurist și, mai ales, ca prieten și partener al lui.)

Între timp, apăruse și Sorin. N-am mai avut răbdare să aștept, coane, trebuia să fiu alături, în seara asta o să-l luăm acasă. Și și-a pus pălăria udă pe băncuță (m-am uitat pe fereastră, ningea de-a binelea), palmele-n poală, ochi și urechi, ssssst.

Iar ceea ce a urmat a fost un film de juridică groază care a rulat până la patru dimineața. Iar așteptările mele cum că dezbaterea va fi despre exigențele procedurale ale arestării unui om și condițiile de care pomeneam mai sus au fost simple aspirații în vânt. Nu, dezbaterea în cauză nu a avut deloc de-a face cu rigorile unei analize tehnice despre regulile procedurale de limitare a drepturilor și libertăților constituționale. Ședința aia a fost un halucinant talk-show despre cum prințul „nu avea drepturi de moștenitor”, iar hotărârile judecătorești definitive care confirmau aceste drepturi erau „eronate”, despre cum Robert trebuia să „știe” că ele-s „greșite”, despre cum terenurile „de retrocedat” erau în intravilan (sau în extravilan, nu mai știu), despre cum comisia de retrocedare n-a aplicat corect Legea fondului funciar ori că legea însăși era stricată, despre cum latura terenului din stânga era de 51 de metri și nu de 49 și, tot așa, despre un milion de non-sensuri care nu aveau nici o legătură cu dreptul lui Robert Roșu de a fi și de a rămâne liber, conform Constituției. A fost un talk-show în care nu s-a văzut pădurea de copaci întrucât întreaga dezbatere gravita în jurul unor ecuații de drept civil a căror soluție, tranșată cu opt ani în urmă, n-ar fi trebuit să aibă nici o relevanță cu privire la anchetarea lui Robert în stare de libertate sau de arest.

Era o constatare valabilă și pentru ceilalți învinuiți, evident. Unii dintre ei, precum Dan sau Lucian, nu avuseseră nici măcar o legătură cu acele ecuații de drept civil ori vreo implicare în finalizarea lor. În plus, sărmanul Lucian apăruse în respectiva poveste prin 2013, cred, mult după consumarea evenimentelor suspectate de acuzatori ca „dubioase”.

Cătușe în direct

Undeva după miezul nopții, înainte de audierea învinuiților și de declarațiile lor finale, am ieșit într-o pauză. Că ei erau sau nu încătușați în boxă, repet, nu sunt sigur. Cert este însă că, la ieșirea din sală, cătușele le încolăceau încheieturile ca accesoriu obligatoriu, întru deplina siguranță și securitate a mediului înconjurător.

Mi-amintesc de acea pauză pentru că în ea îl revăd pe camaradul meu așezat pe o bancă, Sorin lângă el îmbărbătându-l, iar eu punând scena asta în cuvinte pe care să le trimit, prin e-mail, colegilor din firmă care așteptau vești proaspete de la fața locului. Zicându-le atunci că fotografia asta este cea mai tristă din istoria parteneriatului nostru: Roșu, încercănat, palid și vlăguit, privindu-mă resemnat și cerându-mi din ochi să-i explic de ce?, ridicându-și mâinile încătușate doar cât să verifice dacă simte greutatea metalului și realitatea experienței; alături de el, Vlădescu, cu suflet cu tot, consternat, neputincios, dar convins că eroarea asta se va repara curând.

Nu mai țin minte foarte multe detalii din audierea lui, dar știu că reluarea întrebărilor referitoare la „legalitatea” unor hotărâri judecătorești irevocabile, la regimul intravilan sau extravilan al unor terenuri, la validitatea unor certificate de moștenitor și la alte teme de drept succesoral sau imobiliar m-au făcut să abandonez statutul de spectator și să intervin ca avocat. Asta ca să insist că obiectivul acelei ședințe de judecată era nu o dezbatere succesorală sau elucidarea unor teme de drept civil, ci evaluarea „pericolului social” al unui avocat care este chemat spre arest la opt ani de la finalizarea misiunii încredințate de client.

Iar ultima parte a pledoariei -țin minte perfect- a fost chiar citirea mesajului pe care-l trimisesem colegilor din firmă în timpul dezbaterilor și pe care, azi, l-am recuperat din arhiva electronică: Dragi prieteni, asist la audierea camaradului Robert. Vă jur, cu emoție și cu mândrie, că este IMPECABIL! Coerent, articulat, riguros, nuanțat și, peste toate, nevinovat și demn. Îi transmit solidaritatea voastră pe care m-am bucurat s-o pot simți zilele astea. Dacă nu va fi eliberat în noaptea asta, îmi va fi rușine toată viața mea că sunt jurist (și) român.

A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei, mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri, du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert, nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”, care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului la domiciliu”, parțial învins.

Spre casă-arest, pe drumul cel mai scurt

A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei, mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri, du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert, nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”, care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului la domiciliu”, parțial învins.Pe răspunderea mea, ducă-se pe pustiiNu aveam stare și nu găseam consolare nicăieri. Ajuns de oboseală și de revoltă, m-am refugiat – din păcate și din fericire – într-un țap de palincă tare cât tot amarul zilelor ălora, să tot bei ca să le uiți. Zic din păcate pentru că, pe cât de tare-palinca, pe atât de tare-amarul, imposibil de înecat. Din fericire, întrucât amarul-imposibil-de-înecat începuse, ușor-ușor, să se decanteze.Întâi, grație diverselor descărcări emoționale trăite în discuțiile telefonice care au urmat sentinței. M-am plâns intens, cui am putut, apelați și apelanți deopotrivă, vreme de ceasuri bune. Aceleași nedumeriri și reclamații, aceleași ofuri și consternări, aceleași semne de întrebare și de exclamare. Un monolog reluat ritmic, întrebări retorice și replici siameze la fiecare apel telefonic.

Pe urmă, datorită unei inițiative. Îmi amintesc că, la un moment dat, l-am sunat chiar pe Robert și l-am invitat ca, în drumul lui spre arestul domiciliar din București, să se abată pe la mine, la Poiana Țapului, unde trăsesem în dimineața de după audierile-maraton. Din nou, din aceeași nevoie de prezervare a dreptății, din același refuz de acceptare a stării de asediu care ni se impusese, din același impuls de a trage plapuma vechii normalități peste anormalitatea celor trei zile de coșmar. Robert a refuzat invitația fără nicio ezitare. Era mult prea sleit și, în plus, îmi zicea el, avocații penaliști îl sfătuiseră să nu se abată de la traseul înspre adresa din buletin; trebuia să ajungă în arestul de acasă cât mai repede, pe drumul cel mai scurt. Nu vreau să mă complic, Flore, mulțumesc, dar e mai bine-așa, lasă, ne-om vedea la București. În momentul ăla, în loc să mă calmez și să-i dau credit, eu am insistat, absurd și inutil, hai, zic, pe răspunderea mea. Exact așa i-am zis, țin minte perfect (probabil tocmai din cauza insistenței absurde și inutile), vino „pe răspunderea mea”!

Ca și cum răspunderea lui de a se îndrepta spre casă „pe cel mai scurt drum posibil” n-ar fi venit dintr-un judiciar ordin de arest;

Ca și cum formula asta pe care o folosești mereu în joacă să întreții iluzia de libertate a celuilalt poate funcționa oricând, inclusiv în contextul serios care descărnează libertatea de orice iluzii;

Ca și cum, luând răspunderea lui „pe răspunderea mea”, aducem normalitatea înapoi, iar revederea noastră frugală la un țap de palincă ar fi fost „dovada” că nu se întâmplase nimic grav;

Ca și cum eram capabil să smulg de unul singur „răspunderea” de pe umerii lui, să o ridic ca un halterofil într-un salt-haltă pe umerii mei, iar de acolo, ca-ntr-un gest de aruncare de la tușa de margine, să o pot azvârli înspre văzduh.

Comunicate moi și declarații tari

Bulversat de toate întâmplările acelor zile și prins ca-ntr-o ambuscadă-Triunghi al Bermudelor, percheziție-ridicare-arestare, dispărusem complet de pe radarul temelor firmei și-al clienților ei. Aceștia din urmă începeau deja să-și pună întrebări cu privire la caz, la soarta lui Robert, la implicațiile procedurilor și deciziilor judecătorești adoptate și la consecințele lor asupra organizației noastre. Țin minte că, în după-amiaza zilei de 11 decembrie, noi am răspuns acestor așteptări printr-o declarație de presă în care îi asiguram că le vom rămâne alături și că, indiferent de necazul suferit, bunul mers al întreprinderii rămâne prioritatea noastră. În plus, ne arătam ferm convinși de nevinovăția colegului nostru și reafirmam seriozitatea și imaginea lui profesională ireproșabile. Îmi amintesc însă că o bună parte din respectiva declarație era scrisă în stilul siliconat al comunicatelor oficiale: suntem pe baricade și vom rămâne uniți în continuare, mulțumim pentru susținere, firma n-a pățit nimic, avem încredere în justiție și-n stat de drept, sperăm că se va face în curând dreptate, vom coopera cu bună-credință întru triumful ei ș.a.m.d.

Primind „declarația oficială” a societății, G., un bun prieten și, în același timp, reprezentantul unei importante companii multinaționale aflate în portofoliul nostru, mi-a zis onest că, din perspectiva șanselor de a continua colaborarea avocat-client, ne-a trecut glonțul pe la ureche. Ai noroc că-mi ești prieten, că avem încredere în voi, în profesionalismul și în nevinovăția lui Robert și că ne leagă o istorie lungă și faină. Altminteri, comunicatul ăsta sună cam soft și este cam frecție la picior de lemn. Da’ cum trebuia s-arate, frate?, îl întreb. Bă, nu-i tocmai rău, îmi răspunde el, dar dacă se întâmpla treaba asta la noi, știrea ar fi arătat cam așa: Societatea (îi zic eu acuma X ori Solidaritatea, dar numele chiar n-are nicio relevanță în context) își anunță clienții și partenerii că R.R. nu mai lucrează în colectivul nostru încă din nuș’cât septembrie – bagă o ante-dată pe care o vrei tu. Și, mai departe… În urma unor suspiciuni privind unele activități derulate cu depășirea atribuțiilor încredințate de societate – insist, „cu depășirea”, pricepi? – el a fost destituit, respectivele activități fiind în prezent obiectul unei anchete interne. Societatea X se dezice în mod categoric de  mandatul -aparent- asumat de R.R. în numele companiei, cu încălcarea statutului și normelor interne și se delimitează de orice învinuiri aduse acestuia referitoare la bla-bla-bla. Conștientă de importanța unor valori precum bla-bla-bla, Societatea Solidaritatea își asigură clienții că bla-bla-bla.

Îmi amintesc cu precizie de această schiță de comunicat (poate exagerată, ori caricaturală, nu bag mâna-n foc), pe care amicul meu o ține și el minte, cu siguranță. Recunosc însă că ea nu s-a dorit un îndemn de a proceda și noi conform formulelor șablonarde ale comunicării corporatiste de salvare cu orice preț a imaginii organizației (de altfel, amicul în discuție îl aprecia și avea excelente raporturi amicale cu Robert însuși și nu și-ar fi permis subminarea lui în vreun fel cu asemenea sugestii).

Evoc discuția aia pentru că ea m-a făcut să meditez mult la prietenia mea și a tovarășilor mei cu mezinul Robert și la ceea ce ne-a unit în istoria noastră de peste 20 de ani împreună; la vremea stagiaturii lui, în care eu mizam fără ezitare pe viitoarea lui carieră de strălucit pledant; la întrebarea-test cu care Daria mea mă iscodea adesea, tati, cine-i avocatul căruia i-ai da misiunea să te apere pe tine personal într-un proces important?, și la răspunsul meu, invariabil, același; la nenumăratele chapeau bas! care mi-au fost trimise de clienți mie personal pentru succesele lui formidabile, un fel de jos pălăria! pentru cât de sus se prezintă omu’; la mândria cu care comandantul Roșu își aduna în garnizoană detașamentul lui de litiganți, întâi 10, pe urmă 15, 25, 35, 45 la apelul de vineri după amiază pentru organizarea planurilor săptămânii care urma; la respectul și prețuirea de care se bucura printre colegii de „bară”; și, în fine, la întâlnirile amicale de pe terenul de steaua-dinamo în care câinele (R)(r)oșu rata în neștire precum și la campionatele din Deltă în care Feroe pescuia mereu în coada clasamentului, bune ocazii de ironii și miștocăreală din zona lui qui s’aime se taquine.

Și, peste toate aceste evocări, discuția cu prietenul General Manager al Societății X m-a dus cu gândul la noaptea de 10 spre 11 decembrie, când colegii și prietenii lui din firmă, adunați la birou în așteptarea veștilor de la Brașov, mă mandatau, prin zeci de mesaje, să îi transmit gândul bun și solidaritatea lor. Mesajul nescris și netransmis, dar întotdeauna înțeles de toată lumea, a fost acela că niciodată, dar absolut niciodată, ei nu ar fi putut să se dezică de tovarășul lor precum în modelul Societății X. De fapt, camaradul G. știa prea bine asta.

În zilele următoare, am meditat îndelung și la opțiunea inacceptabilă imaginată de amicul director de multinațională, dar și la formula soft, decentă și cuminte, utilizată de noi în comunicarea cu lumea. Prima, expresia unui nedisimulat mercantilism și a unei griji obsesive pentru imaginea corporatistă. A doua, o formulă de compromis, și capră și varză.

Știam că această formulă de compromis este unica valabilă, dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam atunci era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași temeri de a nu tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni. Va urma. (

 

D.N.A.

Aici avem trafic de influență la nivelul cel mai înalt și mai grav

Publicat

pe

De

(Preluare Inpolitics):

”Am crezut că a doua zi după ce Cioloș s-a autodetonat la emisiunea Ancăi Alexandrescu că a făcut trafic de influență politică în favoarea numirii lui Kovesi la EPPO, primul titlu de presă care îmi va cădea sub ochi va fi că DNA s-a pus în mișcare din oficiu. Pentru că avem legi anticorupție care spun clar că folosirea influenței de lider politic în scopul obținerii unor beneficii pentru sine sau pentru alții se pedepsește cu pușcărie grea” scrie pe Facebook deputatul PSD Radu Cristescu.

”Cînd colo, ce să vezi?
DNA e moartă-n păpușoi. Dle.Voineag, unii lideri grei au făcut pușcărie pentru mutarea a două angajate amărîte de colo-colo, ori pentru niște termopane, pe cînd aici avem trafic de influență la nivelul cel mai înalt și mai grav. Sau nu aveți curaj să-l deranjați pe ”omul Franței”? Vă umflați mușchii doar pentru mize mici, cînd e ceva bubuitor vă ascundeți toți prin fișete? Păi în cazul ăsta, dle.procuror-șef, promit să vă semnalez dacă aflu că vreo precupeață a dat șpagă la piață pentru o tarabă mai bună, precis că atunci o să veniți direct cu mascații!…” mai scrie deputatul.

Citeste in continuare

Anchete

Procuroarea Irina-Cornelia Munteanu s-a saturat sa se ocupe de procurorii de sedinta ai DNA

Publicat

pe

De

Munteanu cere CSM sa-i aprobe demisia din functia de adjuncta a Sectiei judiciare penale din DNA, dezvaluie Lumea Justitiei. In schimb, procuroarea Munteanu ar putea fi numita in postul de sefa a Serviciului resurse umane, perfectionare profesionala si documentare din Directia Nationala Anticoruptie. Sectia pentru procurori din Consiliul Superior al Magistraturii ii va analiza cazul in sedinta de marti, 26 martie 2024. (Irinel I.).

Citeste in continuare

Actualitate

Ziarul Incisiv de Prahova vă urează LA MULŢI ANI! Să fiţi sănătoşi şi să ne citiţi şi în 2024!

Publicat

pe

De

Ziarul Incisiv de Prahova vă mulţumeşte pentru că aţi fost alături de noi şi în 2023, fie că sunteţi cititori, advertiseri, parteneri de afaceri sau personaje despre care scriem. Cu ajutorul vostru am putut să urmărim şi să vă transmitem ce se întâmplă în realitate, în urbea noastra şi în tara. Împreună, am putut să povestim despre voi, despre români, despre ilegalitati, despre grave derapaje de la lege si/sau legi, despre evoluţii, schimbări şi direcţii.

Noi am ţinut sub microscop anul 2023 cu sute de articole publicate zilnic, mii de analize, sute de ore de investigatii cu conţinut video.

Ne dorim să vă revedem în 2024, la fel de flămânzi după informaţie reala, la fel de dornici să vedeţi ce s-a mai întâmplat.

Vă mulţumim că aţi fost alături de noi şi vă dorim ca 2024 să fie un an profitabil pentru toti si sa nu mai avem parte de derapaje de la lege si abuzuri ale unor exponenti din cadrul autoritatilor statului.

(Redactia Incisiv de Prahova).

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusiv5 ore ago

Jilava, Mioveni – aceeași mizerie! Baroneasa Whatsapp și tunurile penitenciarelor românești

Spovedania unei „Baronese” nervoase: Jilava plânge după Mioveni! Cristina Teoroc, supranumită „baroneasa” de la Jilava – penitenciarul cu o reputație...

Exclusiv5 ore ago

Dezamăgire în Poliție: Tineri polițiști vor să renunțe din cauza presiunii, lipsei de sprijin și salarizării precare

Sindicatul Sidepol trage un semnal de alarmă cu privire la dezamăgirea și frustrarea tot mai mari resimțite de polițiștii tineri,...

Exclusivo zi ago

Prahova sub asediu: Cum mafia imobiliară ne vinde sicrie cu vedere. „White Tower”, „City Gate”, „Mărășești”: Triunghiul Bermudelor imobiliare

Prahova în flăcări și beton armat: Când incompetența dansează pe ruine și corupția ne lasă cu ochii-n soare De la...

Exclusivo zi ago

Formularul de evaluare a riscului în violența domestică: Formalitate birocratică sau instrument real de protecție?

O analiză aprofundată a eficienței acestui instrument în contextul tragic al femicidului din România, realizată de Vitalie Josanu de la...

Exclusivo zi ago

Poliție în oglindă: 47 de „inspectori sanitari” pentru 120.000 de angajați — o farsă organizată

Când medicii fac și muncă de control, iar inspectorii… nu există în organigramă „Soluția” improvizată: 47 de cadre medicale, obligate...

Exclusiv2 zile ago

Justiția imobiliară română: O nouă modă – Morții dau case, judecătorii pupă cruci, poliția acoperă hoții!

În România anului 2025, justiția imobiliară a devenit un spectacol grotesc, unde morții sunt victime sigure, iar cei vii se...

Exclusiv2 zile ago

Marioara „ciuruitoarea”, Nichita „smecherul” și justiția „somnoroasă”: Ploieștiul, capitala fraudelor imobiliare?

Un cutremur anunțat: Ciuruitoarea revine, iar „Il Capo” tremură (doar un pic)? Zilele trecute, un fior rece a străbătut Ploieștiul,...

Exclusiv2 zile ago

Reducerea bugetului MAI, o lovitură pentru polițiști. Economii fictive, sporuri furate și finanțări discutabile

Emil Păscuț de la Sindicatul Diamantul trage un semnal de alarmă cu privire la reducerea bugetului Ministerului Afacerilor Interne (MAI)...

Exclusiv3 zile ago

Antigrindina S.R.L.: Rachete, minciuni, secetă: țara care și-a vândut ploaia pe nimic și a rămas cu seceta

Mafia rachetelor și a minciunilor: Rachete, minciuni și secetă: Cum ‘Antigrindina S.R.L.’ a secat fermierii de bani (AICI), (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici), (aici) e (aici),  (aici),   (aici), (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici), (aici), (aici), ...

Exclusiv3 zile ago

PANICĂ LA MITITELU! Corupții din Poliția Penitenciară, în corzi! Vine DNA-ul?!

Radu Marinescu și Bogdan Burcu, Nemesis-ul șpăgarilor: „Vă vom curăța, până la ultimul!” „Tartorul” a crăpat! Festinul corupției, oprit brusc!...

Exclusiv3 zile ago

Comunicare defectuoasă în MAI: Haos și nesiguranță alimentate de lideri sindicali confuzi

MAI, campion la mesaje trunchiate și confuze Incapacitatea cronică a Ministerului Afacerilor Interne (MAI) de a comunica profesionist, transmiterea unor...

Exclusiv3 zile ago

Coca-Cola: Sifonul penalității de la Ploiești – Cum Nan și gașca au transformat „băutura fericirii” într-un cocktail Molotov de otrăvuri și minciuni!

România, colonie penală cu gust de Coca-Cola: O afacere murdară, unde apa de canal e la modă, iar politicienii locali...

Exclusiv4 zile ago

Penitenciarul Ploiești: De la gunoaie de lux la instagramul promisiunilor pierdute – Un director cu „APT Limitat” la decență!

Când pușcăria devine groapa de gunoi a incompetenței Penitenciarul Ploiești, sub conducerea eternului împuternicit Valentin Matei, nu mai este doar...

Exclusiv4 zile ago

Panică în MAI: Guvernul vrea creșterea vârstei de pensionare, sindicatul Diamantul avertizează asupra riscurilor și inechităților

Emil Pășcuț, lider sindical, dezvăluie scenariile posibile și atrage atenția asupra privilegiilor nejustificate ale structurilor de suport. Declarațiile publice ale...

Exclusiv4 zile ago

Salvare pe ultima sută de metri: Polițiștii angajați în 2022 rămân în sistem încă un an datorită unei ordonanțe de urgență

Sindicatul Europol dezvăluie eforturile pentru evitarea pierderii a peste 100 de polițiști gata formați, angajați pe perioadă determinată. Zeci de...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Criptomonede Taxi Heathrow London

Top Articole Incisiv