Democrația presupune pluralism al abordărilor, alternative elaborate și dezbaterea lor publică, înainte de vot. După vot, ea cere aleșilor să dea seama.

Democrația nu se reduce la alegeri, dar rămâne procedurală. Informarea alegătorilor, examinarea soluțiilor preconizate de candidați, votarea, prelucrarea buletinelor și stabilirea rezultatului sunt calea de urmat. În lume sunt, totuși, alegeri și alegeri. Alegeri democratice sunt sub trei condiții aparte. Alternativele trebuie să fie clare, cum spune din capul locului binecunoscuta „definiție minimală” a democrației (Norberto Bobbio, Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1995). Cetățenii trebuie să fie informați asupra alternativelor și să le dezbată în prealabil. Ei pot alege nu doar oferte consacrate, ci și ceva nou.

Dacă nu se întrunesc aceste condiții, nu se poate vorbi de alegeri democratice. Numai într-o înțelegere primitivă, pe care, din nefericire, o practică decidenții actuali din România, democrația se mutilează prin reducere la mecanica votului. Desigur, pandemia covid-19 a dat peste cap alegerile. Fiind angajate demult într-un proces de amploare fără egal, cu pluralism și premise mai asigurate decât oriunde, SUA au desfășurat, într-adevăr, alegeri parlamentare și prezidențiale în 3 noiembrie 2020. Acestea au dus, însă, deocamdată, cum arată datele, la extinderea infectărilor cu coronavirus 19. În schimb, Franța a amânat alegeri din grija de a nu infecta și mai mult populația. Alegerile multiplică inevitabil infectările.

Gestionată vizibil de activiști mediocri, într-o Românie care nu este, totuși, la marea circulație, pandemia a atins deja mai mulți oameni, proporțional, decât oriunde în Europa. La decese, țara bate recordul. Decidenții ei dirijează testări în dorul lelii și falsifică sesizabil datele.

Nu altcuiva decât „președintelui”, în diletantismul său, îi revine răspunderea pentru crima de proporții care are loc. Acesta aruncă, așa cum se vede, vina pe alții, dar procedeul este doar penibil, căci cine a uneltit să aibă „guvernul meu”, răspunde, oriunde în lume! „Corupția ucide”, spunea el după tragedia de la „Colectiv”. Dar „corupția unită cu prostia ucide la pătrat!” – așa îi arată bilanțul! România este trimisă în forță la alegeri pe 6 decembrie 2020, când este clar că nu le dorește decât o mână de impostori fără scrupule. Și că decidenții nu știu ce înseamnă alegeri. De aceea, merită cântărit, cu argumente, ce fel de alegeri pot fi în România zilelor ce vin. Un prim argument într-o astfel de analiză este „argumentul istoriei recente”. Toate scrutinurile din 2019-2020 au fost compromise din incultură, fușereală și securism. O spune lectura documentelor timpului.

Cum se știe, în 2019 s-au organizat alegeri europarlamentare. Nu s-a discutat ce năzuiește o țară, dar s-a diabolizat din greu. Nicăieri diabolizarea nu ține de alegeri, știindu-se bine că, lipsiți de soluții, impostorii de regulă atacă orbește.
Nu a fost în 2019 nici referendum la propriu. Un referendum se face pentru ca electoratul să se pronunțe într-o chestiune ce depășește reglementările existente. În România se recurge la referendum pentru a justifica abuzuri. Așa cum atestă banda magnetică, întrebarea referendumului nu s-a înțeles nici măcar de cel care a formulat-o. Nu au fost în 2019 nici alegeri prezidențiale curate. Ce alegeri când s-au eliminat din timp contracandidați care însemnau ceva, cu „justiția” aservită și noua Securitate? Când s-a fugit de dezbatere ca de foc?

„Alegerile locale” din 2020 au fost cu mișcarea flotanților, cu plimbatul sacilor de voturi și cu numărări după ochi. „Alegerile” n-au făcut decât să demaște mai mult „tehnici” de falsificare: liste siluite, manipularea diasporei, comisii preocupate mai curând de remunerație decât de corectitudine, prelucrări „greșite”, computerizări anapoda, rolul sts-ului. În nicio altă țară din Europa campaniile pentru scrutinuri nu i-au ignorat pe cetățeni. Niciodată nu s-a conturat mai puțin viitorul. Niciodată „candidatul” nu s-a opus atât de îndârjit dezbaterii.

Iar dovada cea mai bună a eșecului scrutinurilor din 2019-20 este rezultatul: nu a ieșit din ele o schimbare în bine. Până și copiilor li s-au luat din alocații, cetățenilor li s-au redus salariile și pensiile prevăzute de lege, s-a instituit „stare de ugență” pentru a nu fi dat jos „guvernul meu”, bieții producători agricoli au fost izgoniți din piețe, drepturile sunt socotite daruri „guvernamentale” etc.. S-au extins, în schimb, impostura, fraudele și minciuna fățișă, de la „președinte” până jos. Iar țara a luat hotărât în brațe ultimul loc în UE.

Așa arată realitatea creată de „alegeri” în România ultimilor ani – de fapt, de alegeri fără alegere, de alegeri mutilate! Merită continuat astfel? Eu cred că nu, decât dacă, fiind deja, după criteriile dreptului constituțional, „președinție africană”, se vrea și restul. Acum, se forțează alegeri în 6 decembrie 2020. Nu este adevărat că trebuie alegeri în contextul expansiunii covit-19, când grijile cetățeanului sunt altele. Constituția permite ca alegerile să fie în condiții ameliorate, cum au procedat și alte țări. Analogiile care se fac oficial sunt doar inepții, dintr-un lung șir. America este pluralistă, cu doctrine conturate, pe care le percepe orice american – campania electorală nu trebuie decât să le reamintească. România actuală este departe de așa ceva.

„Argumentul crizei sanitare” este puternic, chiar dacă decidenții îl bagatelizează. Nu se pot face alegeri demne de încredere în vreme ce, în România, în unele zile, 30-35% dintre cei testați sunt infectați, iar decesele sunt proporțional mai multe ca oriunde. Oricine poate face extrapolarea și poate sesiza fața reală a infectării. Cetățeanului nu i se poate cere să se îmbolnăvească. Nicio Constituție de referință nu reduce democrația la alegeri și alegerile la votare, încât „argumentul legalității” se opune înțelegerii primitive a democrației de către decidenții României actuale. Căci ceea precede alegerile (profilarea programelor și a formațiunilor) și ceea ce se face în preajma lor (dezbaterea publică și confruntarea candidaților) sunt la fel de importante ca alegerile însele. În definitiv, alegerile țin și de respectul demnității persoanelor!

Nicăieri în lumea civilizată nu se fac alegeri pentru a păcăli alegătorii, încât păcălitorul să poată pune șaua pe ei a doua zi. Niciun politician civilizat nu aspiră la funcții pe seama acurateței, știind, de altfel, că examenul se dă nu doar la vot. Legislația electorală s-a îngrijit și în România să ferească votul de meschinării. De pildă, Legea 208/2015 spune, la articolul 12/4, că „prin fraudă electorală se înțelege, în sensul prezentei legi, orice faptă incriminată de lege care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor și încheierii proceselor verbale și care are ca rezultat denaturarea voinței alegătorilor și crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral”. Nici în România legile nu detaliază premisele alegerilor, dar prevăd, totuși, „întâlniri cu alegătorii” și pretind ca „electoratul să primească informații corecte” și să aibă loc „dezbateri electorale”.

Nici „argumentul organizațional” nu este satisfăcut în România actuală. Dincolo de vorbe, lipsesc programe propriu-zise, nu este nici o preocupare serioasă pentru informarea alegătorilor, nu s-a ajuns nici la competiția argumentativă și nici la cunoașterea alternativelor. Că astfel poate ajunge să fie aleasă o maimuță, nu mai este doar un banc simpatic! De aceea, bătutul în piept cu „am învins”, după ce ai smuls, prin măsluiri din vreme, de fapt voturile unei treimi a electoratului, cum s-au petrecut lucrurile la „prezidențiale”, nu-i spune nimic cetățeanului matur. Comunicarea online nu este înlocuitor nici de educație și nici de alegeri, cum perorează decidenți ai României actuale. „Argumentul limitelor onlinearizării” se opune la aceste „alegeri”. Nici securismul nu poate crea aparența normalității, oricât se străduie un „președinte” depășit de funcție și rătăcit în meschinării.

În Anglia, există tradiția ca un guvern – instalat, însă, legitim – să-i ceară electoratului un mandat. Procedeu corect într-o țară în care sunt tot timpul întrunite condițiile democrației. Ceea ce, din nefericire, nu este cazul României actuale. De aceea, „argumentul nevoii de a valida un guvern” nu ține aici. De fapt, aici avem de a face cu un partid minoritar, adus la guvernare încălcând de fapt cerința legitimității, care nu are vreo reușită, dar are un eșec limpede în stăvilirea pandemiei, care a supraîndatorat țara, un partid sărac în profesioniști și, peste orice, umplut acum cu neisprăviți.

De altfel, în ultimii deja șase ani, nimic nu a ieșit din mâna decidenților actuali. „Argumentul lipsei de performanță” este zdrobitor. Cum se vede pe orice indicator, performanța economică nu intră în discuție. Acum se mută accentul de pe motorul consumului intern, folosit după 2016, pe stimularea companiilor. Lipsind priceperea, nu se va rezolva ceva nici pentru capital (cum remarca un finanțist reputat: nici nu se înțelege că fără capital nu merge!), dar s-a oprit o dezvoltare!

Performanță instituțională? Trebuie cunoștințe pentru așa ceva. Deocamdată, s-a dezvoltat cel mai securist stat după 1989. Nicio instituție nu mai funcționează conform menirii ei. Deșertificarea lovește viața publică, justiția, sănătatea, educația, politica externă. Performanța socială nici nu mai este vizată. Funcționarea se bizuie pe aceea că social-democrații, care au guvernat până mai ieri, au ameliorat veniturile populației, înviorând, în același timp, economia.

Performanța politică nu este nici atât, căci țara este mai scindată ca oricând după 1989. Iar emigrarea cetățenilor proprii și comerțul cu ființe umane face din România actuală campioană. Mai nou, se adaugă fuga tinerilor de învățământul din țară. Țara este pusă să înghită aiurelile unui om lipsit de civism, despre cât de rea este social-democrația și cât de slabi i-au fost înaintașii. Acesta reia „tehnicile” anilor treizeci – „distincția amic-inamic” ca politică, eliminarea „definitivă” a rivalilor, contestarea oricărui merit acestora, recursul la limbajul patologiei – care au mai distrus democrația, în vreme ce România are nevoie de pluralism politic și democratizare ca de oxigen.

Performanță culturală, nicicum. Cu fiecare zi se umflă demagogia, dar scade competența. Degradarea ia forma adâncirii confuziei valorilor și a aducerii nepregătiților la decizii. Albia dezbaterilor a secat sub loviturile acestora. Performanța europeană este de fapt aproape de zero. Vătafii de azi nici măcar nu cunosc frământările Uniunii Europene, decum să le și priceapă. „Președintele” se opintește să impună iluzia că „a adus bani țării”, înțelegând pesemne Europa ca pe un fel de târg de lemne. Performanța pregătirii viitorului este nulă. Nu se vede la decidenți capacitatea de a proiecta dezvoltarea și de a o feri de propria lor corupție. Vorbe însăilate pentru școlari nu țin loc de program.

Performanța morală? Atunci când nu restitui bani necuveniți, când fugi de cetățeni loviți, când te lauzi că te opui la grațiere și amnistie chiar la sărbătoarea Centenarului statului, după ce ai insistat ca rivalii să fie arestați, după ce încalci orice meritocrație, când te temi până și de biserici, unde să fie morală? S-a reușit însă, în șase ani, ceva aparte. Se dau funcții unor nepricepuți pe care nimeni nu i-a angajat, iar aceștia luptă apoi, cu orice mijloc, pentru aberații. Se creează peste noapte generali – cineva i-a socotit deunăzi la peste 1100 (!!), încât devine trivial și gradul care merita respect maxim. Unii spun că sunt mai mulți generali în România actuală decât în armata americană! Se alocă bugete serviciilor secrete mai mari decât în țări care sunt puteri ale Europei. Toate pentru excursii, din care ies poze! Se poate găsi ceva mai fraudulos?

În democrații se face temă din semnificația votului. Cetățeanul merge la vot, înainte de toate, nu pentru rezultatul scrutinului, care nu depinde doar de el ca individ, „ci deoarece consideră democrația ca un regim bun și alegerile ca instituție fundamentală a democrației” (Raymond Boudon, Renouveler la démocratie. Eloge du sens commun, Odile Jacob, Paris, 2006, p. 207). Alegerile nu se fac doar pentru a vota. Practic, trebuie distins între „semnificația funcțională” a votului – aceea de a contribui la o statistică – și „semnificația deliberativă” – aceea de a comunica o voință și de a cere respectarea ei. Așa stând lucrurile, și „argumentul semnificației votului” se îndreaptă împotriva „alegerilor” din România actuală. Alegerile demne de nume iau „semnificația deliberativă” a votului ca primordială. Unde-i această semnificație când „președintele” nu prididește să anunțe deja cine va câștiga alegerile? Ca și cum funcțiile publice s-ar fi privatizat! Acum se vor iute alegeri parlamentare, până nu se trezesc cetățenii înșelați cu „guvernul meu” și cu celelalte aberații. Cu asemenea „alegeri”, „liberalii” se fac numai de râs, fie și când trepădușii îi aplaudă.

„Liberalii” vor „alegeri” azi pentru ca nu cumva să se ajungă la alegeri curate. „Argumentul scopului absurd” al alegerilor din 6 decembrie 2020, evident pentru minți sănătoase, este împotriva lor. De fapt, la ce bun alegeri mutilate? Îi este frică „presedintelui” de un parlament care ar fi capabil să se opună aberațiilor și să-l demită? Îi este frică de o justiție care și-ar face datoria? Se vrea cumva al treilea mandat? Nu ar fi cazul să se realizeze că nimic fals nu rezistă? Justiția a validat „alegerile” – se spune cu pretenția unei înțelepciuni! Da, dar o asemenea validare nu spune nimic câtă vreme verificările sunt superficiale, iar puținii judecători care au făcut opinie separată în numele conștiinței juridice nu au fost ascultați. În România actuală, se poate vorbi de „argumentul irelevanței <justiției> care validează asemenea alegeri” – faptele îl susțin. Mai toate „alegerile” s-au validat, iar efectele se văd în degradarea din societate!

„Argumentul sociologic” este disprețuit, dar rămâne redutabil. Nici ca structură socială a României de azi, nici ca valoare a exponenților, nici ca program, „liberalii”, așa cum se prezintă acum, nu au cum câștiga „alegeri”, la care forțează din motive străine de interesul public. Iar dacă vor „câștiga”, atunci totul sugerează scenarii sinistre. Numai că oamenii de bună credință nu au luptat în 1989 și după aceea pentru malversațiunile unor impostori! La cele invocate, se adaugă „argumentul obligației istorice”. Din păcate, în România actuală, prea mulți cetățeni tolerează – din necunoaștere, din oboseală, poate din lehamite – înțelegerea primitivă a democrației. Unii cred că cel ales are dreptul să ia orice decizie, fie ea și ineptă, fără să răspundă. Prea mulți își imaginează că de la noua Securitate și „justiția” aservită vine legitimarea. Or, legitimarea nu poate veni din asemenea surse. Cum spunea James Madison, ea vine de la oameni care votează în cunoștință de cauză în alegeri democratice

(Method of Guarding…, în „The Federalist”, 49, February, 1788). Legitimarea vine din alegeri curate – ca să reluăm expresia mereu citată, dar grav neglijată, din Proclamația de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Toate, absolut toate argumentele se opun alegerilor din 6 decembrie 2020. Lămurindu-le, eu nu vreau să afectez decizia vreunui alegător. Sper că fiecare cetățean decide autonom, conform sieși. Atâta vreme cât ținta forțării alegerilor pe 6 martie 2020 este, pentru minți lucide, distrugerea pluralismului și, literalmente, o nouă împilarea a cetățenilor, abstinența o socotesc condamnabilă. Nu se pot apăra pluralismul și democrația decât mergând la vot și apărându-le.

Pentru oricare cetățean onest, situația în care a fost adusă România este mai gravă decât se crede. Iar pentru cei care, profesional, ne ocupăm de conceptualizări, este limpede că, în vreme ce colegi din alte țări europene se pot ocupa de cercetări rafinate și soluții avansate, în România actuală urgența este evitarea penibilităților și mai mari. Am mai spus, dar repet: se pot „cîștiga alegeri”, se poate da „guvernul meu” pe oricât și nu iese nimic, căci, evident, nu are de unde să iasă. Rămâne însă răscolitoare întrebarea: O țară întreagă trebuie lăsată pradă rătăcirilor unor incapabili? Dacă, totuși, se ajunge la rezultatul nefast, atunci decidenții își iau o răspundere căreia nu au cum să-i facă față. Va fi nevoie de o vastă mișcare de forțe parlamentare și de cetățeni responsabili pentru a mai salva ce se poate și pentru a reveni la Constituție și la statul de drept democratic, ca pas de început.

Andrei Marga