K. O.

„Dacă aş fi sculptor sau pictor şi aş avea posibilitatea să-mi distrug operele care nu-mi plac, ceea ce în cazul arhitecţilor nu este posibil, nu aş păstra dintre acestea decît două sau trei construcţii”, a declarat dl AIexandru Beldiman, noul preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România. Frumos spus, dar noroc că nu (mai) este posibil. Altminteri, am rămîne cu vreun sfert din Capitală…

Alertă de grad „zero”

• Un caz, în urma unor insistenţe, motivate de urgenţa problemei, a fost supus atenţiei senatorilor de domnul senator Romulus Vulpescu. Domnia sa a atras atenţia – calificînd ca fiind o crimă împotriva patrimoniului naţional – asupra scoaterii din ţară, în urma unor aranjamente cu Ministerul Culturii, a şase lucrări aparţinînd lui Brâncuşi.
In urma prezentării situaţiei privind scoaterea celor şase opere, pentru a participa la o expoziţie în SUA, Senatul a cerut audierea de urgenţă a ministrului culturii.

• O simpla scrisoare particulară girează transferul (poate definitiv!) peste ocean al unor lucrări de o valoare inestimabilă
Entuziasmul, la New York, este mare. Ne-o dovedeşte şi corespondenţa primită ieri din New York, de Ia Cristian Popişteanu. Lumea iubitorilor de artă freamătă la vestea prezentării in galeria GAGOSIAN a unor lucrări aparţinînd marelui sculptor Brâncuşi, ce nu a părăsit niciodată, pină în prezent ţara şi care, deci, pot fi admirate pentru prima dată acolo unde operele de artă autentică sînt preţuite de regulă în multe milioane de dolari. Patru lucrări – „Sărutul”, „Coapsa”, „Orgolin” şi „Cap de băiat” – care este foarte probabil şi posibil să nu se mai întoarcă niciodată în standurile Muzeului de Artă din Craiova ce le-a găzduit pină în prezent.

Prin telefax, în data de 30 octombrie pe adresa domnului Andrei Pleşu, ministrul culturii, a sosit de la New York o scrisoare semnată de către ambasadorul român la Naţiunile Unite: „Domnule ministru, Misiunea Permanentă a României la ONU se află în posesia copiilor tuturor documentelor privind contractul de împrumut al Galeriei Gagosian, pentru expoziţia Brâncuşi, organizată la New York, precum şi a unei scrisori care certifică faptul că domnul Radu Varia este împuternicit să semneze angajamente cu muzee româneşti în vederea expoziţiei mai sus menţionate. Cu adinc respect, Aurel Dragoş Munteanu”.

Oricît ar putea să pară de paradoxali acest scurt mesaj politicos a constituit, practic, paşaportul ca care cele patru lucrări „oltene”, cărora li s-au mai adăugat două, din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, au plecat pe un drum care ar putea fi fără întoarcere. De ce credem acest lucru? Vă vom explica imediat.

• O ACŢIUNE MULT PREA RAPIDĂ

Cum spuneam, Galeriile Gagosian (nu Guggenheim, fiţi fără grijă)organizează această expoziţie între 8 noiembrie şi 20 decembrie. O acţiune culturală de mare importanţă, căreia autoritătile noastre de resort i-au acordat o atenţie deosebită, cu convingerea, probabil, că şi în felul acesta se contribuie la ieşirea României din izolarea în care au aruncat-o isprăvile conjudeţenilor mineri ai marelui Brîncuşi. Mai puţină atenţie s-a acordat, probabil, performanţei exprese a organizatorilor pentru cele patru sculpturi oltene, pe lingă care au mai fost ataşate, poate de ochii lumii, alte două din Bucureşti. Iar rapiditatea cu care s-a făcut operaţiunea (contractul cu Galeria a fost semnat pe 30 octombrie, iar pe 31 lucrările au şi fost scoase din ţară!) a fost pusă – firesc, poate – pe dorinţa iubitorilor de artă din America de a Ie admira cit mai iute cu putinţă. Autorul acestor performanţe este domnul Radu Varia, cetăţean american de origine română, un familiar al galeriilor şi al afacerilor cu obiecte de artă.

• SCURTA ISTORIE

Cele patru lucrări doljene au aparţinut unui colecţionar român de la care au trecut, prin naţionalizarn, in patrimoniul muzeului din Craiova. Domnul Radu Varia nu este nimeni altul decît nepotul colecţionarului şi de aici se poate trage cu uşurinţă concluzia că toate acţiunile şi demersurile sale au fost determinate de o activitate deplin justificată. Cu atît mai justificată cu cit, din motive care ne scapă, asupra lucrărilor in cauză nu există un alt act de proprietate al statului român în afara contractului de împrumut semnat la New York cu domnul Gagosian.

• DEMERSURI PRO ŞI CONTRA

Inutil să insistăm asupra ideii că transferul lucrărilor în astfel de condiţii nu a fost privit cu ochi buni de către oficiile de Patrimoniu de la Craiova şi Bucureşti. Susţinătorii ideii, între care cel mai activ a fost domnul Paul Re-zeanu, şeful secţiei de artă a Muzeului de artă din Craiova, care a şi însoţit de altfel, lucrările la New York, au fost de părere că o eventuală asigurare, pentru suma de 55 milioane de dolari, ar fi prezentat oarecare garanţii. Din nou, opozanţii au insistat asupra ideii că asigurarea n-ar mai fi valabilă în situaţia absenţei unui act de proprietate al statului român.

• DECI:

Situaţia sculpturilor admirate în aceste zile de către new-yorkezi este foarte tulbure. Si asta din mai multe motive. In primul rînd pentru că neexistînd un document juridic inatacabil, mai ales în străinătate, apare riscul ca dreptul de proprietate asupra acestor opere de inestimabilă valoare să fie contestat şi, în consecinţă, să se declanşeze un litigiu. În contract există o clauză (punctul 14, alineatul 2) care, evocind eventualitatea unor litigii privind dreptul de proprietate asupra sculpturilor, precizează că acestea se vor soluţiona după legile statului român. Aceasta nu reprezintă însă o garanţie juridică pentru că legea romană poate fi oricînd înlăturată de către instanţa americană, invocindu-se argumentul că dobindirea proprietăţii prin naţionalizare de către statul român încalcă ordinea publică de drept internaţional privat în SUA cu consecinţa atragerii, în mod automat, a aplicării unei alte legi, de preferinţă cea americană. Tot atit de adevărat este şi faptul că în aceeaşi clauză, Gagosian Gallery Inc. se obligă ca, în cazul unui litigiu privind dreptul de proprietate, să le restituie de îndată şi prin toate mijloacele să se opună sechestrării. Dar şi in acest caz, clauza apare nesatisfăcătoare pentru că în fond o asemenea obligaţie nu garantează restituirea în natură a bunurilor şi nici măcar nu înlătură posibilitatea ca instanţa americană să ia măsura pe care o consideră necesară, inclusiv sechestrarea bunurilor şi admiterea acţiunii. O asemenea ipoteză devine cu atit mai veridică cu cit reprezentantul lui Gagosian Gallery Inc. nu a prezentat o împuternicire autentică ce presupune un înscris autentificat de Notariatul american, supralegalizat de către Ministerul de Justiţie si Departamentul de Stat, ci se foloseşte numai de o… scrisoare particulară a domnului Aurel Dragoş Munteanu, adresată domnului Andrei Pleşu!

• UN PARIU ÎN LOC DE CONCLUZIE

Sigur, toate aceste consideraţii – realizate cu concursul calificat, al unor experţi în probleme de drept internaţional pe care i-am consultat – pot să rămînă la stadiul de simple speculaţii. Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că mulţi dintre cei angrenaţi în această afacere (deocamdată fără ghilimele) nu au acţionat cu bună credinţă şi cu dorinţa sinceră de a contribui la recunoaşterea internaţională a valorii de necontestat a creaţiei brîncuşiene. Dar teamă ne e că la ora cînd iubitorii de artă din New York trec cu veneraţie prin faţa „Sărutului” şi cind dumneavoastră citiţi aceste rînduri, mecanismul juridic de reţinere, a lucrărilor, la plîngerea cuiva anume a şi fost pus in funcţiune.
Facem un pariu (pe care tare aş vrea să-l pierd)? Şi anume, că cele patru lucrări de Ia Craiova nu se vor mai întoarce niciodată în ţară?

P.S. Veţi spune, poate, că pe lingă valorile care au părăsit pe canale ilicite ţara da la Revoluţie încoace, aceste lucrări înseamnă poate puţin. Cred că vă înşelaţi: ele sint inestimabile. De neînlocuit! Şi sperăm că măcar acum, într-un presupus ceas al 12-lea cei care au contribuit cu atîta uşurinţă şi neglijenţă la scoaterea lor, să-şi pună (sau să li se pună) măcar nişte întrebări. Valabile pentru viiitor.

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 6 noiembrie 1990 pag. 1-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Liberalizarea prețurilor

​​Caricatură de ANDO

LA ORDINEA ZILEI

Capul ROMANului cel de pe urmă…

Cînd, la conferinţa de presă din „dimineaţa zilei celei mari” (1 noiembrie) domnul prim ministru a fost întrebat dacă nu crede că răgazul lăsat populaţiei de a se obişnui cu ideea scumpirilor (sau a… ieftinirilor!) pe care urma să le genereze aplicarea prevederilor Legii 15 a fost prea scurt, după o oarecare ezitare domnia sa a admis că într-adevăr, ar fi fost necesară o pregătire mai atentă, dar că aici guvernul este marcat de absenţa unui organism „propagandistic” suficient de numeros şi debine pus la punct. Si, de la acest punct, echipa guvernamentală a încercat, în variate formule organizatorice, să recupereze timpul pierdut printr-o intensă activitate in mass-media – discuţii cu lideri sindicali, discuţii cu directorul Televiziunii, interviuri în unele organe de presă – menite să lămurească ceea ce de mult ar fi trebuit să fie lămurit. Dacă asupra necesităţii liberalizării preţurilor, ca pîrghie esenţială de urnire a greoaiei şi ineficientei noastre maşinării economice în direcţia economiei de piaţă nu avem – şi probabil că nici o persoană de bună credinţă nu poate avea – rezerve, acestea reprezentind doar preţul, deloc scăzut, pe care am fi nevoiţi să-l plătim în continuare pentru o iluzorie stagnare, avem îndoieli asupra manierei in câine a fost programat şocul. Există, la nivelul guvernului, o teorie mai veche, potrivit căreia structurile noastre economice vor trebui să fie aruncate în apă pentru a învăţa să înoate, procedeul urmînd să conducă la un soi de selecţie naturală a celor capabili să existe în continuare. Din nefericire, operaţiunea este mimată fundamental de simplul fapt că ne aflăm în situaţia în care candidatul la titlul de înotător este legat de mîini şi de picioare de vechile prevederi legislative, cele noi nereuşind încă să-şi facă apariţia, datorită încetinelii cu care funcţionează maşina parlamentară. În atari condiţii epilogul este lesne de prevăzut, dar îndrăznim să sperăm că nu aceasta va fi soarta terapiei de şoc. Chiar dezbaterile ultimelor zile suferă de viciul de fond al absenţei unor interlocutori avizaţi care, prin argumentele „contra” să poată conferi un suport logic mai puternic celor „pro”. Or, nici liderii sindicali şi nici domnul Theodorescu nu fac parte, în mod evident, din această categorie, iar întârzierea cu care a fost declanşată operaţiunea este cea care a generat valul de contestări şi de tensiuni sociale de la finele săptămînii trecute. Pentru astfel de situaţii avem o expresie sugestivă – „Capul românului cel de pe urmă…” – care vrea să spună că mai bine mai tîrziu decit deloc. Ar fi, deci, de dorit, ca dezbaterea aceasta întîrziată să capete necesarele valenţe de autoritate, atit de necesare acestui proces de a cărui reuşită – sau nereuşită – depinde însuşi viitorul nostru. Şi nu numai cel economic.

Octavian ANDRONIC

GURA LUMII

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

ENIGMA MORMÂNTULUI GOL!

Episodul al doilea: „Ole, ole, mortul nostru unde e?”

Echipa de investigaţie a gazetei „Amănuntul” s-a întors la redacţie hotărîtă să dezlege, cu orice preţ, misterul dispariţiei „mortului de protocol”, a administratorului fost nomenclaturist şi ciudata evaporare a gropii însăşi. Un prin indiciu a părut să vină în momentul în care fotoreporterul a developat filmul realizat cu aparatura primită ca ajutor umanitar din insulele Fidji. Pe clişeu a apărut, clar, o inscripţie formată de aşezarea brazdelor de gazon pe locul fostei gropi: „HELP”. Consultînd de urgenţă un dicţionar romin-englez, investigatorul şef Podobescu a descoperit cu surpriză semnificaţia termenului: „Ajutor!”. Dar pentru cine? Şi mai ales de ce? Aceste două întrebări l-au stăruit îndelung în minte, pînâ cînd telefonul-fax de pe biroul său a sunat îndelung. „Alo! – s-a auzit de la celălalt capăt al firului. Sînt Pane de Ia „V”. Veniţi repede in Piaţa Victoriei. E  aici o manifestaţie foarte importantă!”. Investigatorul şef şi-a luat imediat aparatele şi intr-un sfert de oră se afla în Piaţa Victoriei. Acolo, o mare mulţime de oameni – circa o sută de mii, după estimările sale – agitau pancarte şi strigau lozinci antiguvernamentale. Pe un podium improvizat şi-a făcut, la un moment dat, apariţia chiar Ion Vasile (sau Vasile lor), înarmat, cu o portavoce Philips, care a început să vorbească mulţimii: „Mă adresez dumneavoastră în numele Sindicalului Liber al Groparilor, format chiar astăzi. Protestăm cu hotarîre împotriva politicii arbitrare a guvernului, care nu ne asigură front de lucru şi o bună aprovizionare tehnico-materială. Mai mult, domnilor, ne sînt furaţi morţii. La acest punct, mulţimea a început să scandeze cu putere: „Ole, ele, mortul nostru unde e?!” şi „Jos Iliescu!” între timp, portavocea a fost smulsă din mîna vorbitorului de către Vasile Gheorghe (sau Gheorghe Vasile) care a spus: „Ştiţi bine cum am dus-o pe vremea dictaturii. Cum erau nesocotite interesele noastre legitime. Cum ateismul ştiinţific ne răpea puţinele şanse de a ne îndrepta, nivelul de trai. Ei bine, astăzi sintem liberi să credem în ce vrem noi. Dar la ce ne foloseşte? Mortul nostru a fost furat pur şi simplu, iar munca noastră călcată în picioare şi acoperită cu brazdele nepăsării. Aşa nu se mai poate!”

Investigatorul Podobescu îsi nota febril în carnet impresiile, în timp ce minifonul „SONY”, primit şi acesta ca ajutor, din partea firmei „SANYO” înregistra cu înaltă fidelitate lozincile scandate de demonstranţi. Si, tocmai în acel moment, simţi un obiect rece şi ascuţit întigindu-i-se in spinare si o răsuflare fierbinte în ceafă. O voce cavernoasă îi spuse: „întoarce-te şi mergi spre maşină. Şi nu cumva să faci vreo prostie!”

AMBIDEXTRU

Ziarul Libertatea din 6 noiembrie 1990 pag. a 2-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ziarul Libertatea din 6 noiembrie 1990 pag. a 3-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ziarul Libertatea din 6 noiembrie 1990 pag. a 4-a ► Click pe imagine pentru mărire!

CRONICĂ PARLAMENTARĂ Adunarea deputaţilor

Cu doar (!) 70 de absenţi – dintre care 46 motivaţi – Adunarea Deputaţilor a purces, ieri la treabă cu multă hărnicie. S-au epuizat astfel 5 puncte din cele 8 de pe ordinea de zi a săptămînii în curs.

Cele mai ample dezbateri s-au produs pe marginea ProiectuIui de Lege pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului. Adunarea Deputaţilor s-a confruntat de la început cu o situaţie fără precedent în procedura de adoptare a proiectelor da lege supuse atenţiei: cele două comisii care s-au ocupat în prealabil de studiul de fond (Comisia pentru administraţie) şi de avizare (Comisia juridică) nu s-au pus de acord asupra concluziilor finale. Aşa că fiecare paragraf s-a discutat cu textul iniţial în faţă plus cele două variante ale comisiilor. La această anomalie s-au adăugat intervenţiile de moment din sală şi replica Guvernului (reprezentat prin secretarul general, dl. Olteanu) la fiecare amendament propus. Discuţii aprige s-au purtat asupra ideii ca primul-ministru să fie sau nu aprobat de Parlament (a rămas NU) şi asupra numărului necesar de voturi pentru a se adopta hotărîri de către membrii Guvernului. N-au lipsit, nici referirile la constituţiile altor ţări, nici replici tăioase şi nici voturile împotrivă, însă în final Proiectul de lege a fost aprobat. O notă în plus de sîrguinţă a dovedit grupul parlamentar FSN care a folosit şi pauza, pentru o şedinţă operativă, la fel cum a mai făcut înaintea începerii lucrărilor.

Celelalte patru puncte adoptate prin vot de Adunarea Deputaţilor au fost:
1. Mesajul de răspuns al Parlamentului României la Apelul Sovietului Suprem al URSS către parlamentele şi opinia publică mondială privind necesitatea încetării tuturor experienţelor nucleare.
2. Scrisoarea preşedintelui Comisiei de politică externă a Parlamentului României adresată preşedinţilor comisiilor de politică externă ale parlamentelor statelor din Balcani.
3. Raportul Birourilor permanente ale Adunării Deputaţilor şi Senatului, referitor în concilierea divergenţelor asupra articolul 9 alineatul 1 din proiectul Legii contenciosului administrativ.
4. Raportul Comisiei de mediere referitor la soluţionarea divergentelor la proiectul de Lege privind societăţile comerciale.

Răzvan MITROI