Cititul și scrisul au fost viața mea. Nu mă mândresc cu asta,     mi-ar fi plăcut să fiu preocupat de ceva mai apropiat de natură – grădinărit, explorarea ghețurilor din Antarctica, înotul în mare -, nu de ceva exclusiv artificial, inventat de om. Dar așa fost să fie.

Mulți iubitori de literatură au povestit în ce situații insolite au citit de-a lungul vieții lor. Margareta Labiș, sora lui Nicolae Labiș, își amintește că ea și Nicolae își amenajaseră într-un arin din curtea casei, sus, în mijlocul frunzișului bogat, un loc de citit, cu măsuță și două scaune. Acolo se ascundeau și se dedau lecturii, fără să răspundă părinților care îi căutau și îi strigau intrigați de dispariția lor.

Sunt, în istoria literaturii, sute de mărturii de acest fel. Mai puțini autori au vorbit însă de situațiile neobișnuite în care au scris. Le-au evocat, uneori exegeții lor. Așa am aflat, de exemplu, că un laureat al Premiului Nobel, Knut Hamsun, și-a scris romanul Foamea pe câte o bancă din parc, aproape leșinând de foame, cu căpețele de creioane, pe hârtie obținută prin netezirea ghemotoacelor de hârtie găsite pe stradă. Eu n-am luat Premiul Nobel, dar aceasta numai din cauză că nu există un Premiu Nobel pentru critică literară. Și nici exegeți nu am, însă îi voi avea post-mortem. Așa că nu mi se pare deplasat să povestesc în ce condiții mi-am făcut de-a lungul anilor profesia.

Am scris la vârsta de nouă ani, cu un creion mecanic, pe un caiet dictando, ținut pe plita fără foc a bucătăriei de vară din casa bunicii de la țară, poezia „Incendiul”, inspirată de un incendiu din sat.

Am scris în cimitir, pe coajă mătăsoasă de mesteacăn, versuri de dragoste pentru iubita mea din liceu, A., în prezența ei.

Am scris în minte rezumatul unei cărți inexistente a lui Mihail Sadoveanu, pe care l-am recitat la ora de română și am obțint nota 9 („Ți-aș fi dat 10 – mi-a explicat profesoara de română Viorica Breabăn -, dar pentru că n-ai citit cartea recomandată de mine, ‘Baltagul’, ți-am scăzut un punct.”)

Am scris în tren, cu foi A4 pe genunchi, în lungul drum de la București la Suceava, o mare parte din lucrarea mea de licență „Poezia lui G. Bacovia”, un act de exorcism, pentru care Nicolae Manolescu mi-a dat 10 și pe care mi-a publicat-o în revista „Steaua” (cu concursul lui Aurel Rău, care era pe atunci directorul revistei).

Am scris în noaptea nunții (29/30 august 1970), în apartamentul nupțial de la hotelul „Berbecul” din Ploiești. După ce Domnița a adormit, m-am așezat la masa de machiaj cu oglindă (masă de scris nu există în hoteluri) și am început să lucrez în regim de urgență la un eseu despre Ion Barbu pentru rubrica mea „Comentarii critice”, din revista Luceafărul.

Am scris pe un caiet studențesc, în timpul cursului de teoria literaturii al lui George Macovescu, scurte adnotări sarcastice la ceea ce ne spunea profesorul, opunând unor idei estetice consacrate propriile mele idei. (Pe un caiet studențesc și-a scris și Eminescu poemul „Memento mori”, audiind un curs de istorie antică la Viena.) Multe dintre afirmațiile mele teribiliste de atunci și-au găsit locul, ulterior, prelucrate, în volumul „Cum se fabrică o emoție” (publicat într-un tiraj confidențial și, din păcate, netrimis în librării, de Editura Contemporanul).

Am scris în armată, pe drepunghiuri de pânză decupate din cearșaf, însemnări de jurnal. Le țineam în buzunarele uniformei și, odată, când am fost percheziționat, n-au fost decoperite pentru că… n-au foșnit.

Am scris în cabina unui camion de ocazie, luat de la Brașov la București, un articol pentru „România literară” despre poezia lui Emil Brumaru. Hurducăturile erau atât de mari încât literele îmi ieșeau strâmbe și de necitit. Toată munca mea de câteva ore s-a dovedit până la urmă a fi fost inutilă. Mai bine contemplam peisajul de pe Valea Prahovei.

Am scris sute de pagini de critică literară în camera mea de la bloc, la o mașină de scris germană, „Continental”, procurată de tata înainte de război și dăruită apoi mie. Băteam cu un singur deget, care mi s-a și tocit de-a lungul timpului din cauza asta, și marea mea grijă era ca țăcănitul mașinii să nu răsune prea tare în clădirea prost izolată fonic. Am făcut rost cu greu de un suport de pâslă gros pe care așezam mașina de scris ca să nu intre în contact direct cu lemnul biroului. Și totuși, în liniștea nopții, țăcănitul se auzea în apartamentele vecine, iar unii locatari băteau nervoși în calorifere ca să mă facă să încetez.

Am scris apoi la calculator, fericit că scrisul meu a devenit silențios. Am scris, am scris, am scris. Când am avut și laptop, am scris în cele mai diferie locuri, penru că îl purtam peste tot cu mine. La vila scriitorilor de la Neptun, la o cabană în munți, într-o sală de așteptare la gară, în mașină cu altcineva la volan.

Acest text îl scriu tot la laptop. Stau întins într-un pat medical, la mine acasă, nu la spital, și țin laptopul deasupra mea. Pe geam văd pomii înalți sădiți cu ani în urmă de mine pe un teren pe care zeci de ani la rând se cultivase doar porumb. De șase luni nu am mai ieșit din casă ca să le mângâi trunchiul zgrunțuros și drag. Am ulcerații la picioare și dureri mari, douăzeci patru de ore din douăzeci și patru. Când scriu, uit de ele. Nu complet. Ele au devenit un fel de acompaniament în surdină al scrisului meu.

Alex Stefanescu