AZI

A reapărut firma Partidului Social-Liberal al lu’ dom’ Nae BuIumac. Semn că pericolul minier a fost înlăturat cu desăvîrşire!

MÎINE

Mâine, în Italia este anunţată o grevă generală. Sau aproape generală: pentru că singura categorie de lucrători care nu a subscris la această acţiune sint minerii. Au deci şi italienii problemele lor cu minerii!

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

• ELIXIRUL DIN CLONDIR    

Vizionarea unei casete cuprinzînd imagini de la una din-tre ultimele reuniuni ale G.D.S.-ului, dinainte de 13 iunie, a suscitat în rîndul videospectatorilor o dispută acerbă: ce conţinea sticluţa metalică plată din care domnul Gabriel Liiceanu sorbea, din timp în timp cîte o înghiţitură? S-au făcut cele mai fanteziste pronosticuri: că ar fi vorba despre un extract de jen-sen, care limpezeşte mintea si dă ideilor tărie: că ar fi pur si simplu ceai de muşeţel, care are, după cum se ştie varii întrebuinţări: că ar fi un soi de elixir descoperit de către Noica si preparat din flora spontană a Păltinişului: că ar fi doar banalul lapte bătut, produs de fabrica de specialitate… în orice caz, nu s-a aiuns la un consens si pentru dezlegarea enigmei va fi necesară, probabil, prezenta domnului Liiceanu însuşi. Pe care-l asteptăm cu nerăbdare să se întoarcă de la Paris unde s-a i dus să le explice francezilor cum a fost cu evenimentele…

• S-A PRIVATIZAT „URGENTA”?

De cind a preluat, în calitate de ober şef, frînele „Urgentei”, domnul doctor Ciuta nu pregetă a da cu oiştea-n gard, în cele mai diferite situaţii. Convins de faptul că „democraţia şi-o face omul cu mîna lui”, domnul doctor s-a pus pe făcut ordine în cea mai creştin şi democrată manieră posibilă. Abuzurilor de tot felul prin care pretindea că „repară” abuzurile de pe vremea dictaturii, le-a adăugat în ultima vreme manifestări aflate în strînsă relaţie cu prevederi ale codului penal şi ale codului etic medical. Deşi falsul grosolan comis, cu prilejul, internării lui Marian Munteanu, materializat în stabilirea unui diagnostic nereal şi prin imobilizarea abuzivă a pacientului în chingile feşelor gipsate a fost dat la iveală fără putinţă de tăgadă de către o echipă de experţi compusă din specialişti de prestigiu, Ministerul Sănătăţii nu a luat nici o măsură! Am crezut că este vorba despre „lipsa de chef” a fostei echipe ministeriale aflate pe ultimii „metri”, dar se pare că nici cea nouă nu este mai dispusă să facă ordine în ograda „Urgenţei” şi să dea doctorului Ciuta ceea ce este al său. Ne întrebăm dacă ministerul sau procuratura ar fi rămas la fel de insensibile intr-un caz de — să zicem — acordare de certificat medical fals unui muncitor de la I.M.G.B.? Pe cind aici pare să se confirme ceea ce subordonaţii spun că strigă sus şi tare medicul plastograf: „Nu-mi este frică de nimeni să fac ce vreau în spitalul meu!” Or de privatizarea „Urgenţei”, nu prea avem ştiinţă… 

• SILVIU BRUCAN – PERIPLU PLANETAR

După ce a pus la cale Revoluţia română, lansînd tara pe drumul democraţiei, domnu’ Silviu Brucan si-a oprit atenţia asupra Coreei de Nord. După cum s-a transmis, de peste tări şi mări, cu binecunoscutul dumisale vizionarism, S.B. a luat legătura cu ani în urmă, cu disidenţi nord-coreeni cărora le-a dat instrucţiuni precise în legătură cu modul de redactare si de transmitere peste hotare a unor scrisori cu caracter revendicativ. Procesul fiind în curs; se pare că distinsul politolog s-a orientat, acum, spre cu totul alte zări. Aflăm astfel din surse C.I.A. că domnul profesor ar fi avut în cursul ultimei sale călătorii în S.U.A. contacte cu emigraţia cubaneză, căreia i-ar fi făcut un instructaj corespunzător şi că nu sînt excluse în cel mai scurt timp, evenimente în Caraibi.

Vecinii şi prietenii din Dămăroaia urmăresc cu deosebit interes periplul planetar al concetăţeanului lor.    

AMBIDEXTRU

Ziarul Libertatea din 09 iulie 1990 pag. 1-a

​

Caricatură de ANDO

PRIN TELEFAX DE LA TRIMIŞII NOŞTRI SPECIALI

CONGRESUL PCUS DUPĂ ŞAPTE ZlLE: OAMENl DIFERIŢI, PĂRERI DIVERSE

Duminică, pentru mulţi din delegaţii prezenţi la lucrările celui de al 23-lea Congres al P.C.U.S. a fost zi de odihnă. Dar nu şi pentru Mihail Gorbaciov şi Nikolai Rijkov. La o întîlnire cu un grup de muncitori şi ţărani, Gorbaciov a subliniat că trecerea la economia de piaţă, dirijată, de stat, reprezintă o etapă necesară pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii. De asemenea, el a relevat necesitatea acordării autonomiei şi independenţei ţărănimii şi a abordat prolema locuinţelor, menţionînd că, în prezent se elaborează un program. În acest sens, nu lipsesc, deci promisiunile.

Ce ar fi de menţionat după cele şapte zile de dezbateri în plen şi în cele şapte sectiuni (reinnoirea partidului, activitatea ideologică a P.C.U.S., politica social-eco-nomică a P.C.U.S., politica agrară a P.C.U.S., partidele, sovietele, organizaţiile şi mişcările social-politice, politica naţională a P.C.U.S., activitatea internaţională a partidului)?    

Ca o primă observaţie ar fi de notat marea diversitate de păreri in problemele aflate în discuţie. Astfel, în ce priveşte trecerea la o economie de piaţă, s-a înregistrat cea mai diversă paletă de opinii: de la sprijin necondiţionat pînă l-a negarea unor astfel de reforme în economie. Chiar şi unii dintre partizanii măsurilor economice radicale au pus condiţiile garantării creşterii nivelului de trai şi evitării şomajului.    

O formulă inedită în istoria congreselor P.C.U.S. au reprezentat-o atît dările de seamă prezentate de membrii biroului politic şi de secretarii C.C. al P.C.U.S., cît şi răspunsurile pe care aceştia au trebuit să le dea întrebărilor verbale sau scrise din sală. Dar scopul nu a fost atins. La marele număr de întrebări, timpul s-a dovedit nemilos şi astfel s-a trecut la sistarea lor. Ar mai fi de adăugat şi caracterul deloc protocolar sau politicos, cum vreţi să-i spuneţi, al multor întrebări adresate unor membri ai biroului politic, în special lui Egor Ligaciov. Mai pe şleau, atacuri la persoană, dar aceştia au rezistat bărbăteşte.

În ce priveste perestroika, nimeni dintre vorbitori nu a negat-o în mod deschis, dar aprecierile privind eficienţa şi oportunitatea ei, atît în partid cit şi în stat, s-au diferenţiat mai mult decît simţitor.

Iată şi concluziile membrului uniunii de coordonare a platformei marxiste în P.C.U.S., doctorul în ştiinţe economice Alexandr Buzgalin. „Dacă ar fi să vorbim de cele şapte zile în ansamblu, desfăşurarea congresului mă nemulţumeşte. In primele patru zile, s-a încercat o derulare a lucrărilor după modelul tradiţional, foarte asemănător perioadei de dinainte de reconstrucţie. In raportul lui Mihail Gorbaciov totul a fost pînă într-atît de cumpănit, încît să nu avantajeze pe nimeni — nici „dreapta” nici „stînga”. O senzaţie neplăcută au produs încercarea de transformare într-o chestiune pur formală a dărilor de seamă, presiunea prezidiului asupra sălii in ce priveşte componenţa comisiilor, luările de cuvint formale, birocratice, cînd mulţi delegaţi s-au cramponat de viaţa lor Insuportabilă iar conducătorii de partid s-au plîns cam mult de faptul că partidul este prea luat în răspăr. Greu de înţeles atitudinea ultimilor, în contextul cînd ei deţin puterea, mijloacele materiale, presa. În ultimele două zile însă ale săptămînii care a trecut, a arătat liderul „marxiştilor” s-a produs o cotitură bruscă. De remarcat, în acest sens, negocierile dintre reprezentanţii diferitelor curente politico-ideologice din P.C.U.S. Un pas înainte pentru momentul supunerii la vot a principalelor documente! Dar şi pentru „ora de vîrf” a congresului: alegerea organelor conducătoare.

Emil JURCĂ

TRECEREA DE LA „SALAMALECUM”

În ultima vreme, a face o incursiune în sectorul Gaza dacă nu eşti arab, este aproape o aventură. Cel puţin aşa ne-au spus foarte mulţi cînd le dezvăluiam intenţiile noastre de vizită. Şi totuşi am plecat spre Gaza, dotaţi doar cu acreditările de ziarişti. În taxiul arab cu care am plecat din Ierusalim, tăcerea s-a păstrat pînă la destinaţie, cu toate că în afară de noi mai erau 5 arabi. Cu cîţiva kilometri înainte de oraşul Gaza un baraj sofisticat al armatei israeliene arunca doar o privire superficială spre maşini. Din acest punct începe sectorul Gaza. Adică pînă aici s-a spus SHALOM („pace” în ebraică) şi de acum, se spune SALAMALECUM („pace vouă” în arabă)! Paradoxal, înţelesul este acelaşi, dar dacă greşeşti limba îţi poate fi fatal. Şi, totuşi, aceasta este cea mai mica diferenţă între cele două tărîmuri, pentru că, esenţial şi zdrobitor este contrastul de peisaje: după barieră, mizerie, satele de barăci, pământurile aride şi nelucrate urmează imagini deprimante ca din lumea a treia. Dar ce este sectorul Gaza? Este un teritoriu; la marginea Mării Mediterane de 360 km, cu 4 oraşe (cel mai mare Gaza). 9 sate şi 8 tabere de refugiaţi. Zona a intrat sub administraţia armatei israeliene după războiul de 6 zile din 1967 şi in prezent pe 2 treimi din suprafaţa ei trăiesc 700.000 de palestinieni. În restul de o treime locuiesc 4.000 de evrei grupaţi în 17 colonii. Acestea au fost datele generale prezentate de un ziarist palestinian — Abdul Salam, corespondent pentru UPl şi care ne-a fost şi ghid. In scurta plimbare prin centrul oraşului ne-a dezvăluit o sărăcie cum numai Dickens a reuşit să o descrie în romanele cu suburbii londoneze, la care insă se mai adaugă autoturismele cu an de fabricaţie pînă în 1975.

Dimensiunile jalnicei imagini iau proporţii de neînchipuit în tabăra de refugiaţi Beach Camp, chiar pe malul mării. Uliţele de nisip sînt străjuite de… aşezări omeneşti; improvizate din tot felul de materiale şi cu acoperişuri de azbest. Zidurile sînt pline de inscripţii şterse de… armată, şi rescrise. Copiii îşi întrerup jocul de-a „Intifada”‘ şi se ţin cînd după noi arătind semnul victoriei. După ce trecem de o piaţă de fructe şi legume improvizată cu tarabe orientale în mijlocul drumului, zărim două siluete îmbrăcate complet în negru, cu măşti negre pe faţă, care scriu ceva pe ziduri. Ei sînt „oameni mascaţi”, cei care susţin această formă de manifestare a Intifadei, fiind necunoscuţi pînă şi de palestinienii din tabără. În urma unei scurte discuţii cu ei, gazda noastră ne obţine permisiunea de a-i fotografia. Între timp, o femeie încearcă să ne povestească cum noaptea trecută soldaţii au intrat în casa ei şi au bătut-o, atît pe ea cît şi pe copii. Motivul- întrebăm noi. Nu ştie… Prima persoană care ni se adresează direct în engleză este un puşti de vreo 15 ani care vrea să ne explice importanţa Intifadei şi de care îl leagă o tristă amintire: o arestare şi detenţia de 4 luni (fără proces) cînd s-a declanşat Intifada. Avea 13 ani. Ne uităm nedumeriţi, dar ziaristul ne confirmă că au fost multe cazuri asemănătoare. El însuşi a fost închis atunci la o celebră închisoare din deşert timp de 6 luni, cu acuzaţia, de a fi participat la Intifada.

Plecăm din nou în oraş, neînţelegînd totuşi cum pot trăi oameni în aceste condiţii de nedescris. Ei se pare că s-au obişnuit cu mizeria, poate ostentativ afişată în semn de protest pentru regimul la care sînt supuşi din 1948, de cînd au fost nevoiţi să se retragă după „linia verde” în tabere de refugiaţi. În oraş totul este închis, cu toate că nu este decît puţin trecut de ora 13. Este o altă formă de manifestare a Intifadei, respectată cu sfinţenie de toţi palestinienii, un consemn de grevă generală. Decorul a devenit si mai deprimant, oraşul arătînd ca după un cataclism: pustiu şi răvăşit. O unitate militară bine păzită este singura prezenţă israeliană în zonă. Nu prea mai e nimic de văzut (domneşte liniştea), aşa că ne tocmim din nou cu un taximetrist arab să ne ducă la Ierusalim. După bariera militară lăsăm în urmă o altă lume şi intrăm pe autostrada ultramodernă ca sosind după un lung turneu. Din nou SHALOM!

Răzvan MITROI

PENULTIMA ORĂ

Aseară, în jurul orei 23, un grup de indivizi a încercat să dea o spargere la sediul Partidului Republican Creştin din str. Berzei. Martorii oculari care s-au adresat poliţiei, susţin că infractorii au părăsit locul faptei, urcîndu-se în autoturismul partidului pe care-l are în folosinţă domnul preşedinte Popilean!

După cum se aşteaptă, pentru ajutorarea ţărilor din Europa răsăriteană forul legislativ american va afecta anul viitor aproximativ 300 de milioane de dolari, din care cea mai mare parte a sumei va fi oferită Poloniei şi Ungariei. România nu va putea conta pe ajutorul Occidentului pînă în momentul în care nu va progresa în sfera drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităţilor naţionale, a declarat un membru al Departamentului de Stat, într-un.interviu acordat agenţiei M.T.I. Diplomatul, care a rugat să i se păstreze anonimatul, este unul din coordonatorii ajutorului acordat democraţiilor din Europa răsăriteană şi centrală.

N. RED. Anonimul diplomat american pune in evidentă, deci, un nou sistem diplomatic: acela prin care comunicările referitoare în România se fac via Budapesta. Urmează, firesc, ca deciziile privitoare la „momentul de progres în sfera drepturilor omului” (prin „om” înţelegîndu-se, desigur, pe cel de naţionalitate maghiară) să fie certificate tot de către guvernul „tutelar” de la Budapesta, Aferim!

​Ziarul Libertatea din 09 iulie 1990 pag. a 2-a

​Ziarul Libertatea din 09 iulie 1990 pag. a 3-a

Criza P.R.C.: Domnul Popilean, în dificultate

Confruntările din sînul partidului Republican Creştin din România au atins cota maximă. Sub presiunea celorlalţi membri din conducerea partidului, care îi cer preşedintelui, dl. Gheorghe Popilean, să justifice, de urgenţă, în faţa comisiei guvernamentale, modul în care a cheltuit ajutorul financiar acordat de guvern în campania electorală, precum şi alte fonduri încasate dar cheltuite, se pare, tot în scopuri strict personale. Supărat, acesta şi-a luat jucăriile de la sediul centrai al partidului — a se citi ştampila şi unele documente de bază — şi a plecat cu ele acasă, în bd. Leoatin Sălăjan.

​Ziarul Libertatea din 09 iulie 1990 pag. a 4-a

în viziunea comentatorilor de la…

• DEUTSCHE WELLE

Problema tranziţiei de la economia de comandă la economia liberă preocupă de multă vreme pe economişti.
Se vădeşte insă că de-o parte şi de cealaltă există un prag mental aproape de netrecut. 
Economiştii din Apus nu-şi dau seama cum funcţionează sistemul colectivist, în vreme ce specialiştii din fostul bloc răsăritean nu izbutesc să sesizeze toate corelaţiile definitorii ale economiei libere. 
Cei dintîi ignoră dimensiunile politice ale problemei. 
Cei din urmă au încă privirile înceţoşate de ideologie.

În Camera deputaţilor, premierul Petre Roman prezenta un răsunător program de trecere la economia liberă, în România. În conferinţa sa de presă din Elveţia, el a adus unele precizări care lipseau din enumerarea amplă, dar vagă, de principii. 
Astfel că guvernul nu va admite vînzarea de întreprinderi româneşti capitalului străin. 
Cei ce doresc să investească în România vor trebui să întemeieze firme şi unităţi de producţie noi. 
Prin urmare economiştii români sînt convinşi că investitorii străini nu numai că vor veni, ci se vor îmbulzi să-şi aducă prinosul la reprivatizare. 
Atraşi de ce anume? 
Atraşi, exclusiv, de costul, încă redus, al forţei de muncă din ţară. 
Acesta fiind, deocamdată, singurul avantaj economic pe care-l poate oferi România. 
Cine să privatizeze, în fond, economia aşa cum o doreşte primul ministru? 
Salariatul român cu libretul său de economii? 
Ce se va întîmpla cu sutele de întreprinderi nerentabile şi învechite? Cine va moderniza industria existentă evitînd apariţia unei armate de cel puţin 3 milioane de şomeri? 
Dacă titlurile de proprietate, deci capitalurile, nu pot circula nestingherit, în ce constă libertatea economică preconizată? 
Pas cu pas, se vădeşte că fiecare reformă, fiecare măsură din program este însoţită de îngrădiri, limitări, şi condiţii privative — cele mai multe incompatibile cu economia liberă.

România apare, oricum, ca un tărîm dintre cele mai puţin, atrăgătoare pentru capitalul particular de pe piaţa financiară occidentală. 
Un tărîm unde lipseşte infrastructura, unde există o reţea de telefoane care nu funcţionează, cu muncitori care lucrează fără tragere de inimă, cu materii prime care sînt monopolul statului, cu tot soiul de interdicţii ideologice şi obstacole birocratice. 
Ţara se află într-o criză economică acută. 
Atit Petre Roman, cît şi Teodor Stolojan au avut măcar curajul să o constate deschis. 
Ei păcătuiesc însă printr-un optimism facil, corisiderînd că o doză forte de credite occidentale va reuşi să despotmolească economia naţională. 
Se degajă impresia că drămuind libertatea economică, guvernul nu sesizează toate corelaţiile complexe care există într-o economie bazată pe cerere şi ofertă. 
În loc să liberalizeze complet şi imediat titlurile de proprietate, adevărata bază a unei activităţi productive, guvernul mizează pe mari credite străine. 
Cui să fie acordate aceste credite mult jinduite? 
Evident, guvernului actual, care administrează, încă, o economie planificată. 
Ar fi vorba, cu alte cuvinte, de bani aruncaţi pe fereastră. 
Degeaba îşi pune guvernul speranţe atît de mari în consultările cu experţi F.M.l. şi în acele linii de credit de care beneficia înainte Ceauşescu. 
Investiţiile de care are nevoie România ţin de ordinul a cel puţin 5 miliarde dolari anual. 
Or, aceste sume nu vor putea fi nici contractate de un guvern conştient de răspunderile sale, nici acordate de vreo ţară ori organism internaţional, făcînd abstracţie de oprobriul politic care planează asupra regimului lliescu. 
Doar oferind condiţii foarte favorabile guvernul ar putea să-i determine pe investitorii străini să prefere România altor zone economice europene. 
F.S.N. trebuie să renunţe la toate prejudecăţile ideologice, fie marxiste, fie naţionaliste. 
Trebuie să sesizeze resorturile reale ale economiei libere, pentru a putea găsi soluţii eficace şi a scoate societatea din criza economică actuală. 
Aşa cum se prezintă el astăzi, Programul economic al guvernului Roman este lipsit de realism. 
Aplicat aidoma, el poate duce doar la agravarea crizei.

• B.B.C.

Pentru cei care se temeau că foştii lideri comunişti din F.S.N. vor modela reforma economică pe tiparul „perestroikăi“ gorbacioviste, acest Program constituie o surpriză plăcută. Este vorba de un ambiţios program de a prinde din urmă celelalte ţări răsăritene care au început să-şi liberalizeze economia chiar din cursul deceniului trecut şi care se află acum într-o poziţie mult mai avantajoasă.

Programul noului guvern român vrea să anihileze sistemul d comenzi administrative exercitat, de stat ca proprietar si manager al întreprinderilor, înlocuindu-l printr-un sistem în care intervenţia statului se va reduce la impozite, investiţii, legi şi credite. 
Se menţionează necesitatea convertibilităţii leului, a organizării de capital, de pieţe ale bunurilor şi a muncii, înfiinţarea unei burse de schimb şi restrângerea controlului preţurilor la numai cîteva bunuri esenţiale. 
Acestea reprezintă scopul pe termen mai lung, ele neputînd fi atinse în perioada de doi ani a mandatului guvernului român. Premierul Roman a promis că înaintea acestor doi ani va introduce un program pe care I-a descris drept un şoc legislativ în care vor figura condiţiile de activitate, a întreprinderilor în cadrul economiei, de piaţă. 
A vorbi de şocuri în acest context nu constituie o exagerare. 
Economia României este foarte puţin pregătită, pentru o astfel de perioadă de tranziţie. 
Rezistenţa umană la reformă s-ar putea dovedi cel mai, serios obstacol în calea programului enunţat de guvernul premierului Roman. Primul ministru a mărturisit în faţa Parlamentului că cea mai mare speranţă a sa o constituie tineretul şi generaţia bine pregătită a specialiştilor care s-au format în cursul deceniului ’60—’70 — singura perioadă de relativ liberalism pe care România a cunoscut-o de la război.

Marea majoritate a membrilor noului guvern aparţin exact acestei generaţii şi în România există mii de oameni ca ei, care vor să se dedice trup şi suflet unui program prin care capacităţile lor profesionale vor fi răsplătite. 
Pentru moment cele mai multe posturi de comandă se află, încă, în mîna unor birocraţi numiţi pentru servilismul şi oportunismul lor politic. 
Toţi aceştia vor trebui să cedeze, căci dacă ar fi să judecăm după alocuţiunea premierului Roman, noul guvern român este pregătit să întreprindă astfel de acţiuni. 
„Guvernul, a afirmat el, nu intenţionează să ofere soluţii individuale Ia noile probleme cu care vor fi confruntate întreprinderile sau să subvenţioneze daunele create prin incompetenţa şefilor de întreprinderi. Conducătorii incompetenţi vor fi înlocuiţi, chiar de mai multe ori, dacă va fi nevoie”.

Se poate naşte întrebarea dacă, adoptînd această linie, guvernul nu-şi supreaestimează posibilităţile? 
E drept, F.S.N. a obţinut două treimi din voturile exprimate la 20 mai, dar vechiul aparat a votat pentru el în speranţa că F.S.N. îi va asigura supravieţuirea.
Muncitorii de rînd au votat la rîndul lor F.S.N. pentru că cele cinci luni dinaintea alegerilor le aduseseră un trai mai bun pentru muncă mai puţină. 
Dar acest tablou se modifică acum în mod radical. 
Poziţia politică a F.S.N. este mult mai puţin stabilă decît au sugerat-o alegerile şi — fapt dovedit de intervenţia minerilor — depinde prea mult de sprijinul ramurilor ce constituie principala ţintă a reformelor.

Vechea administraţie va încerca, probabil, să-şi ralieze sprijin muncitoresc şi să dea vina pe guvern dacă lucrurile vor merge prost. În special, cînd vor apărea şomajul şi inflaţia care vor însoţi introducerea programului. 

Rămîne de văzut daca forţele de opoziţie din interiorul Parlamentului  vor sprijini programul de reforme care, în linii mari, coincide cu propriile lor opţiuni, sau dacă vor încerca să exploateze viitoarele dificultăţi guvernamentale în avantajul lor imediat. 

Agenţia France Presse — Bruxelles. Joi, 5 iulie, ora 19.11. 
Economistul american John Kenneth Galbraith a recomandat,  joi, la Bruxelles, ţărilor din Europa de est să nu se precipite către capitalism pentru a evita drame sociale. 
Europei occidentale i-au trebuit aproape 10 ani pentru a reveni la „o activitate productivă – normală”, după al doilea război’ mondial, cu toate că sarcina era „mai puţin complexă decît cea cu care sînt confruntate astăzi Europa de est şi U.R.S.S.” — a afirmat J. K. Galbraith, în cursul unei conferinţe asupra Europei de est, ţinută în Parlamentul European. 
Prudenţa economistului american a fost împărtăşită şi de ministrul ungar al afacerilor economice, Bela Kadar, în timp ce Zdenko Pirek, adjunct al ministrului de externe cehoslovac, a afirmat că noile conduceri din Europa de est sînt constrînse să avanseze foarte rapid spre economia de piaţă.

J. K. Galbraith a invitat guvernele democratice instaurate în Europa de est să continue să subvenţioneze sectoarele alimentar şi al construcţiilor de locuinţe. 
De asemenea, statul trebuie să apere „o parte sau majoritatea” acţiunilor întreprinderilor publice pe care intenţionează să le privatizeze, aceasta fiind „singura soluţie”, datorită lipsei de capitaluri cît şi pentru a împiedica trecerea în mîinile investitorilor străini a întregii economii.

J. K. Galbraith a pus în gardă noile guverne ale ţărilor fostului bloc comunist contra „sfaturilor incredibil de ieftine” venite din Occident, care le invită să edifice un capitalism ce nu există nici măcar în S.U.A.