Fost deputat, profesor universitar – titular al disciplinei Fitotehnie -, dar în primul rând personalitate puternic implicată în tot ceea ce a însemnat sectorul agricol atât în perioada comunistă, cât și în cea post-decembristă (de două ori ministru, iar în prezent președintele ASAS), Valeriu Tabără a avut în mână, alături de alți politicieni români, soarta agriculturii românești.

Mulți se laudă că-i cunosc cariera, însă puțini știu că Tabără s-a intersectat în mod direct, și nu o dată, cu dedesubturile politicii și diplomației post-decembriste care au vizat acest sector de o deosebită importanță.

Într-un interviu-eveniment, Valeriu Tabără a descris pentru GÂNDUL.RO câteva dintre momente memorabile care i-au marcat viața și cariera, dedicate aproape în totalitate bunului mers al agriculturii. Și cum să nu fie așa când până și numele a două soiuri de cânepă dioică al căror „părinte” este – Teodora și Silvana – sunt de fapt prenumele nepoatelor sale.

Tabără a debutat în carieră în 1973 (doar unii dintre noi se pot lăuda cu o activitate în muncă de 47 de ani sau peste), una presărată cu muncă asiduă, chiar și umilințe, proteste voalate împotriva unor oameni din sistem înainte de 1989, dar și cu momente-cheie (a scăpat ca prin urechile acului în cutremurul din 1977) și activități politice specifice la acea vreme.

De-a lungul timpului, șeful ASAS a avut parte și de zonele gri ale agriculturii post-revoluționare și a participat activ inclusiv la negocierea de aderare a României la Uniunea Europeană, dosarul Agricultură.

Unul dintre punctele de cotitură a fost însă acela al schimbului de replici dure cu fostul comisar pentru Agricultură, René Steichen.

Valeriu Tabără s-a născut la 1 iulie 1949 în Sălciua, județul Alba, într-o familie de țărani ardeleni.

Gândul.ro: Domnule președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice, Valeriu Tabără, de ce considerați că ar trebui să ne gândim zi de zi la România? Pesimismul care a atins cote critice în ultimele trei luni își arată fața hâdă. Nu că ar fi asta o noutate.

Valeriu Tabără: Ar trebui să fim obligați să ne gândim la România, în fiecare zi. Cu toții trăim aici, indiferent de statutul nostru social, politic sau de altă natură. Până la urmă, România este casa noastră, casa cea mai mare, nu numai o simplă umbrelă și o simplă sintagmă.

România este un nume complex, unul care imprimă extrem de multe probleme de natură materială, dar mai ales de natură sufletească, de ce nu, de gândire de viitor. România înseamnă mai mult decât prezentul. România înseamnă viitorul. România înseamnă, cred, mai mult decât orice, copiii care vin și nepoții care vor veni după noi. Cred că așa au gândit marile generații ale acestei țări.

Eu mă bucur că mai apar acei oameni care pun în dezbatere probleme legate de a te gândi la România și la viitorul ei.

Gândul.ro: V-ați început cariera de tânăr. Acum cât timp ați debutat, după ce ați terminat facultatea?

Valeriu Tabără: Eu am intrat în câmpul muncii în același an în care am terminat facultatea – 1973. În luna septembrie mi-am luat licența, examenul de stat, iar de la 1 noiembrie 1973 am fost la serviciu. Repartizarea am avut-o prin aprobarea Consiliului Profesoral al Facultății de Agronomie, în cercetare, la Stațiunea Lovrin, la 45 de kilometri de Timișoara, la un laborator de genetică-ameliorare.

Gândul.ro: Ați pornit în 1973. Ați făcut-o cu entuziasm. Generația dumneavoastră se gândea în majoritate la beneficiile financiare sau la dezvoltarea carierei, atunci când făcea pasul către practică?

Valeriu Tabără: Făcusem extrem de multă practică și lucrasem mult în câmp. Inclusiv muncile așa-zise patriotice ne-au prins bine pentru că mergeam la unități bune. Chiar dacă munceai fizic acolo, vedeai niște elemente de management. Veneai în contact cu realitățile agriculturii.

Unii colegi care au fost și în practica de anul IV-V de diplomă făceau rotație la diverse sectoare. Eu n-am avut parte de această chestiune pentru că fiind la vie și nimerind și primăvara, și vara, aveam lucrări continue acolo. Asta și voiam să fac – viticultură.

Sigur, cariera și-o propune fiecare, îți propui să fii cât mai bun. Noi însă ne propuneam să ajungem cât mai repede la nivelul celor cu care lucram. Când am ajuns într-o unitate de cercetare, a trebuit foarte multe lucruri să le iau de la capăt. Noroc că era iarnă. Aveam laborator, dădeam de lucru și citeam încontinuu. Îmi aduc aminte că am pus atunci la punct caietele de genealogie ale liniilor.

Pe mine mă pasiona însă și cealaltă parte – agricultura. Fiind chemat de foarte multe ori la întâlniri cu agricultorii, nu te puteai duce nepregătit. Trebuie să știi chiar mai bine decât ei anumite problematici. Și aici era bătălia noastră.

Gândul.ro: Promoția dumneavoastră a dat doi miniștri ai Agriculturii, post-decembriști. Ambii lăudați de unii, contestați de alții. Cred că era greu să gestionați o relație eficientă din punct de vedere inter-generațional.

Valeriu Tabără: Am avut o promoție formidabilă. Ca atare, din ea am avut doi miniștri ai agriculturii. Eu am fost coleg cu Petre Daea. Era un student foarte bun și un om deosebit de harnic, dincolo de modul său de a se manifesta. Este adevărat. Trăind într-un colectiv excepțional de cercetători extrem de pretențioși, am trecut și prin anumite umilințe de nerecunoaștere a tinerilor, așa cum, de altfel, se întâmplă și astăzi; o mare greșeală și atunci, și acum. Nu știu dacă era vorba de a vedea în noi niște concurenți. Nici noi nu ne-am manifestat că venim cu lucrurile noi; ne vedeam de treabă.

Am nimerit câțiva colegi excelenți care erau la Lovrin și am acceptat situația pentru că știam că ne vine rândul și nouă. Era o chestiune de a găsi momentul afirmării. Acesta trebuia prins. Nu te promovează nimeni. Foarte puțini sunt cei care cred că discipolii trebuie să meargă înaintea profesorilor. Și eu fac parte dintre aceștia. Am foarte mulți tineri pe care i-am promovat lângă mine și mă bucur că-i întâlnesc în prezent, cu realizări excelente. Și o voi face în continuare.

Istețimea trebuie să stea în momentul care îți este dat. Eu am prins multe momente pe care le-am exploatat foarte bine, gândite tehnic, dar și problematica pe care am ridicat-o nu putea fi pusă în discuție.

Ne-am permis să protestăm împotriva președintelui ASAS, Nicolae Giosan!

Gândul.ro: Pe de altă parte, domnule președinte, era nevoie de curaj. Mai ales atunci. Vorbim de dorința de afirmare care rezidă în noi toți.

Valeriu Tabără: Așa este. Unii se temeau să iasă cu orice problemă sau chestiuni tehnice, chiar dacă aveau dreptate. Noi ne-am permis atunci să facem chiar un protest împotriva președintelui Academiei de Științe Agricole și Silvice de la acea vreme, Nicolae Giosan, marea personalitate.

Vreo câțiva colegi așteptam un dialog cu cercetătorii, pe probleme mari de cercetare, salarizare etc. Dânsul a încercat să ocolească această dezbatere și atunci am forțat-o. Am avut și mai târziu o stare conflictuală cu domnia sa, în momentul în care am plecat la Universitate. Am dat un concurs în 19 decembrie 1976, pentru ocuparea unui post de asistent-titular la Facultatea de Agronomie Timișoara, la Fitotehnie, pe care l-am promovat.

Ulterior, deși aveam aprobarea staff-ului științific, pentru că nu puteai pleca fără aprobarea conducerii stațiunii, prof. Giosan, președintele ASAS, n-a vrut să-mi dea drumul. Ca atare, timp de șase luni de zile a fost o corespondență continuă între facultate, între mine, au fost chiar trimiteri și chestiuni de amenințare la adresa Stațiunii Lovrin, către cine mi-a dat aprobarea pentru a mă prezenta la concurs. Până la urmă am plecat cu demisie. La începutul lunii mai 1977 mi-am depus demisia la Lovrin și în 15-16 mai 1977 m-am prezentat la postul de la Universitate.

Gândul.ro: Ați făcut o mișcare semnificativă în carieră, într-un an cu „mișcări” dramatice. Cutremurul din 1977, o „mișcare” majoră, dacă îi putem spune așa, a făcut multe victime.

Valeriu Tabără: În luna martie 1977 trebuia să vin la o întâlnire aici, la București. Decanul pe care îl aveam atunci, prof. Gheorghe Catrina, mi-a transmis că nu mai merg în Capitală, ci el, pentru că avea o întâlnire importantă. Din păcate, a și murit aici, la cutremur. Și clădirea aceasta a suferit o serie de avarii majore.

Gândul.ro: Putem spune fără a greși că anul 1977 a reprezentat unul dintre momentele-cheie din viața dumneavoastră!

Valeriu Tabără: În acel an, pe lângă faptul că am scăpat cu viață din cutremur, am mers direct în practică, nu am mai intrat la ore de curs. Am condus un an de studii la practică, la purificare biologică, pentru un lot de semințe la grâu, iar apoi la floarea-soarelui, mai târziu.

Gândul.ro: În ceea ce privește munca dumneavoastră din cercetare, care este elementul cu care dumneavoastră vă puteți mândri?

Valeriu Tabără: Eu mi-am început activitatea de cercetare în laboratorul de genetică și de ameliorare a cânepii dioice, la Lovrin. Vorbim de o plantă textilă de o mare importanță pentru România, care se cultiva pe circa 50.000 ha în perioada 1970-1990.

Țara noastră era cea mai mare producătoare de cânepă de fibră din lume. Aveam la Sânnicolau Mare cea mai mare fabrică de prelucrare unde se produceau plăci aglomerate, fibre etc. Eram mari exportatori de produse de cânepă. Nu făcuserăm însă pasul către uleiuri și alte celelalte, dar cânepa era una dintre plantele tehnice extrem de importante. Avem vreo 36 de topitorii și vreo 4-5 filaturi. În Timiș se cultivau vreo 9.000-10.000 de hectare de cânepă, iar noi, la Lovrin, am început ameliorarea.

Când am plecat eu de la Lovrin, era deja un soi pregătit – Lovrin 110, care a fost și omologat în 1981. A fost o bază și o revoluție în lumea cânepii, la care am fost și eu co-autor. Elita a fost aleasă chiar de către subsemnatul. Ulterior, au mai urmat trei soiuri de cânepă omologate. Sunt și în lista națională, și în lista europeană. Îmi face mare plăcere să constat că soiul Silvana este, de fapt, soiul-etalon al Uniunii Europene pe cânepa dioică, luând locul unui soi unguresc, dar care avea fibra mai aspră.

Gândul.ro: Nu greșim spunând că sunteți părintele soiului de cânepă dioică Silvana. Acest soi a devenit ulterior etalon la nivel european!

Valeriu Tabără: Sunt încă! Mai avem soiul Armanca și, mai nou, soiul Teodora. Ambele soiuri – Teodora și Silvana – poartă numele nepoatelor mele.

Am satisfacția că, după atâția ani, m-am prezentat uneori și la procesele acelea cu cânepa, voluntar, pentru că era vorba de soiuri create de mine. Ceea ce rămâne ca o durere este aceea că unul dintre studenții mei, ing. Negrău Gheorghe, cu ambiții colosale și cu viziuni tehnice bune, care a lucrat cu soiuri de-ale mele, a ajuns la o tracasare formidabilă în Bihor, undeva lângă Salonta, și a și murit din cauza bătăliei pentru cânepă. Ani de zile am luptat pentru această plantă, iar astăzi se pune problema utilizării ei într-un alt domeniu, și anume cel al medicinei.

Gândul.ro: Nu greșim spunând că sunteți părintele soiului de cânepă dioică Silvana. Acest soi a devenit ulterior etalon la nivel european!

Valeriu Tabără: Sunt încă! Mai avem soiul Armanca și, mai nou, soiul Teodora. Ambele soiuri – Teodora și Silvana – poartă numele nepoatelor mele.

Am satisfacția că, după atâția ani, m-am prezentat uneori și la procesele acelea cu cânepa, voluntar, pentru că era vorba de soiuri create de mine. Ceea ce rămâne ca o durere este aceea că unul dintre studenții mei, ing. Negrău Gheorghe, cu ambiții colosale și cu viziuni tehnice bune, care a lucrat cu soiuri de-ale mele, a ajuns la o tracasare formidabilă în Bihor, undeva lângă Salonta, și a și murit din cauza bătăliei pentru cânepă. Ani de zile am luptat pentru această plantă, iar astăzi se pune problema utilizării ei într-un alt domeniu, și anume cel al medicinei.

Eu nu mi-am dorit să fiu ministru!

Gândul.ro: A venit Revoluția. Cânepa a dispărut din lista de priorități a agriculturii românești. Ați intrat în politică. Care era viziunea dumneavoastră asupra sectorului? Unii îmbrățișaseră deja paradigma distrugerii IAS-urilor, CAP-urilor etc.

Valeriu Tabără: Eu nu mi-am dorit să fiu ministru. Și nu m-am gândit că ajungând în politică, prin chestiunea aceasta, ne putem afirma în vreun fel. Ca atare, nici prima dată, nici a doua oară nu mi-am dorit. Din contră, am încercat să evit preluarea pe toate căile.

Ajungând însă ministru, nu puteam face altceva decât ceea gândeam pentru această țară. Eu nu puteam merge pe lichidare. Niciodată nu mi-am putut închipui, ca fiu de țăran din Apuseni, că eu aș putea distruge ceea ce au construit alții. Și de aici am pornit, de la premisa asta.

Am avut o șansă pentru că fostul premier, Nicolae Văcăroiu, a vrut neapărat să mă aibă în echipa domniei sale, să lucrez și să-mi dea mână liberă. Am putut lucra absolut cum am vrut. Aveam și Legea 83/1993, cu adevărat o lege a agriculturii care trebuia păstrată până la integrarea noastră în Uniunea Europeană. Noi am fi pornit cu o altă bază la negocieri.

Gândul.ro: Ați avut probleme în mandatele dumneavoastră. „Băi, mai oprește-te că începem să producem prea mult și ce facem apoi cu producția agricolă?”

Valeriu Tabără: Ne-am trezit, la un moment dat, că aveam producții mari de cereale, realizate în 1995, dar pe care nu le puteam vinde. Totul era blocat. Silozul Port-Constanța era blocat de un anumit personaj. Porturile la Dunăre erau toate distruse și nu mai aveau nici măcar sistemele de încărcare pentru export.

Am forțat nota atunci și am ajuns să exportăm până în 17 aprilie 1996 aproximativ două milioane de tone de cereale. În plus, am deschis calea pentru exporturile de floarea-soarelui, de ulei de floarea-soarelui, material semincer. A fost pentru prima dată când am văzut bani.

Tot în anul 1995 am avut o surpriză neplăcută. Nu dau numele ministrului în cauză, însă acesta mi-a reproșat: „Băi, mai oprește-te că începem să producem prea mult și ce facem apoi cu producția agricolă?”. Am avut discuția aceasta care pe mine m-a șocat. Cum adică? Noi știam că putem obține o anumită cantitate, însă nu realizasem nici măcar o treime din potențial, iar tu îmi spui că nu pot? Și am început exportul.

Gândul.ro: Știm că luna decembrie a anului 1995 a reprezentat un punct de cotitură pentru agricultura românească.

Valeriu Tabără: În 9 decembrie 1995, cu ocazia unei vizite în SUA, am avut o întâlnire cu cei mai mari antreprenori de cereale și produse agricole, la World Trade Center Sud, undeva la etajul 100, unde am luat masa. I-am lămurit la acea dată pe afaceriștii în cauză că trebuie să vină în România. Dacă este să facem niște calcule, în perioada 1995-1996, toți marii traderi de cereale sunt veniți atunci.

Deschiderile României către piața agricolă externă s-a manifestat pe două direcții. Una a fost cu Olanda. Curios. Nu știu dacă a mai fost o dată o perioadă atât de bună cu ei.

O a doua a fost cu SUA. Pentru mine a fost o mare surpriză pentru că eu eram ministru din partea PUNR. Se tot vorbea de extremism în politica făcută de noi. La acea vreme, ambasadorul SUA la București era Alfred H. Moses. Una dintre primele mele dispoziții, ordine, ca ministru, a fost de a interzice să aducem vestitele pulpe congelate din America de Nord. Arătau odios și știam mai multe despre ele decât știau românii.

Odată decongelate din depozitele unde existau temperaturi de minus 30, minus 40 grade Celsius, noi nu puteam readuce pulpele de pui americane la aceste temperaturi, nu aveam astfel de instalații. În decongelare apărea automat un proces asemănător cu cel de putrefacție. Revenind la diplomație, am avut o discuție destul de aspră cu Moses pe această temă, atunci.

Cu toate acestea, tot eu i-am comunicat că vreau să redeschidem relația cu SUA pe sectorul agricol, la nivelul anilor 70. În acea perioadă, o grămadă de specialiști români s-au pregătit în SUA. Ambasadorul Moses nu cunoștea acest lucru. Mă privea cu ochii mari, dar s-a convins că asta a fost dorința.

Ca atare, tot el mi-a facilitat acea vizită în SUA, de aproape 20 de zile, în care am văzut cele mai mari institute, cele mai mari laboratoare, universități, obiective de cercetare, discuții la Departamentul de Stat, USDA și toate celelalte instituții decidente. Și, sigur, tot el a pus la punct și întâlnirile acestea cu oamenii de afaceri nord-americani care mie mi-au dat forță.

„Ca să nu mai fie CAER, în România a curs sânge!”

Gândul.ro: Practic, ați făcut un prim pas pentru agricultura din România, pe relația cu SUA. Ce alte demersuri mai pot fi puse în dreptul dumneavoastră? Era atunci febra aderării la UE.

Valeriu Tabără: Eram țară asociată la Uniunea Europeană în acea vreme. Noi lucram pe atunci cu contingente de produse fără taxe vamale. Aveam însă parte de cantități infime la export, iar la import ne veneau toate gunoaiele Europei, în perioada 1994-1995.

Primul lucru a fost să pun piciorul în prag în cazul chestiunilor de acest gen. Am pus la punct o serie de Hotărâri de Guvern, una dintre ele fiind și cea de modificare a Codului Comercial, pe taxele vamale.

De pildă, când am avut Ordonanța 13 pentru reorganizarea sistemelor noastre și investiții, la carnea de porc aveam cred că 195% taxe de vamale de import. La zahărul brut, taxele cred că erau de 125%, carnea de pui, enorm de multe lucruri. Odată cu acestea am instituit și niște prețuri de siguranță, la produsele de importanță națională.

Ulterior aprobării HG 351 cu aceste taxe vamale, am avut parte de un control de la UE pe această temă, chiar s-a încercat să fie unul dur. Când au venit aici, au constatat că nu se întrecea limita legii.

O realizare deosebit de mare a fost și faptul că am demarat armonizarea legislației românești cu cea comunitară, pe sistemul agroalimentar. Agenția Sanitară Veterinară era în interiorul Ministerului Agriculturii; angajații acesteia erau cei care mergeau la negocieri. Când am plecat eu, în 1996, noi aveam circa 70% din elemente armonizate deja cu UE.

Gândul.ro: Vine apoi momentul istorie Tabără-Steichen. Chiar și ambasadorul României la UE, Constantin Ene, v-a admirat tăria!

Valeriu Tabără: Am avut o altă discuție formidabilă, extraordinar de dură, la Uniunea Europeană, cu comisarul pentru agricultură de la acea vreme, René Steichen. În prezența lui Lazăr Comănescu, director al Direcției Uniunea Europeană și a ambasadorului Constantin Ene, am depășit realmente cadrul, fără să încalc însă regulamentul.

Știam că Steichen era nemulțumit, pentru că discutam despre anormalitatea contingentelor. Ajunsesem să plătim taxă de frontieră pentru castraveții de la Galați, de la seră, câte o mie de mărci germane, pentru că nu ne puteau impune taxe vamale. Discuția decurgea destul de bine, până când un consilier i-a amintit lui Steichen că sunt probleme mari cu România, stat care „nu ascultă”.

Gândul.ro: Și începe scandalul.

Valeriu Tabără: Într-un pur stil germanic, comisarul de la acea vreme s-a enervat, a bătut cu pumnul în masă și a spus: „Să vă fie clar! Uniunea Europeană nu vă va înghiți producția! Dacă vreți să produceți în agricultura României, vindeți în CAER, vindeți în Rusia. Ați menținut comunismul timp de 50 de ani!” și îmi mai oferă alte câteva exemple negative. Eu eram însă calm. L-am lăsat să-și termine discursul și am replicat: „Domnule comisar, ați terminat?”.

Însuși ambasadorul Ene mărturisea că activa de 37 de ani în diplomație, la acea vreme, dar că nu asistase niciodată la o astfel de discuție.

Am continuat: „Domnule comisar, când ați terminat, îmi spuneți, pentru a vă putea da răspunsul. Nu știu de ce nu știți că nu mai există CAER, dar ca să nu mai fie CAER, în România a curs sânge în decembrie 1989!

„Apoi, în Rusia v-aș ruga să vindeți voi. O treime din vagoane și din marfă n-o mai găsești; se fură. Lăsați-ne să vindem, pentru că știm s-o facem și în afara UE, nu ne blocați. Ne-ați blocat. Nu mai avem nicio șansă să ieșim afară, ci numai cu acordul vostru.

„Am păstrat 50 de ani comunismul? Păi nu noi l-am adus. Dumneavoastră l-ați acceptat, l-ați aprobat și l-ați menținut 50 de ani în Europa. Ca să fie liber continentul, în România au murit oameni. Domnule comisar, vreți dumneavoastră sau nu vreți, România va veni în UE că așa vrea ea, nu că vreți dumneavoastră. România vrea să intre în UE și va intra, mai devreme sau mai târziu!”.

Mărturisesc că, ulterior, René Steichen avea să întreprindă o vizită confidențială la mine, ca ministru. Câți miniștri de după 1990 au avut parte de o vizită confidențială din partea unui comisar european? Sigur, aranjamentul a fost al lui Tudorel Postolache, ambasadorul României la Luxemburg.

Apoi, am avut mult mai multe discuții cu comisarul Steichen, care a recunoscut nu o dată că „i-a plăcut de ministrul român al Agriculturii pentru că știa ce vrea”. Aici a vrut să se întâlnească doar cu mine și cu președintele ASAS, care la acea vreme era dr. ing. Corneliu Răuță, prezent cu mine peste tot. Un om extrem de bine pregătit, care avea un răspuns la orice provocare pe acest domeniu.

Gândul.ro: Exporturile și importurile de grâu erau într-o zonă cel puțin gri în acea vreme. Nume grele se învârteau în jurul acestor afaceri.

Valeriu Tabără: La data de 18 august 1994, când am venit la Ministerul Agriculturii, aveam trei milioane de tone de grâu în stoc și niciun gram panificabil. Aveam să găsesc în silozurile din Lehliu-Gară jumătate de metru liniar de grâu caramelizat pe celulă. Or, două boabe de grâu caramelizat dintr-o sută strictă totul, ca și ploșnița.

Am reușit să vindem tot acel grâu și, în 1995, România a cumpărat, cântărit, șase milioane de tone de grâu. Au cumpărat unii pentru că așa au vrut ei, atunci. Petre Roman cu Triță Făniță, cel cu silozurile și care importase. În prezent, la Ministerul Agriculturii puteți găsi rate de plată pentru Coface. Ce-am căutat atunci să împrumutăm Coface? De reținut, în perioada 1990-1994, se importaseră deja 2,8 milioane de tone de grâu.

Gândul.ro: Cum vedeți dumneavoastră redresarea României? Să ne gândim la asta.

Valeriu Tabără: Mulți proști au fost și încă sunt în țara asta. Dacă este să ne gândim la România, noi n-o putem construi cu proști. România se construiește cu oameni deștepți și cu oameni curajoși.

Una dintre marile probleme de lașitate este a noastră, a specialiștilor care tăcem. Specialistul nu are voie să tacă. Specialistul trebuie să-și exprime părerea.