O constantă a celor zece alegeri derulate pe parcursul perioadei interbelice a fost aşa numita zestre guvernamentală. În principiu termenul surprinde o situaţie oarecum bizară, reperabilă după numărarea voturilor pe zone şi judeţe, care descrie în fapt instabilitatea electoratului şi acordarea voturilor cu precădere partidelor de la putere. Fenomenul ar putea fi explicat prin precara cultură politică a masei de alegători, prin sistemul clientelar cimentat de-a lungul anilor, sistem bazat pe interese imediate sau pe termen lung, deoarece în teritoriu acţionau cu precădere cumetriile politice, ce surclasau recomandările de la centru şi nu se încurcau în dileme de ordin doctrinar. Această situaţie oscilantă a electoratului, uşor influenţabil şi uşor manevrabil de către factorii de opinie locali, grupaţi în adevărate grupuri de interese, a condus la recoltarea unui număr semnificatv de voturi  de către formaţiunea aflată la putere, chiar dacă alegerile anterioare fuseseră lejer câştigate de formaţiunea politică aflată acum în opoziţie. Principalele instrumente de presiune şi persuasiune sunt şefii politici locali, interesaţi în bunul mers al propriilor afaceri sub orice administraţie şi de orice culoare politică ar fi. O astfel de stare de lucruri, hilară în fond, dar în deplină concordanţă cu spiritul levantin tranzacţionist, ce domina lumea politică interbelică, este perfect redată de expresia caragielească, des întâlnită în epocă: pleacă ai noştri, vin ai noştri.

Zestrea guvernamentală a fost bine intuită şi definită de marele publicist Petre Pandrea: “Există o zestre electorală guvernamentală. Există cetăţeni care votează etern cu guvernul. Ei spun fatalist: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor, dar ei votează automat cu guvernul, din silă, din comoditate intelectuală, din prudenţă, pentru a-şi asigura interesele personale. A sta în opoziţie este un risc cetăţenesc. A fi la putere este dulce, chiar dacă nu te apropii de ţâţa bugetului. Aceştia sunt cetăţenii răi, indiferenţi la soarta cetăţii[1].

O altă definiţie a zestrei guvernamentale o face Marcel Ivan, în lucrarea sa, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice, publicată în 1934. El aprecia zestrea ca fiind voturile alegătorilor neîncadraţi politic în nici o grupare, fără simpatii ideologice permanente şi care votează întotdeauna cu formaţiunea aflată la guvernare, iar Mattei Dogan, îi definea algoritmul prin diferenţa dintre numărul voturilor obţinute de un partid în momentul în care, aflat la putere, organiza alegerile şi numărul de voturi obţinut de acelaşi partid care participa la alegeri, de astă dată, intrat în opoziţie[2]. De asemenea, analizând sistemul electoral românesc din anii ’30, M. I. Costian, în lucrarea citată mai sus, a ţinut să precizeze că “Românul este guvernamental prin tradiţie”[3]. Cu ocazia alegerilor din 1931, organizate de guvernul de tehnicieni, condus de Iorga şi Argetoianu, Costian observa o “tendinţă populară de «a-i încerca şi pe aceştia». Căci, în afară de membrii statornici ai partidelor, există marea masă a alegătorilor neînregimentaţi şi aceştia formează majorităţi prin felul cum votează. Or marea masă flotantă era plictisită de partide politice şi voia să încerce acum guvernul de tehniceni, în nădejdea că ei vor face mai mult bine ţării”[4]. Tot masă flotantă era  numită, de către Victor Iamandi, electoratul nehotărât şi neinstruit care a votat listele naţional-ţărăniste la alegerile din august 1932. Liderul liberal aprecia procentual zestrea electorală a guvernului ţărănist la mai bine de 20%, deci mai mult de jumătate din voturile obţinute de P. N. Ţ pe întreaga ţară (40,3%)[5].

Existenţa zestrei guvernului şi efectele acesteia în alegeri, repercutate, bineînţeles, în viaţa politică a ţării, au fost sesizate şi analizate atât de la dreapta cât şi de la stânga. Nae Ionescu scria la 1930 despre  acţiunea unei “mase electorale neutrale”, nealiniată politic şi, cu atât mai puţin ideologic, care votează cu guvernul în orice condiţii[6], iar Lothar Rădăceanu, observa că nici Bucureştiul nu se poate sustrage de sub incidenţele zestrei guvernamentale şi că “poate fi liberală azi şi peste un an naţional-ţărănistă”. Omul politic social-democrat demonstra, astfel, că precara cultură politică nu este doar o caracteristică a ţărănimii ci este o constantă a vieţii noastre publice, fiind reperabilă şi în mediile orăşeneşti, chiar în Capitală. Consecinţele înapoierii culturale şi politice sunt dezastroase la nivelul vieţii publice româneşti. Masa amorfă a alegătorilor imparţiali nu are reacţie în faţa terorii şi fraudei electorale asigurând, majorităţi partidelor de guvernământ, fără a decela conştient mesajul politic şi, în fapt, falsificând reprezentarea generală politică din societatea românească. Tot acest electorat fără discernământ modifică structura legislativului şi executivului. Pe de altă parte, mai circula o marotă în societatea românească dintre cele două războaie mondiale. Alegătorii chemaţi la urne priveau cu destulă reticenţă pe agenţii electorali şi politicienii partidelor aflate în cursa electorală şi mai cu seamă pe cei ai opoziţiei, care erau suspectaţi că, odată ajunşi la putere, vor fura şi mai abitir pentru a compensa astfel regimul de austeritate impus de perioada  în care s-au aflat în opoziţie. Politicienii, indiferent de culoarea politică afişată erau receptaţi ca instrumente ale corupţiei şi afacerismului. Opinia des întâlnită reflecta temerile populaţiei de a nu nu da votul partidelor aflate în opoziţie, considerându-i pe membrii acestor formaţiuni dornici de înavuţire rapidă în detrimentul cetăţenilor. Totodată, la nivelul aşteptărilor de realizare a promisiunilor electorale vehiculate de grupările politice, electoratul acorda, pragmatic, mai mult credit-şi în consecinţă, voturi-partidelor ajunse deja la putere, comparativ cu cele din opoziţie[7]. Spre un astfel de deznodământ converg, totodată, o serie de reflexe ce sunt generate de absenţa evidentă a discernământului politic sau, pur şi simplu, din dezinteres şi comoditate. De multe ori alegătorii se prezentau la vot  sub ameninţarea unei eventuale amenzi, iar votul era de cele mai multe ori o formalitate pe care  alegătorii o exercitau în necunoştinţă de cauză. Astfel, alegătorii au pus ştampila pe prima pagină, unde de regulă era lista partidului aflat la putere, considerând că aşa e bine dacă regele a oferit mandatul de formare a guvernului formaţiunii respective[8].

Pe de altă parte, în lipsa unei serioase culturi politice, s-a dovedit că alegătorii au votat funcţie de starea de spirit a momentului, declanşată de încrederea şi speranţele pe care electoratul le exprima faţă de un anume lider politic. Popularitatea de moment de care se bucura un om politic a contat mult mai mult în acordarea votului de către electorat, decât programul sau doctrina partidului. (Cerasela M.)

[1] Petre Pandrea, Garda de Fier.  Jurnal  de filosofie politică. Memorii  penitenciare, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 483.

[2] Mattei Dogan, Dansul electoral în România Interbelică, în “Revista de cercetări sociale”, anul II, nr. 4, Bucureşti, 1995, p. 5.

[3] M. I. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, Bucureşti., 1933, p. 62.

[4] Ibidem.

[5]Partidul Naţional Liberal şi situaţiunea ţării, Bucureşti, Imprimeriile “Independenţa”, 1932, p. 33.

[6]Vezi “Cuvântul” din 23 iulie 1930 şi în Nae Ionescu, Roza vînturilor, Bucureşti, Editura “Roza Vânturilor”, 1990, p. 184-185.

[7] Vezi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX, București, Paideia, 1999, p. 108.

[8] Sorin Radu, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-19379), Iaşi, Institultul European, 2004, p. 126.

*fragment din studiul prof. dr Corneliu Ciucanu „ALEGERILE DIN DECEMBRIE 1937 ŞI RELAŢIILE LUI  NICOLAE TITULESCU CU MIŞCAREA LEGIONARĂ”