„Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” (Mareşal Ion Antonescu)

Faptul nu este ieşit din comun. Înaintea atâtor politicieni sau militari, istorici sau publicişti de după 1944, Ion Antonescu, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, s-a pronunţat fără rezerve: „Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim… Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” Este cazul să ne întrebăm dacă Mareşalul intuia propriul destin, întrucât Războiul din Est urma dus până la capăt, iar, în funcţie de desfăşurările şi rezultatele acţiunii, detaliile – pe ici-pe acolo, dacă nu cumva în totalitate ori în esenţa lor? – aveau să fie denaturate… Ceea ce s-a întâmplat după 1944, dar şi după luminoasa loviluţie din decembrie 1989 sau în contextul actual al Noii Ordini Internaţionale, pe care fiecare o înţelege cum vrea şi o respinge cum poate.

Revenind la Antonescu, „interpretările” excelează în mai multe sensuri, dar îndeosebi privind cauzele implicării României în Al Doilea Război Mondial la 22 iunie 1941, continuarea lui şi negocierile de „pace separată” cu S.U.A., Anglia şi U.R.S.S., „holocaustul” sau „procesul” din mai 1946, consecinţele profunde şi pe termen îndelungat ale trădării din 23 august 1944 etc. Stăruind asupra anilor 1941-1944, prea puţin s-a avut ori se are în vedere faptul că, statul român fiind implicat într-un război total, se putea lua o decizie, chiar la nivelul cel mai înalt al şefului statului. Mareşalul a ştiut să-şi asume riscul răspunderii, având, netăgăduit, în seamă şi un final neconvenabil, pentru el şi pentru ţară, al ostilităţilor. Este şi motivul pentru care, nu o singură dată, Conducătorul s-a explicat şi i-a îndrumat pe cei mai apropiaţi colaboratori, aşa precum în amintita şedinţă de guvern de la 5 septembrie 1941, când a explicat originile campaniei din Est şi necesitatea de-a continua ostilităţile până la nimicirea inamicului. „Istoria – a precizat atunci Mareşalul – se scrie cu spada! Anul trecut [în 1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, si aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii neamului românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filo-francezi – şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că am fost filo-englezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele.

În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi ? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi, după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut” [1].

Intervenţia poate părea cititorului suficient de lungă, dar a fost una temeinică şi a intervenit la momentul potrivit. Ceea ce s-a degajat din schimbul de mesaje frecventat între Ion Antonescu şi liderii „opoziţiei democrate”, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Aşa, de exemplu, în scrisoarea către Dinu Brătianu din 29 octombrie 1942, Mareşalul, respingând categoric retragerea Armatei Române de pe Frontul de Est, invoca ca aşa ceva ar face „din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară”. Cum se ştie prea bine, evenimentele survenite după nenorocitul act istoric de la 23 august 1944 aveau să-l confirme integral pe Mareşal, care – în temeiul realităţilor ce-i erau binecunoscute şi al intuiţiei sale extraordinare – şi-a asumat rolul, dar şi destinul, legendarei Casandra dispusă să prezică, şi să suporte, nenorocirile ce se configurau.[2] Un alt exemplu: în Ordinul de zi destinat forţelor operative, după eşecul de proporţii din zona Cotul Donului-Stalingrad, după 19/20 noiembrie 1942, Antonescu şi-a prevenit combatanţii că în campania angajată era „vorba de fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, războiul României în Rusia fiind totuşi unul „de apărare” purtat alături de „aliaţi puternici [Germania] în ţara inamicului care de peste 200 de ani ne cotropeşte bucată cu bucată din pământul strămoşesc”.

În atare situaţie, demne de reţinut erau aceste constatări cuprinzând şi un necesar avertisment, din nefericire confirmat de desfăşurarea ulterioară a faptelor: „În cazul unei înfrângeri, vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii, învingători, ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre…”[3].

Antonescu nu putea fi de acord nici cu Iuliu Maniu ale cărei demersuri erau bine cunoscute cercurilor oficiale. Vizitându-l la 3 august 1941 pe Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului şi ministrul de externe în funcţie, ilustrul diplomat Grigore Gafencu, el însuşi fost lider al diplomaţiei României (1938-1940) şi abia revenit de la Moscova după intervenţia stării de război la 22 iunie 1941, a consemnat în voluminosul lui Jurnal, rămas în cea mai mare parte netipărit, concluziile degajate în urma discuţiilor cu Nr. 2 al regimului, în sensul că „Maniu crede – cu neînduplecată statornicie, legată de toate credinţele sale – în victoria Angliei. Şi mai crede că România nu-şi poate salva neatârnarea, fiinţa naţională şi hotarele decât în urma unei victorii britanice. De aceea, socoteşte că ar fi cea mai mare nenorocire dacă sfârşitul războiului ne-ar găsi într-o tabără duşmană puterilor anglo-saxone. El nu se ridică împotriva războiului cu Rusia. Nu noi suntem de vină, ci guvernul sovietic, dacă ne aflăm azi în luptă pentru a recuceri ceea ce ni s-a luat în mod samavolnic anul trecut. Războiul nostru trebuie să păstreze însă un caracter strict naţional. Ne interesează pământul nostru, şi nu soarta lumii. Nu ne priveşte regimul din Rusia. Nu luptăm pentru « cruce », pentru « sfinţi » şi pentru « civilizaţie », fiindcă nimeni nu mai ştie azi unde se află cu adevărat crucea, sfinţii şi civilizaţia. De aceea este nevoie să ne limităm ţelurile noastre de luptă. Luptăm pentru Basarabia. Nu urmărim distrugerea Rusiei şi nici distrugerea Imperiului britanic, fiindcă nu urmărim distrugerea României. După părerea lui Maniu, armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru. Tot ce se petrece dincolo de vechiul nostru hotar, nu ne interesează […] Nu avem dreptul să îngreunăm, sau să zădărnicim, prin exces de zel, libertatea noastră de acţiune, ci trebuie să fim oricând în măsură să ne desprindem din braţele aliaţilor noştri de azi [Germania şi Italia, în prima ordine] pentru a nu fi târâţi, împreună cu ei, în prăpastie. Cu acest gând, Maniu întocmeşte memorii care exprimă « adevărata politică românească » şi le distribuie atât guvernului şi cercurilor conducătoare, cât şi Puterilor străine…” Constatări şi sugestii, desigur, de substanţă, demne de toată atenţia, nu numai pentru epocă ci şi pentru istorie în general…

În momentul 1941, opoziţia anti-antonesciană era încă în faza proiectelor şi memoriilor… Mareşalul a intuit caracterul pe moment inofensiv al acţiunilor grupului Maniu-Brătianu, fapt pe care l-a mărturisit colaboratorilor săi şi, într-un final, personal lui Adolf Hitler. Care, în urma dezastrului de la Stalingrad la confluenţa anilor 1942-1943, a devenit deosebit de sensibil, între altele, la demersurile sateliţilor, inclusiv România, în privinţa tentativelor de „pace separată” cu S.U.A.-Anglia-U.R.S.S., receptate – cum altfel? – ca veritabile acte de… felonie faţă de Axa Berlin-Roma-Tokyo. Tocmai de aceea, Führerul i-a invitat separat la Salzburg pe Benito Mussolini, regele Boris al Bulgariei, preşedintele Finlandei R. Ryti, Ion Antonescu şi Miklos Horthy, cu intenţia, tradusă în faptă, de a le transmite cuvântul său de ordine, şi anume că războiul trebuia continuat „până la un sfârşit victorios”, orice compromis fiind exclus, pentru „ieşirea din acest război” neexistând „decât două posibilităţi: ori o victorie clară, ori o exterminare deplină”. După cum s-a degajat în cursul întrevederilor Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943 de la Castelul Klessheim.[4]

În mod precis, la 12 aprilie 1943, Hitler l-a abordat pe Antonescu chiar pe tema unor informaţii tocmai parvenite Berlinului în legătură cu sondajele diplomatice ale lui Mihai Antonescu cu agenţi secreţi anglo-americani pe tema abandonării Axei.[5] Potrivit minutelor întrevederilor, care nu aveau cum surprinde atmosfera dialogului Hitler-Antonescu din 1943, tratativele au decurs „normal”. Doar martorii prezenţi, în postura lor de potenţiali memorialişti, aveau să surprindă asemenea detalii. Precum unul dintre ei, l-am numit pe Gh. Barbul, care avea să releve că Mareşalul şi colaboratorii săi l-au aflat pe Hitler la Salzburg „tunând şi fulgerând. El striga că a fost trădat. Mareşalul putu să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie al Führerului. Cuvintele lui […] zburau prin încăpere ca nişte obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav şansele războiului […] Mihai Antonescu deschisese ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii fortăreţei europene …”.[6]

Potrivit documentelor, la care revenim, tatonările de pace separată iniţiate erau neloiale din partea lui Ică Antonescu, întrucât el nu avea „dreptul” de-a vorbi în numele Germaniei şi al Führerului, care, dacă ar fi căpătat convingerea că Reichul pierduse războiul, Mareşalul s-ar fi aflat neîndoielnic printre cei dintâi aliaţi ai Berlinului care să fi fost înştiinţaţi. Cât timp el, Hitler, în lipsa unor convorbiri „deschise” cu Mussolini, Horthy sau Antonescu, „nu va încerca niciodată să încheie pace”, întrucât „Germania şi aliaţii ei sunt legaţi la bine şi la rău”.[7] Mareşalul, în replică, l-a asigurat pe Hitler că „România îşi va continua drumul alături de Germania până la sfârşitul războiului”[8], problemă fundamentală ce avea să rămână pe agenda relaţiilor Bucureşti-Berlin până la 5 august 1944, când Antonescu l-a vizitat ultima dată pe Führer la Rastenburg şi a manifestat rezerve[9], însă, la 13 aprilie 1943, Antonescu l-a asigurat pe Hitler că, dimpotrivă, adjunctul său, în fond „promotor al politicii pro-germane în România”, nu avea de ce stârni bănuieli[10]. Deşi mai apoi, la 15 noiembrie 1943, Mareşalul ajunse a se îndoi de el însuşi atunci când a insistat asupra dificultăţilor în prelungirea războiului[11], ceea ce l-a determinat pe Hitler să dea asigurări că va depune „toate eforturile” pentru a susţine România, nu fără a observa că numai „o Românie victorioasă împreună cu Germania în Răsărit va putea fi liniştită că nimic nu va mai ameninţa existenţa europeană. Ea va fi atunci îndeajuns de puternică pentru a-şi apăra prin propriile ei forţe interesele naţionale. O Românie care însă ar fi învinsă în această luptă alături de Germania oricum nu ar mai avea de ce să se gândească la revendicările ei naţionale şi de altă natură, fie el îndreptăţite sau nefondate. Într-un asemenea caz, România ar înceta să existe la fel de bine ca şi oricare alt stat naţional european”[12].

În aprilie 1943, la Salzburg, obţinând „încrederea absolută” a lui Hitler, Mareşalul s-a referit la activităţile opoziţiei de la Bucureşti, câte erau şi ce semnificaţie aveau. În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, Mareşalul a insistat pentru protecţia liderului naţional-ţărănist, mai ales că în viziunea poporului român el trecea ca „o personalitate istorică”, trebuind, în consecinţă, evitată situaţia de a-l transforma într-un „adevărat martir”. Întrucât, l-a asigurat Antonescu pe Hitler, „Maniu n-ar îndrăzni să devină activ. Dacă ar face-o, totuşi, ar fi arestat imediat”[13].

Relativ la „pericolul” reprezentat de Maniu şi echipa lui, cu alt prilej Mareşalul a surprins, după cum îi era felul, plin de sarcasm, esenţa problemei, mai precis: „Partidul Naţional Ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema – Dr. Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu mai roşească. Dilema: Dl. Maniu – când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate”[14].

Pe de altă parte, nu se poate admite că Mareşalul a fost lipsit de bunăvoinţă faţă de opozanţii săi. Dat fiind că, abia revenit de la Salzburg, el s-a întâlnit, în noaptea de 17-18 aprilie 1943, cu Maniu, informându-l asupra convorbirilor cu Führerul. Ceea ce nu i-a îndemnat pe Maniu şi Brătianu la vreo reţinere, ei redactând şi difuzând la 20 aprilie 1943 un nou memoriu pe adresa Conducătorului. Limbajul şi condiţiile erau de-acum familiare Mareşalului, care, ca „şef al unui regim de dictatură”, era avertizat că nu avea nici „dreptul” de-a prelungi războiul alături de Germania, nici de ce „să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice”. Poporul român, precizau contestatarii, „nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti”.[15] Să subliniem că, la Salzburg, Mareşalul a făcut vorbire şi despre regele Mihai. Stenogramele, redactate de Paul Otto Schimdt, faimosul interpret al lui Hitler, a reţinut pentru 12 aprilie că „diferiţi intriganţi l-au determinat pe rege să facă anumite gesturi”, dar el a intervenit „prompt”, printr-o avertizare „severă”, în urma căreia „nici Curtea, nici opoziţia nu s-au mai manifestat”[16]. Pentru ca, la 13 aprilie 1943, acelaşi Schmidt să consemneze că „Antonescu a subliniat faptul că regele e un copil ce a fost îndreptat pe căi greşite, dar pe care el l-a redresat energic”.[17] În prezent, în temeiul documentelor, cunoaştem în ce grad, sub influenţa Mareşalului, „redresarea” regelui Mihai se realizase cu adevărat de vreme ce suveranul, la 26 noiembrie 1943, primindu-l în taină la Palat pe agentul britanic House, i-a mărturisit asemenea panseuri şi intenţii cu scopul precis de-a fi transmise mai departe Londrei ori Washingtonului şi, nu mai puţin, Moscovei: „Tot ceea ce pot să fac este să aştept evenimentele, cât timp Aliaţii nu-s decişi să vină în ajutorul meu într-un fel sau altul. Nu uitaţi – i-a sugerat regele colonelului House – să explicaţi de asemenea că gândul pentru viitorul ţării mele nu mă determină să ignor că politica Aliaţilor este bazată pe colaborarea celor Trei Puteri [S.U.A., Anglia şi U.R.S.S.] şi de aceea înţeleg că Rusia şi România trebuie să ajungă la un acord oarecare”.[18]

Sublinierile evident ne aparţin, ceea ce ne determină să avem în seamă că echipa trădătorilor de la 23 august 1944 era predispusă de acţiune sau că avea în vedere, peste dezastrul iminent al ţării paralizate în faţa avansului Armatei Roşii, o „oarecare” cooperare cu Kremlinul. Tocmai de aceea, putem consemna că în 1943 Hitler a sezisat pe deplin justificat primejdia atunci când şi-a avertizat colaboratorii că „regele [României] e un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când ajung în mâini rele …”.[19] Ceea ce nu era o noutate, căci, şi în alte ocazii (la 11.11.1941, 26.2.1942, 31.3.1942[20], Hitler, de regulă tratându-i comparativ pe Mihai I şi Antonescu, în favoarea celui din urmă – nominalizat „cel mai bun” politician din România[21], „singurul” favorabil Reichului[22] -, pe când regele i-a apărut în noiembrie 1941, când l-a reprimit la Berlin, după ce în 1938 l-a agreat în compania lui Carol al II-lea, îi apăruse „sufocat de furie”[23]  şi lipsit de orice calităţi[24], iar monarhia – o instituţie „perimată”. La 26 februarie 1942, Hitler şi-a alertat pur şi simplu anturajul, declarându-se îngrijorat: „Dacă se întâmplă ceva cu Antonescu, cine-i va lua locul? Mă gândesc cu teamă la aceasta …”.[25]

În perspectiva evenimentelor de la 23 august 1944, care au marcat – în opinia strălucitului Pamfil Şeicaru – debutul tragediei României pentru mai multe decenii, este cazul să ne întrebăm dacă nu cumva declaraţia lui Hitler a echivalat, mai mult decât cu o prevestire, cu un avertisment? Nu pierdem din vedere că reacţia Führerului după 23/24 august 1944 a fost extrem de violentă şi s-a concretizat în acţiuni punitive proiectate de amploare şi care au rezultat doar pe măsura posibilităţilor ce-i mai stăteau la dispoziţie în acel moment al Războiului Mondial. Este adevărat însă că Ion Antonescu a avut propriile-i responsabilităţi, majore, extrem de scump plătite ulterior de România, dar şi de către Mareşal şi toţi colaboratorii săi, iar, la scurt timp după aceea, un caz mai rar în istorie, chiar de către… majoritatea complotiştilor! Iată de ce, recunoscându-i Mareşalului erorile grave comise, nu trebuie să ignorăm că acestea n-au echivalat nici pe departe trădările de neam şi de ţară intervenite în fatidica zi de 23 august 1944!

Iar, dacă-l avem în seamă pe Antonescu, el a probat exemplar că a rămas – atât ca luptător şi factor determinant în cele două războaie anticomuniste ale României (1919-1920 – Ungaria şi 1941-1944 – U.R.S.S.) precum şi în cele două conflagraţii din 1914-1918 şi 1939-1945 pentru unirea tuturor Românilor şi integritatea statală – ferm ataşat propriilor convingeri şi unei convingeri exemplare. Ceea ce Antonescu a exprimat consecvent ca Şef al Statului Român ori ca Lord al Războiului, precum a procedat şi la 26 ianuarie 1943, când i-a mărturisit ziaristului italian L. Sorentino[26]: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România – zăgăzuirea ruşilor … „
————————————————————————————————————-
[1] vezi M. D. Ciucă, editor, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, Bucureşti, 2000, p. 568-569.
[2] vezi Larry L. Watts, O Casandră a României: Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918-1941, traducere, Bucureşti, 1993.
[3] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, III, Craiova, 2002, p. 249-250.
[4] cf. apud Ion Calafeteanu, ed., Români la Hitler, Bucureşti, 1999, p. 183; despre  vizita lui Antonescu şi a suitei sale la Salzburg – vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Pace şi război, II, Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, 2011, p. 265-266; minutele întrevederilor din 12-13 aprilie 1943, pp. 367-378.
[5] Jurnalul Mareşalului Antonescu, pp. 368-371.
[6] vezi Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu – Al III-lea om al Axei, traducere, Bucureşti, 2001, p. 160; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, Iaşi, 1990, p. 353.
[7] Jurnal, II, p. 371.
[8] Ibidem, p. 372.
[9] vezi Jurnalul, III, p. 392 şi urm.
[10] Ibidem, p.375.
[11] Ibidem, pp. 366-370)
[12] Ibidem, p.374.
[13] Jurnal, II, p. 372.
[14] ANIC, Bucureşti, fond I. Antonescu, dosar 4, f. 144.
[15] Cicerone Ioniţoiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, II, Bucuresti, 2003.
[16] Jurnal II, p. 375.
[17] Ibidem, p.372.
[18] apud Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, p. 390).
[19] Ibidem, p. 377.
[20] cf. H. Trevor-Roper R., ed., Hitler’s Table Talk, 1941-1944. His Private Conversations, New York, 2000, pp. 121, 180, 337, 387, 694-695.
[21] Ibidem, p.121
[22] Ibidem, pp. 180, 694-695
[23] Ibidem, p.337
[24 ] Ibidem, p.387
[25] cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, Iaşi, 2012, p. 544.
[26] vezi Jurnal, II, p. 347-348

(prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu)