Actualitate
Ordinul comandantului suprem pentru Direcţia de Informaţii Externe (serviciul de spionaj al Securităţii) a fost foarte clar: implicarea în obţinerea de documentaţie pentru tehnologii avansate şi utilaje pentru producerea de diamante sintetice
Considerată una dintre cele mai rentabile afaceri ale statului român din toate timpurile, constituirea, în 1974, a Fabricii de diamante sintetice din Bucureşti (n.n. falimentată în 2006) reprezintă un argument incontestabil că instituţia Securităţii din România aducea venituri substanţiale la buget. Alături de IC „Dunărea”, Fabrica de diamante sintetice, singura unitate cu acest profil din sud-estul Europei,reprezintă acei „copii teribili ai Securităţii” cu care s-ar fi putut mândri orice instituţie preocupată de securitatea statului din orice epocă istorică. Evident că acest lucru s-a putut întâmpla întru-un regim totalitar mult mai lesne decât într-unul democratic. De ce? Pentru că în democraţie sistemul economic se bazează pe principiile pieţei libere. Iată şi deosebirea fundamentală între un serviciu de informaţiial unui regim etatist faţă de intelligence-ul unui stat democratic. Marile firme şi companii ale lumii democratice îşi realizează prin sisteme proprii securitatea, înţeleasă ca prosperitate în legalitate. Intelligence-ul de corporaţie sau concurenţial cum mai este numit în lucrările de specialitate îşi stabileşte o serie de funcţii printre care cunoaşterea concurenţei şi studiile de piaţă (marketing) ocupă un loc strategic bine definit, fiind fundamentale pentru dezvoltarea companiilor şi protecţia propriilor interese şi secrete.
În timpul vizitei în capitala U.R.S.S., din 20 august 1970, cu ocazia Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a avut ocazia să vadă la faţa locului, cu bunăvoinţa lui Leonid Brejnev, cum se produc diamantele sintetice şi ce utilitate practică au acestea în diferite ramuri industriale, în special a celor bazate pe extracţie şi pe şlefuire. URSS producea încă din 1951, alături dar independent de Suedia şi S.U.A., diamante sintetice. Având în vedere proiectele ambiţioase pe care liderul comunist de la Bucureşti şi le propusese, ca de exemplu Transfăgărăşanul, Metroul bucureştean, Casa poporului, forările la mare adâncime pentru gaze şi petrol din ţară şi străinătate, adică în ţările cu care România avea astfel de contracte etc., Ceauşescu a înţeles imediat cât de rentabilă pentru economia românească ar fi producerea diamantelor sintetice în ţara noastră. Într-un astfel de context, ordinul comandantului suprem pentru Direcţia de Informaţii Externe (serviciul de spionaj al Securităţii) a fost foarte clar: implicarea în obţinerea de documentaţie pentru tehnologii avansate şi utilaje pentru producerea de diamante sintetice. Cei care s-au mişcat mai repede şi cu folos au fost ofiţerii de informaţii care lucrau pespaţiul ţărilor nordice. Un anume locotenent Alexandru (probabil nume conspirativ), a reuşit după doi ani de studiu şi investigaţii complexe să intre în legătură cu un specialist străin pe care l-a convins să-i facă rost de planuri şi tehnologii utilizate în fabricarea diamantelor. Acţiunea a fost încununată de succes, mai ales că specialistul,numit conspirativ „Cap luminat”, a acceptat să vină şi în România pentru a da o mână de ajutor colegilor români.
Un alt moment important al acţiunii a fost organizarea mai întâi a unei staţii pilot, care a lucrat cu şase oameni, reuşind să pornească procesul de producţie, pentru ca ulterior, cu experienţa câştigată, să se dezvolte până când a căpătat conturul unei fabrici rentabile. În 1974, de ziua lui Nicolae Ceauşescu, generalul Ion Mihai Pacepa, cel care s-a ocupat din partea DIE de coordonarea acţiunii, i-a dăruit un cadou de excepţie: câteva diamante sintetice produse în România. Certificatul de naştere al fabricii a fost emis de Ceauşescu în august 1974 sub titulatura Unitatea de Producţie Specială „Dacia”.În 1975, Ministerul de Interne a înaintat la Cabinetul 1 o notă vizată de Gheorghe Oprea, prim viceprim-ministru al Guvernului României,prin care şeful statului, Nicolae Ceauşescu era informat că instalaţiile pilot de sinteză pentru diamante produc (60 kg) şi că a fost asimilată în întregime tehnologia de producţie a acestora, nemaifiind nevoie de eforturi valutare pentru procurarea acestor diamante din import”.[1] Prin acelaşi document,se solicita înfiinţarea unei unităţi de producţie specială în cadrul Securităţii, organizată pe principiul bugetar.Personalului
civil al Fabricii de diamante sintetice i se asigura o retribuţie cu 20% mai mult decât primeau ceilalţi specialişti civili din Ministerul de Interne, precum şi alte sporuri de secret, importanţă deosebită etc.
În 1976, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul de înfiinţare a Unităţii Militare PS (Producţie Specială) care avea în schemă 140 de posturi -130 ofiţeri, 9 subofiţeri şi 118 personal civil. Printr-un alt Decret, cu nr. 163/29 decembrie 1976 se mărea numărul de posturi la 526.
Finanţarea desfăşurării activităţii acestei Unităţii Militare de Producţie Specială se făcea conform art. 55 „cheltuielispeciale”, iar primul sediu a fost în str. Bujoreni. Din raţiuni de stat, Decretul de înfiinţare a acestei Unităţi Militare de Producţie Specială nu a fost publicat în Buletinul Oficial.Tot prin acel decret se prevedea: „Contractarea de către Ministerul de Interne, în anii 1976-1978, a echipamentului şi a utilajelor necesare dotării noii dezvoltări a capacităţii de producţie, precum şi trecerea fondurilor în valută la Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), într-o poziţie specială şi într-un cont separat”[2] Prin acest decret, Securitatea era autorizată să cumpere echipamentele şi materialele, precum şi materiile prime, fie direct, fie prin Întreprinderi de Comerţ Exterior (ICE). Şeful DSS,Tudor Postelnicu, raporta şefului statului că obiectul special „PS” ajunsese la 2,92 milioane carate (885 kg) şi că oferea mari disponibilităţi la export. Era şi motivul pentru care solicita ca materiile prime -pirolita, cobaltul, grafitul special etc. să fie procurate prin mijloacele muncii „speciale” cu derogare de la unele reguli generale de import.[3] Mai trebuie precizat că producerea diamantelor sintetice era protejată de patentele concernelor General Electric Company (SUA) şi De Beers(Republica Sud-Africană), ceea ce făcea prohibitivă vânzarea directă. Prin urmare, Securitatea s-a orientat ca valorificarea producţiei să fie făcută prin firma „Sunitron” sau alte firme intermediare. În acest sens, în 12 iunie 1978, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul nr. 144, pentru Obiectivul „PS” în care se prevedea exceptarea de la controlul vamal intern a produselor exportate, iar banii urmau să fie trecuţi în contul „OV” (Operaţiuni Valutare Speciale). După 1982 operaţiunile comerciale vor reveni ICE „Dunărea”, o altă unitate militară din DSS cu indicativul 0107. Întreaga operaţiune specială de fabricare a diamantelor sintetice a avut nume de cod „Stelele”, fiind încredinţată Brigăzii SD (Ştiinţă -Dezvoltare),condusă de generalul maior inginer Teodor Sârbu,recomandat de foştii săi subalterni ca un foarte bun specialist în domeniu.La scurtă vreme după dezertarea generalului Pacepa, generalul inginer Teodor Sârbu a decedat în urma unei explozii „întâmplătoare”în garajul său, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea frontului secret este extrem de dură. Oricum, la sfârşitul anilor ’70, Fabrica de diamante sintetice aflată în directa responsabilitate a Securităţii ajunsese la o producţie ce o situa pe locul al treilea în ceea ce priveşte calitatea diamantelor produse şi pe locul al patrulea pe piaţa mondială la nivelul cantitativ.
Interesant este faptul că memorialiştii fostei Securităţi, implicaţi în această acţiune susţin că trădarealui Pacepa, din 28 iulie 1978, nu a adus atingere intereselor afacerii cu diamante, ci dimpotrivă în anii următori s-a constatat o rentabilitate mult sporită. Generalul (r) Giartu Istifie, fost director al fabricii de diamante, a mărturisit unor ziarişti de investigaţie că după acest episod al trădării lui Pacepa, majoritatea ofiţerilor români acoperiţi din străinătate, retraşi de la post pentru a nu fi deconspiraţi, au fost angajaţi ulterior la Fabrica de diamante. Acest flux de profesionişti a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea fabricii pentru că toţi aceştia căpătaseră experienţă în intreprinderile din Occident în care lucraseră. Iată şi un aspect pozitiv, dacă se poate accepta aşa ceva pe frontul secret, de pe urma unei trădări. De fapt, cam toţi specialiştii şi angajaţii Fabricii de diamante sintetice erau ofiţeri. Instituţia a promovat o politică de cadre chibzuită din acest punct de vedere. A racolat şefii de promoţie de la facultăţile de fizică şi chimie din universităţile româneşti, dar şi pe cei din Institutele Politehnice din ţară, mai ales pe absovenţii de mecanică. Colonelul (r) Ion Mariţescu, fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă faptul că tehnologia utilizată în unitatea pe care a condus-o era de provenienţă occidentală, iar procurarea ei s-a făcut prin implicarea activităţii de informaţii externe. Aşa s-ar explica şi secretomania din jurul afacerii. Unul dintre primii angajaţi ai fabricii a oferit următoarea explicaţie: „Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generaţie, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era şi un mediu interesant, totul era ultrasecret şi nimeni nu ştia ce faci”.[4]
La începutul anilor ’80 se produceau circa zece milioane de carate pe an, iar valoarea unui carat (ca unitate de măsură pentru aceste diamante) era socotită la aproximativ nouă-zece dolari. La jumătatea anilor ’80, Fabrica de diamante a atins apogeul productivităţii: 20 milioane de carate pe an, atunci când preţul urcase la 12 dolari pe carat. După opinia unor specialişti implicaţi în producţia de diamante sintetice, încasările ajungeau şi la 240 milioane de dolari pe an. Un alt domeniu care-i adusese fabricii sume importante de bani a fost recuperarea metalelor nobile din catalizatori uzaţi. Lunar se repuneau în circulaţie 25 de kilograme de platină[5
[1] Gheorghe Popa, Faţa văzută/nevăzută a Securităţii,în „Curierul de Râmnic”, 1 noiembrie 2006.
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] [4http://casajurnalistului.ro/parcul-de-distractii-din-fabrica-de-diamante
prof. univ. Cristian Troncota
Actualitate
Thunder: Noua eră a aviației militare – Drona autonomă care devine „camaradul loial” al elicopterelor de atac
Sectorul tehnologiei de apărare asistă la o premieră majoră prin lansarea „Thunder”, o dronă din Grupa 5 concepută să revoluționeze modul în care sunt desfășurate operațiunile aeriene. Dezvoltată printr-un parteneriat strategic între gigantul tehnologic Anduril și producătorul de aviație Archer, noua platformă este proiectată pentru a îndeplini rolul de „loyal wingman” (camarad loial), zburând alături de elicoptere de atac precum Apache sau viitoarea flotă Cheyenne.
Simbioză tehnologică: De la taxiuri aeriene la prădători autonomi
Thunder nu este doar un proiect teoretic, ci rezultatul a trei ani de dezvoltare intensă. Această aeronavă cu rotoare basculante (tiltrotor), complet autonomă și înarmată, a fost creată pe baza lecțiilor învățate din dezvoltarea aparatului cu aripi fixe YFQ-44A „Fury”. Interesant este faptul că geneza sistemului Thunder se află în tehnologia „taxiurilor aeriene electrice” dezvoltată de Archer, demonstrând o tranziție fără precedent a inovației din sectorul comercial către cel militar, special adaptată pentru „războiul de manevră” în zonele litorale.
Forță brută și precizie chirurgicală: Un arsenal echivalent cu al unui Apache
Din punct de vedere al performanțelor, Thunder se anunță a fi un monstru al eficienței. Cu o rază de acțiune și viteză comparabile cu cele ale elicopterului Cheyenne, drona dispune de o capacitate de încărcare similară cu cea a unui Apache, dar cu avantajul de a opera la altitudini superioare. Configurația sa tactică prevede grupuri de trei până la șase drone Thunder care escortează aeronavele cu echipaj uman, oferind protecție și putere de foc suplimentară.
Arsenalul este impresionant: compartimentul principal poate găzdui până la 10 rachete Hellfire, 16 muniții de tip „air-launched effects” sau 76 de rachete. Mai mult, botul aeronavei este echipat cu sisteme specializate pentru combaterea altor drone (Counter-UAS), asigurând o bulă de protecție pentru întreaga formație de zbor.
Inteligența „Lattice”: Când algoritmii mașinilor autonome cuceresc cerul
Dincolo de blindaj și armament, adevărata putere a dronei Thunder rezidă în software. Anduril a integrat platforma Lattice, un sistem bazat pe inteligență artificială care colectează și sintetizează datele de la toți senzorii pentru a crea o imagine tactică completă. Pentru a permite zborul autonom la joasă altitudine și viteze mari, inginerii au preluat și adaptat tehnologii din industria vehiculelor autonome (self-driving cars), oferind dronei capacitatea de a evita formele de relief în timp ce reacționează instantaneu la amenințările inamice.
Orizont 2030: Standardizarea războiului de manevră pe scară largă
Thunder a fost concepută pentru a fi „atritabilă” (înlocuibilă cu costuri rezonabile), facilitând desfășurarea unor cantități mari de senzori și arme pe câmpul de luptă. Designul său modular permite dezasamblarea și transportul într-un container ISO standard de 40 de picioare, putând fi livrată rapid prin infrastructura terestră, maritimă sau aeriană. Primele teste de zbor sunt programate pentru anul viitor, software-ul fiind deja verificat pe aeronave surogat în ultimii doi ani. Dacă cererea din partea forțelor armate se menține, producția de serie va debuta în intervalul 2029-2030, marcând o schimbare radicală în modernizarea aviației de atac.
Actualitate
Strategia de supraviețuire a Forțelor Aeriene sub presiunea conflictelor: Generalul Wilsbach redesenează apărarea bazelor și viitorul instruirii piloților
Într-un context marcat de un buget record de 1,5 trilioane de dolari și de reluarea ostilităților cu Iranul, șeful Statului Major al USAF, Generalul Kenneth Wilsbach, propune o schimbare radicală de paradigmă: de la buncăre masive de beton la sisteme de apărare activă și simplificarea instruirii de zbor.
Primul an de mandat al Generalului Kenneth Wilsbach s-a dovedit a fi unul dintre cele mai turbulente capitole din istoria recentă a aviației americane. De la inversarea reformelor administrative anterioare până la gestionarea crizei din Orientul Mijlociu după prăbușirea armistițiului cu Teheranul, Wilsbach se află în centrul unei transformări structurale profunde. Într-o analiză recentă a provocărilor actuale, generalul a subliniat că noile realități ale câmpului de luptă, unde aeronave de miliarde de dolari sunt vulnerabile la sol în fața unor drone de câteva sute de dolari, impun măsuri imediate și inovatoare.
„Point Defense”: Noua specialitate militară în era dronelor kamikaze
Lecțiile învățate din conflictele actuale, inclusiv din utilizarea intensivă a munițiilor cu atac unidirecțional în Ucraina și a dronelor iraniene, au forțat USAF să creeze un nou domeniu de carieră: apărarea punctelor strategice. Conform generalului Wilsbach, expertiza în protejarea aerodromurilor împotriva unei game largi de amenințări – de la rachete balistice și de croazieră până la drone de mărimea unei palme – a devenit o prioritate critică.
„Trebuie să fim capabili să proiectăm forța de pe aerodromurile noastre. Dacă acestea sunt atacate constant de aceste sisteme, riscăm să fim paralizați”, a avertizat Wilsbach. Această nouă direcție marchează recunoașterea faptului că securitatea bazelor nu mai poate fi lăsată la voia întâmplării sau gestionată prin metode convenționale depășite.
Adio buncărelor de beton: Pariul pe energia dirijată și soluții „low-cost”
Într-o viziune care ar putea părea controversată pentru adepții fortificațiilor clasice, Wilsbach își menține scepticismul față de adăposturile ranforsate. Argumentul său este unul pur economic și tactic: orice structură care nu este îngropată la peste 30 de metri sub pământ poate fi distrusă de inamic.
„Nu vreau să cheltuim sume colosale pe buncăre. Economia favorizează apărarea spațiului aerian cu sisteme care pot intercepta proiectilele, nu construcția unor adăposturi care oricum nu se pot mișca”, a explicat generalul. În schimb, el propune un mix de soluții: de la plase simple și ieftine, capabile să oprească dronele comerciale, până la tehnologii avansate precum energia dirijată (lasere), bruiajul electronic și atacurile cibernetice asupra sistemelor de control inamice.
T-7 Red Hawk: Un singur avion pentru o generație nouă de piloți
În ceea ce privește viitorul instruirii, Generalul Wilsbach s-a declarat impresionat de manevrabilitatea noului avion de antrenament T-7 Red Hawk, construit de Boeing. Deși aeronava operează încă sub anumite restricții de viteză și unghi de atac, specifice fazei de testare, promisiunea este una de eficiență maximă.
Planul USAF este ambițios: utilizarea T-7 ca unic trainer, eliminând necesitatea trecerii prin două platforme diferite (T-6 și T-38). Această strategie ar reduce semnificativ timpul și costurile de instruire, permițând piloților să ajungă mai rapid la manșa avioanelor de luptă avansate. „Este mult mai ușor de pilotat decât un T-38. Mult mai ușor”, a subliniat Wilsbach, văzând în acest aparat cheia unei forțe aeriene mai agile.
Ultimatum pentru giganții industriei: Întârzierile F-35 nu mai pot fi ignorate
În ciuda succeselor operaționale recente ale avioanelor F-35 în teatrele de operații, problemele tehnice legate de actualizările Block 4 și TR-3 rămân un punct sensibil. Generalul a recunoscut că, deși capacitatea de luptă a unităților actuale nu a fost grav afectată datorită manevrelor logistice, răbdarea Pentagonului față de contractori este la limită.
„Avem nevoie ca Lockheed Martin și subcontractanții lor să accelereze livrarea unei platforme stabile care să funcționeze conform contractului”, a declarat ferm Wilsbach. Deși aeronavele actuale demonstrează o disponibilitate ridicată și lovesc țintele cu precizie, întrebarea care planează asupra forțelor aeriene rămâne: ce performanțe s-ar fi putut atinge dacă noile radare și sisteme de război electronic ar fi fost livrate la timp?
În replică, producătorul susține că modernizarea Block 4 reprezintă cea mai semnificativă evoluție a capacităților F-35 de până acum, cu peste 70 de upgrade-uri majore menite să asigure dominația aeriană în fața oricărei amenințări viitoare. Cu toate acestea, presiunea rămâne pe umerii industriei pentru a transforma promisiunile tehnologice în realități operaționale pe linia frontului.
Actualitate
Securitatea aeriană a SUA prinde contur la Philadelphia: Golden Defender va sprijini scutul antirachetă Golden Dome
Șantierul naval Hanwha Philly va demara construcția unei noi nave specializate în monitorizarea lansărilor balistice, botezată Golden Defender. Această unitate va deveni un pilon logistic esențial pentru funcționarea sistemului de apărare Golden Dome, proiectul ambițios care vizează protejarea întregului teritoriu american împotriva oricărei amenințări aeriene.
O soluție inovatoare bazată pe designul versatil al navelor NSMV
Decizia de a atribui acest contract șantierului din Philadelphia a venit după ce experții în management și buget au identificat un potențial ridicat în designul navelor multi-misiune pentru securitate națională (NSMV). Aceste nave, utilizate inițial pentru instruirea cadeților în academiile maritime, s-au dovedit a fi platforme extrem de adaptabile pentru diverse seturi de misiuni complexe.
Prin utilizarea unei linii de producție deja active, autoritățile americane au reușit să identifice rapid resursele necesare pentru a extinde construcția. Golden Defender va fi gestionată sub managementul combinat al Hanwha Philly și TOTE Services, aceasta din urmă având rolul de manager de construcție al navei. Noua unitate va servi direct Agenția de Apărare Antirachetă, având rolul de a monitoriza testele de armament străine și de a urmări traiectoriile lansărilor balistice.
Proiectul Golden Dome și viziunea unei protecții totale a spațiului aerian
Nava Golden Defender nu este doar un activ naval, ci o componentă vitală a politicii de restaurare a dominanței maritime americane. Aceasta va susține în mod direct Golden Dome, sistemul de apărare antirachetă care integrează o gamă largă de tehnologii, de la apărări antiaeriene tradiționale până la interceptoare amplasate în spațiu.
Anunțul vine într-un moment de expansiune pentru șantierul naval din Philadelphia, după ce recent a fost confirmată construcția a încă două nave de tip NSMV. Deși detaliile privind rolul specific al acestora în cadrul scutului Golden Dome au rămas inițial confidențiale, este clar că întreaga capacitate de producție a unității este acum orientată către priorități strategice de securitate națională.
Hanwha Group își consolidează poziția pe piața construcțiilor navale militare din SUA
Ascensiunea șantierului Philly Shipyard sub tutela grupului sud-coreean Hanwha marchează o schimbare importantă în industria de profil. De la achiziția sa în 2024, terminalul din Philadelphia a făcut trecerea de la construcția de nave comerciale către contracte guvernamentale de mare anvergură.
Obiectivul conducerii Hanwha este unul extrem de ambițios: creșterea capacității șantierului de la trei nave programate pentru acest an, la un ritm de 10 până la 20 de nave anual. Această expansiune vizează nu doar nave auxiliare, ci și nave de luptă, reflectând interesul tot mai mare al Marinei SUA de a colabora cu unitatea din Philadelphia pentru a-și diversifica și moderniza flota în fața noilor provocări globale.
-
Exclusivacum 5 zileIpj Prahova S.R.L., Grădinița de cadre -sezonul XXVII: Filozoful cu opincile de mall și neuronul de gang – Cazul Lăpădatu Lucian, între bere, bodycam și bășcălie juridică
-
Exclusivacum 5 zileClanul Incompatibililor: Cum a ajuns Cătălin Dobrescu să fie și jurist, și administrator, și „omul primarului” în același timp
-
Exclusivacum 2 zileDe la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
-
Exclusivacum 4 zileIPJ Prahova S.R.L., sezonul XXVIII: laptopuri la amanet, telefoane evaporate și nași la butoane
-
Exclusivacum 4 zileCum să dai afară de două ori același polițist și tot să pierzi: Saga Cănărău vs. MAI – manual de prostie disciplinară
-
Exclusivacum 3 zileNoua lege a salarizării sau cum se reformează pe hârtie portofelul polițistului, la comanda calculatorului de la Ministerul Muncii
-
Exclusivacum 3 zileImaginile care au făcut diferența dintre „Nu am fost eu” și „Da, recunosc!”: un tractorist fuge, o cameră de bord îl prinde, poliția face restul
-
Exclusivacum 2 zileMAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor



