În istoria post-comunistă a României, plină de privatizări frauduloase și falimente răsunătoare, o decizie din 1993 luată de guvernul Văcăroiu a adus, de departe, cea mai mare pagubă pentru economia țării, privind retroactiv. Este vorba de vânzarea cu doar 45 de milioane de dolari a zăcământului petrolier NC 115 din prolificul bazin Murzuk din Libia, pe care regimul Ceaușescu ni-l lăsase moștenire.

Felul în care guvernanții de la acea vreme au decis să renunțe în favoarea spaniolilor de la Repsol la acest zăcământ cu perspective foarte bune, pentru câteva zeci de milioane de dolari plătibile în rate de-a lungul a 15 ani, ridică și -astăzi mari semne de întrebare. Mai ales că statul nu a văzut până la urmă nici acei bani, iar dacă scădem cheltuielile efectuate în Libia înainte și imediat după căderea lui Cea-ușescu, reiese că România a ieșit chiar în pierdere.

Istoria vânzării acestui zăcământ este atât de controversată, încât cei care au trăit acele vremuri, contactați de „România liberă“, au evitat să vorbească oficial despre ce s-a întâmplat atunci. Circuitul banilor pierduți de statul român a fost investigat de procurori, dar în esență totul pleacă de la decizia dezastruoasă din 1993, când Guvernul Văcăroiu a aprobat vânzarea perimetrului libian pentru suma de 45 milioane dolari, plus alte 85 milioane dolari plătibile în rate până în 2008 și condiționate de atingerea unei anumite rate a producției.

O sumă ridicolă pentru acest perimetru din Libia, cu rezerve de petrol estimate la 1,5-2 miliarde de barili, potrivit unor cifre apărute în spațiul public, valorând zeci de miliarde de dolari la prețurile actuale. Comparativ, capacitatea zăcământului NC 115 era de peste trei ori mai mare decât rezervele actuale dovedite ale companiei OMV Petrom, principalul producător de țiței din România, care asigură aproape jumătate din producția națională de gaze naturale.

Un context economic dificil

În 1993, situația economică a țării era dezastruoasă, iar guvernanții negociau cu FMI termenii unui împrumut de ajutor. În condițiile în care statul avea o nevoie acută de bani, se pune întrebarea cum am ajuns să vindem în rate, pe o sumă mică, un câmp petrolifer cu o probabilitate foarte mare de succes. „Admițând că statul nu avea banii să continue investițiile, problema nu e de ce l-am dat, pentru că orice activ poate fi vândut, ci cu cât. În plus, statul nu s-a ales nici cu banii ăia puțini. Nu putem decât să facem speculații“, ne-a spus unul dintre actorii importanți pe scena publică la acea vreme, sub rezerva anonimatului.

Istoria înstrăinării acestui zăcământ a fost îngropată, iar multe din informațiile care să facă lumină în acest caz au fost extrase din referatul procurorilor DIICOT privind creanța Libia. Fostul premier la acea vreme, Nicolae Văcăroiu, nu a putut fi contactat, iar fostul ministru de Finanțe care și-a pus semnătura pe actul de vânzare, Florin Georgescu, actualmente viceguvernator BNR, nu a dorit să comenteze.

De la Ceaușescu la spanioli. Istoric

În 1980, relația de prietenie dintre dictatorul român Nicolae Ceaușescu și colonelul libian Muammar al-Gaddafi a permis României să concesioneze un perimetru în cel mai prolific câmp petrolifer al Libiei, Murzuk. Acordul de Explorare și Împărțire a Producției (EPSA) cu organizaţia libiană de stat National Oil Corporation (N.O.C) a fost încheiat în 1980 pentru o perioadă de 25 de ani (până în 2005), cu posibilitate de prelungire, iar cele două părți urmau să împartă atât cheltuielile, cât și producția.

În expunerea de motive s-a precizat că acordul a fost semnat în vederea asigurării economiei naţionale cu surse stabile de petrol pe o perioadă îndelungată. În scopul derulării acordului, s-a aprobat totodată înfiinţarea „Rompetrol of Libya“ – filială a întreprinderii I.C.E.S. Rompetrol, ca persoană juridică de drept libian care să angajeze pe bază de contract executarea lucrărilor pentru Rompetrol Bucureşti. De asemenea, prin Decretul nr. 356 al Consiliului de Stat, s-a aprobat executarea pe contul şi riscul părţii române a lucrărilor geologice în valoare de 380,5 milioane lei şi 53,3 milioane de dolari. Pentru executarea lucrărilor s-a aprobat dotarea Întreprinderii Rompetrol Bucureşti cu echipamente, utilaje şi instalaţii de producţie internă şi instalaţii specifice în sumă de 300 milioane de lei. Contractul urma să se desfăşoare pe trei etape, respectiv: explorare, dezvoltare, exploatare.

Prima fază a fost prevăzută să se desfăşoare în perioada 1981–1986, urmând a se trece la etapa de dezvoltare, dar s-a încheiat oficial în ianuarie 1989, când s-a trecut la faza de dezvoltare. Sumele au fost puse la dispoziţie de Banca Română de Comerţ Exterior din planul de credite pe termen mijlociu şi lung pe anii 1981-1986. Rambursarea creditelor urma să se facă eşalonat din cota de petrol cuvenită păr-ţii române, după 8 ani, când se estima că se vor pune în exploatare zăcămintele de petrol descoperite. S-a prevăzut că, dacă în perioada de explorare de 6 ani, nu se vor descoperi zăcăminte de petrol exploatabile economic care să justifice continuarea acţiunii, cheltuielile efectuate pentru executarea lucrărilor în această fază reprezintă fonduri ce nu pot fi recuperate, se arată în raportul DIICOT.

Conform Expunerii de Motive care a stat la baza emiterii Decretului 356/1980, în această etapă partea română urma să contribuie cu 50% din totalul investiţiilor necesare, ceea ce reprezenta echivalentul a 85,9 milioane de dolari SUA.

După căderea regimului Ceaușescu, guvernul condus de Petre Roman decide, prin HG 400/1991, continuarea acţiunii de cooperare din Libia și punerea în producţie a zăcămintelor de petrol obţinute în perimetrul NC 115. Finanţarea lucrărilor necesare care revin părţii române trebuia asigurată cu prioritate prin credit din fondul valutar al statului. „Pentru evitarea întreruperii programului de lucrări pentru anul 1991 se va asigura suma de 15 milioane dolari din fondul valutar al statului“, se arată la art. 3. Din acestă sumă au fost transferaţi efectiv 7 milioane de dolari, notează DIICOT.

„Rambursarea creditelor acordate de statul român pentru executarea lucrărilor din etapele de explorare şi punerea în exploatare a zăcămintelor de ţiţei descoperite în Libia şi a dobânzilor aferente se va face eşalonat din contravaloarea cotei de ţiţei, calculată la nivelul preţului pieţei internaţionale, care va reveni părţii române din această acţiune începând cu anul 1994“, se mai arată în textul actului normativ.

Totodată, aceeași HG punea în discuție, pentru prima dată, vânzarea totală sau parțială a investiţiilor efectuate de partea română în Libia. Ceea ce se și întâmplă în 1993, cu doar un an înainte ca statul român să înceapă să fructifice investițiile făcute până atunci în perimetrul Libian. Guvernul Văcăroiu decide să iasă complet din afacere, deși exista varianta reducerii participației. Astfel, SC Rompetrol SA, pe atunci încă de stat, și Rompetrol of Libia, încheie cu spaniolii de la Repsol Exploracion un contract de cesiune, prin care firma spaniolă dobândea toate drepturile, obligaţiile, echipamentele, materialele şi lucrurile proprietate a Rompetrol of Libia. Preţul convenit pentru cesiune a fost de 45 milioane dolari, din care Repsol urma să reţină suma de 17,6 milioane dolari, reprezentând obligaţii ale Rompetrol şi Rompetrol of Libia faţă de NOC, împreună cu dobânzile aferente. Deci statul s-a ales cu „praful de pe tobă“.

DIICOT: Creanța Libia, însușită de Patriciu

Modul în care au decurs lucrurile mai târziu, după vânzarea zăcământului, a ajuns subiectul unui dosar penal de amploare, care l-a avut în centru pe Dinu Patriciu. Tot în 1993, când s-a bătut palma cu Repsol, compania de stat Rompetrol este privatizată prin metoda MEBO, către salariați. Statul încasează prima tranșă de bani abia în 1995. A fost prima și ultima. În scenă a intrat omul de afaceri Dinu Patriciu, care cumpără Rompetrolul, asumându-și că banii de încasat de la Repsol se cuvin companiei. Potrivit DIICOT, cu o parte din banii încasați din Libia, Patriciu a ajuns să dobândească pachetul majoritar de acțiuni la Petromidia, perla sectorului românesc de rafinare.

O producție la care Petrom nici nu visează

Producția prevăzută pentru 2008 a fost atinsă cu trei ani mai devreme. În Raportul Anual pe 2005 al spaniolilor de la Repsol, am găsit informația că „producția agregată (de petrol și gaze – n.red.) în concesiunea NC 115 a ajuns la 500 milioane de barili“. Spaniolii dețin două perimetre în exploatare, iar producția în cele două perimetre concesionate – blocurile NC 115, luat de la statul român, și NC 186 – a fost de 250.000 de barili pe zi. În raportul anual pentru 2010, Repsol precizează că producția netă de petrol anuală a fost de 14,7 miloane barili de petrol (40.250 barili/zi), în ambele blocuri din bazinul Murzuk. În 2010, cotația medie a țițeiului a fost de 71,21 dolari/baril, ceea ce înseamnă că doar producția din acel an a valorat 1,046 miliarde de dolari.

Zăcământul e atât de valoros încât Repsol, care îl exploata împreună cu compania petrolieră libiană de stat NOC și cu austriecii de la OMV, care în 2004 au cumpărat producătorul național Petrom, anunță cu bucurie, în 2008, prelungirea acordului de explorare și producție până în 2032, pentru perimetrul NC 115, luat de la statul român, și NC 186. „Extinderea garantează Repsol dreptul de a exploata resurse semnificative de petrol de înaltă calitate. Înțelegerea asigură exploatarea unor resurse vaste descoperite în ambele blocuri, în care rezervele dovedite la finele lui 2007 totalizau 765 milioane barili de petrol”, se arată într-un comunicat al companiei Repsol din 17 iulie 2008. La un preț mediu al petrolului de 91,48 dolari/baril, țițeiul estimat în cele două zăcăminte este de circa 70 de miliarde de dolari.

Comparativ, OMV Petrom a reușit anul trecut să obțină din cele peste 200 de zăcăminte comerciale de ţiţei și gaze naturale operate în România un volum combinat de aproximativ 166.000 barili echivalent petrol pe zi (bep). La 31 decembrie 2016, rezervele totale dovedite de ţiţei și gaze naturale din portofoliul Grupului OMV Petrom erau 582 milioane bep în România.

Costul cerut Repsol: 85 milioane $ în 15 ani

În cuprinsul actului de cesiune încheiat în 1993, se știa deja că zăcământul e o adevărată mină de aur negru, dacă ne luăm după producțiile estimate, chiar dacă petrolul era cotat atunci la sub 17 dolari/baril, departe de nivelul de peste 140 de dolari atins înainte de criza din 2008. Așa cum reiese din referatul DIICOT, se prevedea că, în afară de cele 45 milioane de dolari, Repsol va plăti către Rompetrol of Libia următoarele sume cu titlu de compensaţie suplimentară :

10 milioane USD când producţia brută de ţiţei va ajunge la 100 milioane de barili, estimaţi a fi realizaţi în anul 1998;
15 milioane USD când producţia brută de ţiţei va ajunge la 200 milioane de barili, estimaţi a fi realizaţi în anul 2001;
20 milioane USD când producţia brută de ţiţei va ajunge la 300 milioane de barili, estimaţi a fi realizaţi în anul 2003;
20 milioane USD când producţia brută de ţiţei va ajunge la 400 miloane barili, estimaţi a fi realizaţi în anul 2005;
20 milioane USD când producţia brută de ţiţei va ajunge la 500 milioane barili, estimaţi a fi realizaţi în anul 2008.

În 1980, relația de prietenie dintre dictatorul român Nicolae Ceaușescu și colonelul libian Muammar al-Gaddafi a permis României să concesioneze un perimetru în cel mai prolific câmp petrolifer al Libiei, Murzuk. Acordul de Explorare și Împărțire a Producției (EPSA) cu organizaţia libiană de stat National Oil Corporation (N.O.C.) a fost încheiat în 1980 pentru o perioadă de 25 de ani (până în 2005), cu posibilitate de prelungire, iar cele două părți urmau să împartă atât cheltuielile, cât și producția.

Istoria vânzării acestui zăcământ este atât de controversată încât cei care au trăit acele vremuri, contactați de „România liberă“, au evitat să vorbească oficial despre ce s-a întâmplat atunci.

Complicitate. Personajele politice care au parafat vânzarea

Nicolae Văcăroiu – Principalul responsabil politic de vânzarea perimetrului Murzuk este fostul premier Nicolae Văcăroiu, care a semnat hotărârea de guvern. În prezent, Văcăroiu este președintele Curții de Conturi, unde verifică modul în care sunt gestionate resursele statului. Între 1969 și 1989, a lucrat la Comitetul de Stat al Planificării, instituția care se ocupa de planificarea centralizată a economiei socialiste. După 1989, a fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe, de unde a fost selectat de Ion Iliescu pentru a fi premier, între 1992 și 1996.

Florin Georgescu – Până în 1989 un funcționar obscur din uriașul aparat al Ministerului de Finanțe, Florin Georgescu a fost promovat, în 1992, la conducerea acestui minister. În 2000, a fost membru în Consiliul de Administrație al Băncii de Investiții și Dezvoltare (BID). Din 2000 este prim-viceguvernator al BNR. În perioada mai 2012 – 21 decembrie 2012, a fost și ministru al Finanțelor Publice în primul Cabinet Ponta.

Dumitru Popescu – Ministru al Industriilor în Guvernul Văcăroiu, Dumitru Popescu a fost șeful direct al lui Nicolae Văcăroiu, în calitate de vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării, între 1984 și 1989. Popescu a fost și ministru adjunct al Energiei, între 1976 și 1984.

Constantin Teculescu – Ministrul Comerțului în Cabinetul Văcăroiu provenea din structurile ceaușiste de comerț exterior, cunoscute pentru faptul că, de facto, erau o parte a Securității. Teculescu a lucrat, între 1975 și 1992 la BANCOREX (MISR-ROM. BANK Cairo), unde a fost director și vicepreşedinte. Între 2001 și 2004, în guvernarea Năstase, a fost președintele CEC.

Romania libera