România, 2026: statul cu iPhone 15, dar cu fluturaș de salarizare pe Nokia 1100

În anul 2026, într-o țară membră UE și NATO, polițistul român e plătit după două baze salariale:
– una din 2009,
– alta din 2018.

Atât s-a putut.

Sindicatul Diamantul arată negru pe alb: salariul polițistului e o combinație între „înghețat în timp” și „bătut joc de el sistematic”.

Pe hârtie, liderii vorbesc de „respect pentru uniformă”, „misiuni complexe”, „lupte cu criminalitatea organizată”. În fluturaș, statul îl tratează pe polițist cu aceeași generozitate cu care tratezi un fost coleg de liceu pe care nu l-ai suportat niciodată.

Filmul ororii pe fluturaș: 1 minut și 15 secunde de bătaie de joc organizată

Ca să înțelegi cum arată cariera financiară a unui agent, ia-o cronologic, ca pe un film prost care tot primește continuări:

• 2010:
  – Sporurile intră în salariul de bază.
  – Apoi vine tăierea de 25%.
  Statul: „Uite, ți le-am băgat în bază… dar de fapt ți-am tăiat tot. Hai, nu fi pretențios, e criză, trebuie să salvăm bugetul din spatele tău, nu?”
• 2011–2012:
  – „Reîntregirea” salariilor.
  – Traducere: după doi ani de mutilare financiară, reușim performanța istorică să te aducem în sfârșit la nivelul din… 2009.
  Felicitări, ai călătorit în timp. În spate.
• 2017–2018:
  – Apare noua lege a salarizării.
  – Se dă cu ×1,25 pe brut.
  Slogan oficial: „Revoluție în salarizarea bugetarilor”.
  Slogan real: „Îți dăm 1,25, dar stai liniștit, avem grijă să te alergăm pe tranșe până îmbătrânești cu ele”.
• 2019–2023:
  – Se aplică „tranșele” până la nivelul stabilit pentru 2022.
  – E 2023, tu încă alergi după 2022.
  Un fel de Tom & Jerry pe fluturaș: salariul viitor fuge, polițistul transpiră.
• 2024:
  – Vine fabulosul +5%.
  – Și celebra „majorare Bayraktar”.
  Adică un șurub și-o șaibă aruncate în salariu, cât să poți spune la televizor: „Polițiștii au primit creșteri”.
  În realitate, inflația le mănâncă înainte să apuci să le vezi.
• 2025–2026:
  – Salariul de funcție înghețat.
  Ai ajuns în viitor și-ai găsit… congelatorul.
  Statul îți spune: „Stai liniștit, nu scade. Doar nu mai crește. Niciodată. Practic, te-am mumificat bugetar.”

Sporurile de noapte și de condiții grele: plătit ca-n 2018, folosit ca-n filmele americane

Cireașa pe colivă:
Sporul de noapte și sporul de condiții grele pornesc în continuare, în anul 2026, de la salariul de funcție din decembrie 2018.

Tu:
– alergi nebun după infractori,
– faci nopți albe în stradă,
– intri în tot ce refuză restul societății să atingă nici cu gândul.

Statul:
„Pentru nopțile tale din 2026… îți dăm nivel de 2018. Ești practic un polițist istoric. Un fel de exponat viu, plătit la tarife de muzeu.”

Open MAISAL și calculele: nu e glumă, e matematică

Ca să nu zică nimeni că sunt doar „impresii subiective”, totul e pus la punct ca un dosar penal bine lucrat:

• Profilul e fictiv, dar modelul de calcul e real.
• S-au folosit date verificate cu Open MAISAL.
• 1.020 de calcule făcute pe:
  – anexe de salarizare,
  – fluturași de salariu reali, din teren.

Rezultatul?
Tiparul e același: oameni trimiși în stradă cu responsabilități uriașe, dar cu salariu croșetat pe scheme înghețate și cosmetizări de fațadă.

Sindicatul Diamantul vine cu cifrele. Statul vine cu placa: „Nu sunt bani, dar suntem alături de voi”.

„Bayraktar” la televizor, „borsă de doi lei” în fluturaș

În ultimii ani, puterea politică s-a filmat:

• lângă blindate,
• lângă avioane,
• lângă dronă Bayraktar,
• lângă hărți colorate cu „siguranța națională”.

În același timp, polițistul care trebuie să fie „prima linie” în ordine publică și siguranță e plătit:

• cu sporuri calculate la baza de acum 8 ani,
• cu salariul de funcție înghețat,
• cu „majorări” care pierd lupta cu inflația dinainte să fie virate pe card.

Se vrea Europă la imagine și sudanizare la fluturaș.

Polițist multifuncțional: bodyguard, asistent social, psiholog – salariu monofuncțional: 2009–2018

Statul i-a transformat pe polițiști în:

• negociatori,
• psihologi ad-hoc,
• mediatori în familie,
• babysitteri pentru scandalagii,
• figură de decor la evenimente,
• carne de tun la proteste.

La toate astea, se aplică aceleași baze salariale înghețate.

Nu contează că:

• standardele de intervenție au crescut,
• riscurile sunt mai mari,
• dotările sunt uneori ridicole,
• pretențiile societății sunt uriașe.

În cont, intră mereu aceeași „glumă indexată cu tupeu”, nu cu seriozitate.

România care cere sacrificiu, plătind cu „resturi de anexe”

Concluzia acestor calcule, așa cum reiese din ce prezintă Sindicatul Diamantul și din verificările făcute cu Open MAISAL pe peste o mie de fluturași și anexe de salarizare, este simplă și usturătoare:

• Statul cere sacrificiu la zi,
• dar plătește munca la nivel de ieri-alaltăieri.

Polițistul e bun:

• să acopere lipsa de siguranță,
• să fie țap ispășitor la scandaluri,
• să fie filmat și „reformabil” în orice talk-show.

Când se ajunge la bani, însă, totul devine exercițiu de magie contabilă:
– „Uite majorarea!… nu mai e majorarea.”
– „Ți-am crescut baza!… dar de fapt am înghețat altceva.”

Pamfletul se încheie, bătaia de joc continuă

În 2026, România reușește performanța să aibă:

• discurs de stat modern,
• buget de misiune grea,
• dar salarizare de muzeu pentru oamenii din prima linie.

Și cât timp polițistul va fi plătit pe „baze înghețate” din 2009 și 2018, singurul lucru cu adevărat actual din sistem vor rămâne:
– batjocura constantă,
– ipocrizia instituțională,
– și pamfletele ca acesta.

Restul, pe fluturaș, rămâne „în lucru”. Ca din 2009 încoace. (Cristina T.).

12 ani de provizorat: minister serios, șefi la „mica înțelegere”

Premieră absolută la nivelul Ministerului Afacerilor Interne: după mai bine de 12 ani, funcția de director general al Direcției Generale Management Resurse Umane (DGMRU) este, în sfârșit, scoasă la concurs. Nu, nu e glumă. E România anului 2026.

Sindicatul Europol dezvăluie că una dintre cele mai sensibile structuri ale MAI – DGMRU, adică uzina unde se fabrică șefii, stelele, funcțiile călduțe și carierele de carton – a fost condusă, în toată această perioadă, prin improvizații de tip „împuternicit” și, mai nou, prin monstrul juridic botezat „desemnare”.

Cu alte cuvinte, în timp ce MAI vorbește despre „ordine, disciplină și legalitate”, direcția care decide cine se înstalează, cine urcă în grad și cine prinde funcții grase a fost ținută într-un provizorat calculat, perfect pentru aranjamente de culise.

„Împuternicitul” răspunde, „desemnatul” execută: diferența dintre responsabil și sluj

Diferența dintre „împuternicire” și „desemnare” este, în fapt, diferența dintre cineva care poate fi tras la răspundere și cineva ținut în lesa dependenței.

– Împuternicirea înseamnă că ofițerul își asumă atribuțiile din fișa postului de conducere, inclusiv indicatorii de performanță. Adică, teoretic, poate fi evaluat ca șef.

– „Desemnarea”, în schimb, e șmecheria: ofițerul ales să facă, parțial sau integral, treaba unui șef nu este evaluat după indicatorii funcției de conducere, ci după postul lui de bază. Formal, e „altceva”, doar că, în practică, face pe șeful fără să fie șef pe bune, nici la responsabilitate, nici la evaluare.

Tradus: legea limitează împuternicirea la maximum 12 luni. Ca să nu fie obligați să organizeze concurs, marii strategi ai resurselor umane au inventat „desemnarea” – un artificiu fără temei legal clar, dar excelent pentru a păstra oameni obedienți în poziții-cheie, fără riscul să devină prea independenți.

„Desemnarea” – croșetă legală pentru pile, amantlâc și jocuri politice

Această „desemnare” nu este doar un moft birocratic, ci o unealtă perfectă pentru interese personale, „romantice” sau politice.

În loc să organizeze concursuri transparente, să lase profesioniștii să se bată pe posturi și să le ceară performanță pe bune, unii șefi preferă varianta comodă:
– desemnezi un om loial,
– îl ții agățat de bunăvoința ta,
– îi lași pe umeri puterea, dar nu și legitimitatea,
– iar el, știind că poate fi oricând debarcat, execută fără să comenteze.

Responsabilitatea managerială devine, astfel, o glumă: nu se mai măsoară în rezultate, ci în nivelul de obediență. Nu mai contează cât de bun e șeful, ci cât de plecat capul.

DGMRU – poarta de „înstelare” și laboratorul de posturi croite pe măsură

DGMRU nu e orice direcție. E camera de comandă pentru tot ce înseamnă carieră și privilegii în MAI.

– Aici se filtrează procedurile de „înstelare”, adică acordarea gradelor de chestor sau general.
– Tot de aici ies „interpretările” prin care condițiile de ocupare a posturilor pot fi modificate, ajustate, înmuiate sau strâmbe în așa fel încât să i se potrivească perfect persoanei deja „alese”. Profilul „ideal” al funcției este, uneori, profilul celui care trebuie să o primească.

DGMRU mai are și rol esențial în politica de resurse umane pentru toate structurile MAI:
– Poliție,
– Poliție de Frontieră,
– Imigrări,
– Jandarmerie,
– Pompieri etc.

De aici se croiesc:
– funcțiile,
– majorările salariale,
– posturile călduțe în care unii se pensionează din „tânără speranță” direct „onorabil veteran al biroului”.

Pe scurt, cine controlează DGMRU controlează, de fapt, cine se înalță, cine stă pe loc și cine dispare în decor.

Provizorat etern, voință politică zero: șase miniștri, aceeași piesă ieftină

Situația absurdă, aproape caricaturală, în care una dintre cele mai importante structuri ale MAI este ținută, ani la rând, în provizorat a fost nu doar tolerată, ci și întreținută de conducerile succesive ale ministerului.

Pe hârtie, miniștrii se schimbă. În practică, mecanismul rămâne același. Lista miniștrilor sub care DGMRU a rămas în acest regim de improvizație spune tot:

1. Carmen Dan (PSD) – 4 ianuarie 2017 – 24 iulie 2019;
2. Nicolae Moga (PSD) – 24 iulie 2019 – 30 iulie 2019;
3. Mihai-Viorel Fifor (PSD) – 30 iulie 2019 – 12 septembrie 2019 (interimar);
4. Ion Marcel Vela (PNL) – 4 noiembrie 2019 – 23 decembrie 2020;
5. Lucian Nicolae Bode (PNL) – 23 decembrie 2020 – 15 iunie 2023;
6. Marian-Cătălin Predoiu (PNL) – 15 iunie 2023 – 20 octombrie 2026.

Șase miniștri, zero voință reală de a fixa, prin concursuri serioase, conducerea direcției care decide soarta resurselor umane din tot ministerul.

În loc să se asigure stabilitate managerială, s-a preferat „interimatul perpetuu”: un sistem ideal pentru a ține șefii în stare de recunoștință permanentă față de cei care i-au plantat temporar în funcție.

Șeful „desemnat”: perfect dresat, mereu la dispoziție

Mecanismul este simplu și cinic:
– îți pui omul „împuternicit” sau „desemnat”,
– îi dai pe mână atribuțiile unei funcții grele,
– îl lași să simtă gustul puterii,
– dar îl ții mereu cu dosarul de numire provizorie deasupra capului.

Rezultatul? Un șef care știe că viitorul lui depinde de bunăvoința celor de sus. Un om care, în loc să conducă structura în interes public, ajunge să conducă „după interese”, ca să nu deranjeze lanțul trofic.

Mesaj implicit:
„Dacă vrei să reziști, faci ce ți se cere. Dacă întrebi prea mult de lege, concursuri, merit și transparență, te întorci frumos pe postul tău de bază și altcineva îți ia locul la masa mare.”

Cazul Georgian Drăgan: stea de chestor la doar 34 de ani

În acest decor de improvizații instituționalizate, nu e deloc surprinzător că DGMRU a devenit și compartimentul de livrat „minuni” de carieră. Sindicatul Europol atrage atenția asupra unui caz emblematic produs în mandatul lui Cătălin Predoiu.

DGMRU s-a ocupat de materializarea propunerii ministrului de atunci de a-i acorda gradul de chestor lui Georgian Drăgan, directorul de cabinet al șefului Poliției Române, om numit politic.

Rezultatul:
– la doar 34 de ani,
– absolvent al Academiei de Poliție în 2012,

Georgian Drăgan devine cel mai tânăr ofițer avansat la gradul de chestor din istoria Poliției Române.

Într-un sistem sănătos, o astfel de avansare ar ridica întrebări, ar genera rapoarte, ar cere justificări detaliate de performanță. În sistemul DGMRU ținut pe „desemnări” și aranjamente, pare mai degrabă o consecință firească:
– cine trebuie, unde trebuie, când trebuie.

DGMRU, între legalitate de vitrină și practici de culise

Oficial, DGMRU e gardianul regulilor de resurse umane: fișe de post, indicatori de performanță, criterii de avansare, proceduri de concurs.

Neoficial, după cum rezultă din dezvăluirile Sindicatului Europol, direcția a funcționat ani de zile:
– sub conducere provizorie cronicizată,
– cu șefi fără responsabilitate managerială clar evaluată,
– cu mecanisme inventate („desemnarea”) pentru a evita concursurile.

Iar toate acestea nu s-au întâmplat „pe ascuns” față de conducerile ministerului. Dimpotrivă: au fost tolerate, îngropate în tăcere sau chiar folosite ca instrument de control.

Premieră sau început de normalitate? Concursul care poate demasca o farsă

Scoatera la concurs, după mai bine de 12 ani, a funcției de director general al DGMRU poate părea, la prima vedere, o veste bună. Dar întrebările incomode rămân:

– De ce a fost nevoie de un deceniu de provizorat ca să ne amintim că legea cere concurs?
– Câți au fost „înstelați”, avansați, „desemnați” și plantați în funcții-cheie în tot acest timp, profitând de mecanismul improvizat?
– Ce garanție are opinia publică că acest concurs nu va fi doar ultima scenă a aceleiași piese, cu alt decor și aceiași actori în culise?

Până când MAI nu va explica și cum s-a ajuns aici, nu doar că s-a ajuns la un concurs, DGMRU va rămâne simbolul perfect al unui sistem în care provizoratul nu e accident, ci metodă.

Iar „desemnarea” – născocită pentru a ocoli legea, așa cum reiese din semnalul de alarmă tras de Sindicatul Europol – rămâne manualul nescris al celor care vor putere fără asumare, funcție fără concurs și șefi care să nu pună întrebări, ci să dea din cap. (Cerasela N.).

Când legea tace, vorbește Hotărârea de Guvern

În România anului 2025, polițistul nu răspunde disciplinar după lege, ci după o hârtie pe care Guvernul o poate rescrie oricând se plictisește de vechea versiune. Sindicatul „Diamantul” arată negru pe alb că regulile după care e sancționat un polițist nu sunt în lege, ci într-o hotărâre de Guvern – adică în meniul zilei de la Palatul Victoria, schimbabil la fiecare ședință de cabinet.

Legea spune, solemn, că polițistul cercetat disciplinar trebuie citat și ascultat. Atât. Cum e ascultat, cine îl ascultă, cine nu are voie să-l judece, cum se votează în Consiliu, ce înseamnă „ascultare” în lumea reală – toate astea nu sunt în lege, sunt lăsate la inspirația Guvernului, prin art. 62⁸ din Statutul polițistului. Exact acest articol este acum vizat de o nouă excepție de neconstituționalitate, pentru care S.P.R. „Diamantul” – prin Emil Păscuț – le spune polițiștilor: ridicați-o în dosarele voastre, acum, nu „când o avea Guvernul timp”.

Din calculele sindicatului, o excepție de neconstituționalitate așteaptă la Curtea Constituțională, în medie, 3,8 ani. În ritmul ăsta, dacă nu ridici excepția la timp, afli că ți-au fost încălcate drepturile abia după ce ai ieșit la pensie – sau la destituire.

O frază toxică plantată în Statut: art. 62⁸

Statutul polițistului (Legea nr. 360/2002) are pagini întregi despre răspunderea disciplinară: ce abateri există, ce sancțiuni se pot da, că polițistul trebuie citat, că trebuie ascultat, că există Consiliu de disciplină. Totul pare serios și legalist, până ajungi la un mic detaliu otrăvitor: art. 62⁸, băgat în lege în 2015:

„Normele de aplicare a prevederilor prezentului capitol, referitoare la recompense și răspunderea disciplinară, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.”

Traducere în româna vorbită: Parlamentul dă o carcasă frumoasă, Guvernul bagă motorul – și îl poate schimba oricând vrea. Pe baza acestui articol, Executivul a emis H.G. nr. 725/2015, biblia actuală a cercetării disciplinare în poliție – de la prima citație până la decizia pe contestație. Și, ca să fie clar cât de „stabile” sunt regulile, aceeași H.G. a fost deja modificată în 2018.

Cu alte cuvinte, statutul polițistului – care, potrivit Constituției, trebuie stabilit prin lege organică – a fost subcontractat prin hotărâre de Guvern.

Blocul cu administrator-șef: cine strică plătește, dar regulile le scrie șeful când are chef

Imagine simplă: într-un bloc, adunarea generală scrie în regulament: „cine strică, plătește” și „cel acuzat are dreptul să-și spună părerea”. Până aici, democratic. După care adunarea îi spune administratorului: „restul regulilor fă-le tu, cum crezi, și dacă te răzgândești, le schimbi”.

Administratorul hotărăște singur:

• cine constată stricăciunea,
• dacă prietenul sau dușmanul vecinului poate să fie între „judecători”,
• dacă „părerea” se dă verbal sau doar în scris,
• și cum se ia, de fapt, decizia.

Exact așa arată azi cercetarea disciplinară în poliție: regulile esențiale nu sunt votate de Parlament, ci lăsate la dispoziția Guvernului. Iar Guvernul le poate întoarce ca pe clătite, fără dezbatere publică serioasă, fără vot în plen, fără majoritate calificată.

Constituția zice „lege organică”. Guvernul zice „lasă, că avem H.G.”

Constituția e clară: statutul funcționarilor publici se stabilește prin lege organică [art. 73 alin. (3) lit. j)]. Polițistul este funcționar public cu statut special, iar răspunderea disciplinară face parte din statut. Curtea Constituțională a spus-o apăsat încă din 2014, prin Decizia nr. 392/2014 – pronunțată, nota bene, pe o excepție redactată chiar pentru un polițist de către același autor care azi trage din nou semnalul de alarmă, Emil Păscuț, S.P.R. „Diamantul”.

O hotărâre de Guvern:

• nu trece prin Parlament,
• nu cere majoritate calificată,
• se poate modifica într-o singură ședință de guvern, între o pauză de cafea și o conferință de presă.

Cu toate astea, o bună parte din garanțiile disciplinare ale polițistului – cine te judecă, cum, în ce condiții, cu ce filtre de imparțialitate – stau doar în această H.G. 725/2015, lipită de Statut ca o anexă neoficială, dar decisivă.

„Ascultarea” polițistului: o foaie albă ține loc de om

Legea prevede că sunt obligatorii „citarea și ascultarea polițistului cercetat, înregistrarea cererilor/rapoartelor scrise ale acestuia și consemnarea susținerilor sale” [art. 58³ alin. (2)]. Așadar:

• citarea – obligatorie,
• ascultarea – obligatorie,
• raportul scris – separat, tot obligatoriu.

Cum se face, însă, această „ascultare”? Legea tace. Intră în scenă H.G. nr. 725/2015, care nu pomenește nicăieri cuvântul „ascultare”. În loc să fie chemat să fie întrebat și să i se consemneze declarația, polițistului i se „solicită rapoarte scrise” (art. 21 din H.G.).

În dosarele lucrate de S.P.R. „Diamantul” în ultimele luni, „ascultarea” a însemnat concret:

• o foaie albă,
• un pix,
• ordinul „scrie un raport explicativ”.

Când polițistul a reclamat în instanță că n-a fost ascultat, ministerul a explicat senin, în întâmpinare, că „«ascultarea» directă prin raport motivat” nu afectează dreptul la apărare. Pe scurt: omul nu trebuie să fie ascultat, se ascultă foaia.

În loc de dialog:

• raport.
  În loc de întrebări și răspunsuri:
• „te descurci singur, scrie și semnează”.

Cam așa arată „garantarea drepturilor” în M.A.I.

Consiliul de disciplină: loterie internă cu regulile scrise în anexă

Consiliul de disciplină este organul consultat înainte de sancțiunile grele (amânare promovare, trecere într-o funcție inferioară, destituire). Concluziile lui despre vinovăție sunt obligatorii pentru șef. Legea spune câți membri are și ce calități trebuie să aibă. Pare serios. Doar că restul – adică esențialul – e din nou aruncat în H.G.:

• interdicția ca șeful direct, subordonații lui, rudele sau cineva deja cercetat disciplinar să fie membri în Consiliu există doar în H.G. (art. 17);
• recuzarea unui membru părtinitor există doar în H.G. (art. 18);
• votul cu majoritate este prevăzut doar acolo și doar pentru propunerea finală (art. 35); cum se adoptă concluziile obligatorii despre vinovăție nu e scris nicăieri clar.

Ca bonus, în 2024, prin O.U.G. nr. 82/2024, durata mandatului membrilor colectivului din care se aleg membrii Consiliului a dispărut din lege și a rămas doar în hotărâre. Adică ceea ce ține de stabilitatea organului de disciplină se mută în hârtia pe care Guvernul o poate modifica oricând.

La sancțiunile mai ușoare – mustrare scrisă și diminuare de salariu – Consiliul nici nu e obligatoriu: șeful poate aplica sancțiunea direct, după „cercetarea prealabilă” [art. 58⁴ alin. (1) din lege]. Iar regulile concrete ale cercetării, cele de care depind soarta și drepturile polițistului (cum e citat, cum e „ascultat”, cum vede dosarul) trăiesc exclusiv în H.G.

Când statutul devine o colecție de trimiteri la „vezi în hotărâre”, justiția disciplinară se transformă într-un joc de birou: cine știe mai bine H.G.-ul, câștigă.

Funcționarul din primărie are drepturi în lege. Polițistul – în H.G.

În 8 aprilie 2025, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 206/2025 (M. Of. nr. 867/22.09.2025). Subiectul: Codul administrativ lăsa, printr-un text aproape identic cu art. 62⁸, regulile comisiilor de disciplină ale funcționarilor publici în grija Guvernului [art. 494 alin. (9)].

Curtea a spus clar:

• procedura era „reglementată lacunar”,
• reguli esențiale, precum „procedura disciplinară, aplicarea și contestarea sancțiunii disciplinare”, nu pot fi lăsate legislației secundare,
• pentru funcționarii cu statut special, „procedura disciplinară a cercetării prealabile a faptei și activitatea consiliului de disciplină trebuie reglementate prin lege organică”.

Între timp, pentru funcționarii publici „civili”, Parlamentul a mutat regulile în lege (din 2021, anexa nr. 7 la Codul administrativ). Diferența sare în ochi:

• Funcționarul de la primărie:
  • nu poate fi sancționat fără audiere,
  • audierea se consemnează în scris „sub sancțiunea nulității” [art. 493 alin. (1) Cod adm.],
  • procedura comisiei de disciplină e scrisă în lege,
  • Înalta Curte a spus în 2025 (Decizia nr. 191/2025) că audierea este obligatorie chiar și la mustrarea scrisă aplicată direct de șef.
• Polițistul:
  • poate primi aceeași diminuare de salariu direct de la șef,
  • fără Consiliu, după o cercetare care atârnă în H.G. 725/2015,
  • „ascultarea” lui e transformată într-o foaie de raport.

Polițistul de penitenciare, tot funcționar cu statut special, are în Legea nr. 145/2019 ascultarea obligatorie, consemnată sub sancțiunea nulității. În aceeași țară, pentru aceeași idee de sancțiune, unii primesc garanții în lege, alții într-o hotărâre flexibilă ca plastilina.

Același stat, aceeași ușă de ieșire din sistem – destituirea –, dar două regimuri:

• unul serios, în lege,
• unul provizoriu, la dispoziția Guvernului.

Curtea a respins de trei ori. De ce merită încercat din nou

Curtea Constituțională nu a fost, până acum, prietena art. 62⁸. În 2021 și 2022, a respins excepții de neconstituționalitate pe acest articol (Deciziile nr. 213/2021, 261/2021 și 658/2022), motivând că „aspectele esențiale ale răspunderii disciplinare a polițistului sunt prevăzute în lege”.

Dar, subliniază S.P.R. „Diamantul”, lucrurile s-au schimbat între timp, în cel puțin trei direcții:

1. Decizia nr. 206/2025 – adoptată cu unanimitate – a întărit criteriul că regulile concrete ale procedurii (ascultarea, imparțialitatea, votul, mandatul) trebuie să fie în lege, nu în legislație secundară. La polițiști, acest filtru nu a fost aplicat riguros la respingerile anterioare.
2. Parlamentul a mutat regulile pentru funcționari în lege, astfel că diferența de tratament față de polițiști e acum izbitoare și greu de justificat.
3. Legea polițistului a fost slăbită în 2024, când durata mandatului membrilor colectivului din care se aleg membrii Consiliului a fost scoasă din lege și lăsată doar în H.G.

Modelul de excepție pregătit de S.P.R. „Diamantul” face fix ce nu s-a făcut înainte: verifică normă cu normă, într-un tabel clar, ce e în lege și ce e doar în hotărâre. Nu există garanția că excepția va fi admisă, dar argumentul de azi nu mai este cel respins ieri. Chiar Curtea a spus, când a respins, că „nu au intervenit elemente noi” (Deciziile nr. 261/2021 și 658/2022). Acum, elementele noi există.

Pe același text, alte excepții – construite deja pe această motivare – au plecat spre Curte, unele fiind deja înregistrate, pe lângă cele mai vechi, care zac din 2023 în așteptare.

Excepția de neconstituționalitate: biletul tău la revizuire

Curtea Constituțională judecă încet. Foarte încet. O excepție de neconstituționalitate face în medie 3,8 ani de la instanță până la decizia Curții. Decizia nr. 206/2025, spre exemplu, a venit la patru ani după sesizare. În tot acest timp, procesele pentru sancțiuni disciplinare se termină definitiv.

Dacă excepția este admisă după ce:

• tu ți-ai pierdut deja procesul,
• hotărârea e definitivă,
• și tu nu ai ridicat excepția în dosarul tău,

ai o problemă: Codul de procedură civilă permite revizuirea doar când Curtea s-a pronunțat asupra „excepției invocate în acea cauză” [art. 509 alin. (1) pct. 11]. Curtea Constituțională a lămurit, prin Decizia nr. 866/2015, că decizia de admitere profită:

• autorilor excepției admise,
• și celor care au invocat aceeași excepție, anterior publicării deciziei, în alte cauze soluționate definitiv.

Cine nu a ridicat excepția la timp rămâne cu sancțiunea bătută în cuie, chiar dacă, peste doi ani, Curtea spune că textul era neconstituțional.

De aceea, S.P.R. „Diamantul” insistă: excepția ridicată acum este biletul la revizuire. Nu o ridici, nu ai bilet. Iar vestea bună e că din 2010, procesul nu se mai suspendă cât timp excepția e pe traseu la Curte. Adică:

• dosarul merge înainte,
• nu pierzi timp,
• dar îți păstrezi șansa de revizuire dacă, peste ani, Curtea admite excepția.

Nu aștepta „să vedem ce zic alții” – după aceea e prea târziu

Excepțiile pe art. 62⁸ pendulează déjà la Curte încă din 2023. Dacă una dintre ele va fi admisă, decizia va profita, potrivit jurisprudenței Curții, doar celor care au invocat aceași excepție înainte de publicarea deciziei.

Cine se trezește după:

• nu mai are cum folosi decizia pentru revizuirea propriului dosar,
• rămâne doar cu constatarea amară că altul a contestat la timp.

De aceea, recomandarea sindicatului este clară: polițiștii care contestă sancțiuni disciplinare să depună excepția cel târziu până la primul termen din dosar.

Cine poate folosi excepția și cum

Modelul dezvoltat de S.P.R. „Diamantul” este gândit pentru orice polițist care contestă în instanță o sancțiune disciplinară, de la mustrare scrisă la destituire:

• fie că dosarul e la fond,
• fie în recurs,
• atâta timp cât procesul nu e încă definitiv.

Excepția de neconstituționalitate se poate ridica „în orice fază a litigiului” [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992]. Textul excepției este același pentru toți, se schimbă doar datele de identificare ale cauzei (instanța, numărul dosarului, părțile, actele de sancționare etc.).

Încălcarea Constituției este motiv de ordine publică. Asta înseamnă:

• orice parte o poate ridica (polițist, instituție),
• judecătorul o poate ridica și din oficiu [art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Dacă excepția este admisibilă:

• instanța nu poate aplica textul criticat,
• este obligată să sesizeze Curtea Constituțională [art. 146 lit. d) din Constituție; art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992],
• nu are voie să respingă cererea de sesizare pe motiv că excepția i se pare „neîntemeiată”; singurul motiv de respingere este inadmisibilitatea [art. 29 alin. (5)].

Curtea a spus-o repetat: judecătorul are doar „rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți” (de exemplu, Decizia nr. 100/2023), nu de mică „Curte Constituțională locală”.

Formularul te scapă de bricolaj juridic, dar nu te scutește de avocat

Ca să nu fie nevoie să reinventăm roata, S.P.R. „Diamantul”, prin Emil Păscuț, a pus la dispoziție:

• un formular care generează automat excepția completată (direct în browser),
• un model de excepție în format editabil (Word),
• un pachet complet (16 pagini – excepția, diagrame, tabel comparativ lege–hotărâre).

Scopul nu e să-i transforme pe polițiști în juriști peste noapte, ci să le dea instrumentul minim necesar pentru a-și apăra drepturile.

Pașii recomandați în materialul sindicatului:

1. Se completează datele dosarului (instanță, număr, termen, părți, sancțiune, decizia de soluționare a contestației).
2. Se identifică în actele dosarului mențiunile privind H.G. nr. 725/2015 (temei la sancțiune, procedura contestației, invocări în întâmpinare).
3. Se adaptează paragraful referitor la „ascultarea” transformată în simplu raport scris, acolo unde este cazul.
4. Se depune excepția cu anexele, prin portal sau la registratură, înainte de primul termen (sau, în orice caz, înainte de rămânerea definitivă a cauzei).
5. Dacă instanța respinge cererea de sesizare ca inadmisibilă, încheierea poate fi atacată cu recurs în 48 de ore [art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992].

Sursa acestor recomandări și a modelului este explicită: Sindicatul Polițiștilor Români „Diamantul”, prin Emil Păscuț, care a și mai dezvăluit public aceste informații și instrumente juridice.

Ultimul avertisment serios dintr-un pamflet usturător

Dincolo de ironii, un sfat foarte serios iese în evidență din materialul S.P.R. „Diamantul”: dacă ești polițist și ai dat în judecată M.A.I. pentru o sancțiune disciplinară, nu învăța dreptul pe propria piele.

• Apelează la sindicatul din care faci parte.
• Angajează un avocat.
• Folosește excepția de neconstituționalitate doar ca un pas juridic suplimentar în dosar, nu ca unic „plan de apărare”.

Pamfletul poate să râdă de Guvern, de H.G.-uri, de „ascultarea prin foaie albă”. Sancțiunea ta însă nu e o glumă. Iar dacă nu ridici excepția la timp, riști să rămâi, ani de zile, exemplul perfect de „dreptate făcută prea târziu ca să mai conteze”. (Cristina T.).