Guvernul României, această formațiune de acrobați ai limbajului, tocmai a mai bifat un număr de circ: oficial „apărăm fermierii români”, neoficial „poftiți, domnilor ucraineni, luați tot coridorul, trenurile, porturile și, dacă se poate, și o zi întreagă de canal Sulina doar pentru dumneavoastră”.

Totul pornește de la articolul din Cotidianul Național, semnat de Claudia Marcu, care pune pe masă o întrebare simplă și devastatoare: respingerea sprijinului suplimentar pentru cerealele din Ucraina a fost decizie sau decor? Adică politică sau scenografie?

Două Românii într-o singură zi

Pe 5 octombrie avem, practic, două Românii paralele:

1. România de fațadă
   Aici iese la rampă Tánczos Barna, ministrul Agriculturii, în rolul de protector al fermierului român asuprit:
   • „Prioritatea noastră este să le asigurăm fermierilor români capacitatea de transport…”
   • întâlniri cu fermierii, sector vegetal, Portul Constanța, căi ferate, toți în jurul aceleiași mese;
   • se promite „eliminarea blocajelor administrative” și fluidizarea exporturilor românești.

   Fermierul român, sătul de minciuni și motorină scumpă, mai înghite o dată povestea: „vă vedem, sunteți în centrul atenției, stați liniștiți, lucrăm pentru voi”. Slogan perfect de campanie, livrat însă de un guvern „interimar”. Adică: nu știm dacă mai stăm, dar promitem ca și cum am fi veșnici.

2. România reală, varianta Kiev
   În aceeași zi, aceeași țară, dar alt film:
   • ministrul Reconstrucției, Infrastructurii și Transporturilor din Ucraina, Mykola Kalashnyk, vine la Constanța;
   • în port, se întâlnește cu secretarul de stat Ionel Scrioșteanu;
   • se discută „seturi de soluții”:
     • creșterea capacităților logistice pe Dunăre,
     • mai multe trenuri de marfă spre Constanța,
     • dezvoltarea punctelor de control la graniță,
     • noi proiecte de infrastructură.

   Și, ca să nu existe dubii, Centrul pentru Transporturi Strategice din Ucraina iese public și spune clar:

   • România e pregătită să mărească numărul trenurilor de marfă la 10 perechi pe zi către Constanța;
   • se discută folosirea suplimentară a porturilor Galați și Brăila;
   • se pune pe masă „trecerea prioritară a mărfurilor ucrainene”;
   • se pregătește un instrument informatic comun ca să se coordoneze și mai bine fluxul ucrainean.

Pe scurt: pentru publicul intern, „nu, nu, n-am extins coridoarele pentru cerealele ucrainene, stați calmi, dragii noștri fermieri”.
Pentru Kiev, în schimb: „sigur că da, sporim trenurile, prioritizăm mărfurile voastre, ba vă dăm și o zi întreagă de canal, dacă se adună destule nave”.

Prioritate românească: ultimul la rând

Cireașa de pe colivă vine cu Canalul Sulina.

Mykola Kalashnyk explică, pe site-ul oficial ucrainean:

• nevoia Ucrainei: minimum 10 nave la intrare și 10 la ieșire pe zi;
• partea română urmează să trimită o invitație pentru Administrația Porturilor Maritime din Ucraina, pentru „trimiterea în comun a navelor”;
• dacă se adună prea multe nave ucrainene în așteptare, România va aloca… o zi întreagă doar pentru ele, „în mod excepțional”.

Excepțional, dar repetabil, desigur.

În plus:

• se acceptă însoțiri nocturne pe canal pentru navele care au apucat să intre înainte de lăsarea întunericului;
• totul „conform cerințelor de siguranță”.

Tradus pentru fermierul român:

• ziua ta de recoltă devine „ziua lor de prioritate”;
• canalul pe care sperai să-ți miști marfa devine coridor umanitar–comercial intensiv, dar nu pentru tine;
• tu rămâi cu declarația de la televizor – „ești prioritar” – și cu TIR-urile parcate în noroi.

Politica „de fațadă”: noi spunem nu, dar de fapt da

Scenografia e aproape perfectă:

• în Europa rulează știrea: „România și Polonia au respins extinderea coridoarelor pentru cerealele ucrainene”;
• la București, guvernul interimar se umflă în pene: „am ținut piept presiunilor, ne apărăm fermierii!”;
• între timp, în porturi, la căi ferate și la Canalul Sulina se fac aranjamente „excepționale” pentru fluxul ucrainean.

Pamfletar vorbind, e ca și cum:

• la nuntă, mireasa jură iubire mirelui,
• dar în parcare, deja negociază luna de miere cu amantul.

România oficială: „nu vrem să extindem coridoarele ucrainene, avem grijă de ai noștri”.
România reală, în documentele ucrainene: „suntem gata să sporim trenurile, să vă prioritizăm marfa, să folosim și alte porturi pentru voi, să vă dăm și zi specială pe Sulina”.

Diferența? La noi, se joacă pentru voturi. La Kiev, pentru tone.

Fermierul, figurant în propriul film

Cei care plătesc nota finală sunt, evident, fermierii români:

• li se spune că vor fi „prioritari” pe transport și logistică;
• în realitate, aceeași infrastructură – deja subdimensionată – e încărcată cu noi volume din Ucraina;
• „blocajele administrative” ce trebuiau eliminate riscă să fie înlocuite cu blocaje fizice, de trenuri, vagoane, vapoare.

Fermierii sunt chemați la „consultări”, li se promit „soluții”, se fac poze la mese rotunde. În paralel, adevăratele decizii se iau cu delegațiile străine, în porturi și la ministere, departe de camerele TV care transmit „grija pentru agricultorul român”.

De fapt, prioritatea nu e nici românească, nici ucraineană. Prioritatea e imaginea:

• Bruxelles să fie mulțumit,
• Kiev-ul să fie mulțumit,
• iar fermierul român să fie suficient de obosit și confuz ca să mai rabde o campanie electorală.

România cu două fețe: una pentru fermieri, una pentru parteneri

Situația asta definește perfect clasa politică românească:

• pentru electorat: poză cu tractorul, glumă cu plugul, promisiune de infrastructură;
• pentru parteneri: semnătură discretă pe acorduri, „dialog” despre prioritizare a fluxurilor, coridoare dedicate.

Se respinge sprijinul suplimentar pentru Ucraina „doar de ochii lumii”, cum remarcă articolul, iar apoi Kiev-ul iese senin și spune:
„România e pregătită să mărească numărul trenurilor de marfă, discutăm despre trecere prioritară, explorăm capacitățile Galați și Brăila, avem planuri pentru Canalul Sulina.”

Și cine minte?

• Oficial, nimeni.
• Practic, toți.

Pentru că:

• Guvernul nu spune direct „nu vă spunem tot”;
• Ucraina nu are niciun motiv să ascundă faptul că a obținut avantaje;
• presa românească se împarte: o parte tace, o parte urlă, dar fermierul oricum nu are timp să citească, e ocupat să-și scoată marfa din câmp.

Final: România, furnizor oficial de iluzii

În povestea asta, România nu mai e doar coridor de transport. Devine coridor psihologic:

• printr-o poartă intră promisiunile pentru fermierii români,
• prin cealaltă ies, la export, realitățile negociate cu Kiev-ul.

Care e produsul principal de export?

• Cereale? Da, dar nu doar.
• Mai exportăm și altceva: credibilitate. La kilogram, la tonă, cum o fi.

Și, până la urmă, ce am aflat?

• Că România a spus „nu” extinderii sprijinului pentru Ucraina… ca să dea bine în poze.
• Că, în același timp, a pregătit „da”-ul logistic, cu trenuri, porturi și zile speciale de canal.
• Că fermierul român continuă să fie prioritar doar în fraze, nu pe șine și nu pe apă.

Pamfletar vorbind, rămânem aceeași țară în care guvernul îți spune în față:
„Tu ești pe primul loc”,
în timp ce, pe la spate, scrie cu grijă:
„Prioritate – marfă ucraineană”.

De la dosar penal la contravenție: ai praf? Primești doar o amendă, ca la parcare

Parlamentarii USR și PNL s-au trezit brusc preocupați de soarta consumatorilor de droguri. Nu, nu de viața lor, de familiile lor, de cartierele distruse. Ci de cazierul lor. Conform unui proiect de lege depus la Senat, dosarul penal pentru deținere și consum de droguri trebuie să devină o simplă contravenție.

Argumentele? Clasice pentru România anului 2026: Poliția Română cheltuie prea mult, DIICOT e prea obosit, pușcăriile sunt prea pline, iar pedepsele penale „nu descurajează consumul”. Cu alte cuvinte: nu putem, nu știm, ne depășește problema, hai mai bine s-o declarăm „ok-ish”. Și, pentru cine are dubii, se aruncă și o comparație: „prin alte țări, pedepsele nu descurajează consumul”. Mai întrebați și prin Singapore, dar nu prea tare, că acolo nu merge cu „amenzi de 1.000 de lei”.

USR și PNL jură că nu legalizează drogurile. Doar le scot din penal, așa, de finețe

Într-o demonstrație de acrobație politică, USR și PNL ne asigură solemn că proiectul lor „nu este despre legalizarea consumului de droguri”. Nu, nici vorbă! Este doar despre dezincriminarea deținerii și consumului, indiferent dacă vorbim de droguri de risc sau de mare risc.

Cu o mână țin discursul responsabilității și grijii față de „problema de sănătate publică”, iar cu cealaltă mână scot din penal tot ce se poate, ca să devină simplă contravenție. În esență: ce nu putem controla, măcar să nu mai fie infracțiune. Cifrele din expunerea de motive sunt alarmante, spun inițiatorii. Corect. Doar că soluția lor seamănă cu reacția clasică: „Ne arde casa, hai să o declarăm oficial saună, ca să nu mai pară incendiu”.

Mii de oameni, mii de cazuri, mii de probleme. Soluția: schimbăm eticheta, nu sistemul

Anul trecut, peste 6.500 de persoane au fost duse la poliție pentru substanțe psihoactive, dintre care aproape 500 minori. Peste 1.100 de persoane au fost arestate preventiv pentru infracțiuni la regimul drogurilor, cu o durată medie a arestului de 73 de zile. Consumul a crescut cu 70%, urgențele medicale gravitează în jurul a 3.000 de cazuri pe an.

Acesta e tabloul sumbru prezentat chiar de parlamentarii USR și PNL. Și după ce îți arată incendiul, bomba, prăpastia, concluzia lor este: „Pedepsele penale nu funcționează, hai să le înlocuim cu amenzi”. Nimic despre prevenție reală, programe serioase de tratament, finanțări consistente, educație, rețele de trafic destructurate profesionist. Nu. Amendă. Ca la traversat pe roșu.

DIICOT îngropat în dosare: consumatorii, vinovați că sistemul nu știe să facă triere

În 2026, aproape 78% din toată activitatea DIICOT înseamnă dosare cu droguri. 37.419 cauze în 2025, dintre care cam 22.000 restante. Iar aproximativ 80% dintre cei cercetați sunt simpli consumatori sau deținători pentru consum propriu.

Aici e momentul în care, în loc să reformăm serios modul în care e structurată ancheta, să diferențiem ferm traficanții grei de consumatorii simpli, să mutăm resursele spre „peștii mari”, vine soluția magică: scoatem consumatorul din penal, îl lăsăm cu o amendă și gata, DIICOT „respiră”. Nu prin reorganizare și eficiență, ci prin redefinirea problemei.

Condamnările consumatorilor bat recorduri an de an. Aresturile poliției sunt pline de consumatori, centrele de tratament sunt puține și subfinanțate. Răspunsul clasic de România: în loc să întărim tratamentul, să creștem capacitatea, să lucrăm integrat poliție–sănătate–educație, schimbăm codul și bifăm „reformă”.

Penitenciare pline, bugete sparte. Politicienii: dați-le amendă și să se descurce acasă

Penitenciarele pentru consumatori de droguri funcționează la peste 116% din capacitate. Procentul deținuților pentru infracțiuni la regimul drogurilor s-a dublat în cinci ani. Cheltuielile Poliției Române pentru activități legate de substanțe psihoactive au explodat, ajungând la peste 271 de milioane de lei – de 51 de ori mai mult decât banii dați pentru prevenire și tratament.

Când vezi această asimetrie, un stat serios spune: am greșit radical strategia, mutăm banul public în prevenție, tratament, centre specializate, echipe mixte, monitorizare serioasă. România, prin USR și PNL, spune: problema este că îi tratăm penal, nu că nu avem politici coerente.

Explicația inițiatorilor este de manual de seminarii „cum să pasezi responsabilitatea”: „incriminarea consumatorilor înrăutățește viața consumatorului”. Corect – dacă îl arunci în sistemul penal fără sprijin real. Dar dacă nu ai construit nimic în loc, transformarea în contravenție riscă să înrăutățească viața tuturor celorlalți, de la familie la comunitate.

Drogurile ies din Codul penal și intră în Codul contravențiilor: preț fix la ‘libertate

Proiectul prevede scoaterea din penal a tuturor faptelor pentru consum propriu: cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, deținere. Toate devin contravenții. Amenzi între 1.000 și 3.000 de lei, în funcție de categoria de drog (risc sau mare risc).

Mai mult, nici trecerea frontierei cu droguri pentru consum propriu nu mai sare direct la traficul internațional de droguri, ci e tratată iar ca o contravenție, cu amenzi între 1.500 și 3.500 de lei, dacă se constată că e „doar pentru el”. Un fel de abonament la risc: îți permiți amenda, îți permiți și „hobby-ul”.

În loc să vii cu un sistem clar de diferențiere, cu praguri, cu verificări, cu consiliere obligatorie, cu programe serioase de tratament integrate în deciziile instanțelor, vii cu tarife. România devine astfel țara unde, pentru tot mai multe lucruri grave, nu mai e nevoie de rușine sau frică de lege – ajunge să ai cardul pregătit.

Camera liniștită a dependenței: spitale transformate în zone de ‘consum supravegheat

Cireașa de pe tort: USR și PNL cer ca în spitalele publice să fie prevăzute spații speciale pentru consumatorii dependenți, unde aceștia să se poată droga „în condiții de siguranță”, sub supraveghere, ca să se prevină supradozele. Nu spitalele primesc drogurile, nu le furnizează, doar oferă „decorul” și monitorizarea.

Pe hârtie, măsura se inspiră din modelele occidentale de „consum supravegheat” pentru a salva vieți și a reduce mortalitatea. În România, însă, unde secțiile de urgență se prăbușesc sub lipsa de medici, unde pacienții stau pe holuri, unde n-ai asistenți suficienți pentru bolnavii cronici, imaginea devine grotescă: nu avem paturi pentru oamenii cu boli grave, dar facem camere speciale pentru consum în liniște.

Teoretic, măsura ar trebui să vină la pachet cu rețele solide de sprijin psihologic, consiliere, programe de ieșire din dependență, reabilitare socială. Practic, în România, riști să obții doar un colț oficializat pentru „drogat civilizat”, într-un spital unde restul pacienților stau la coadă la pansamente.

USR și PNL au descoperit soluția: dacă problema e prea mare, micșorăm legea, nu dezastrul

În loc să avem o dezbatere serioasă, matură, cu specialiști în sănătate mintală, adicții, criminalitate, poliție, procurori, judecători și ONG-uri reale de teren, ne alegem cu un proiect-pamflet legislativ: taie din penal, pune amendă, promite „cameră de consum” și declară că ai făcut reformă.

Drogurile rămân. Rețelele rămân. Dependenții rămân. Familiile distruse rămân. Cartierele prăbușite rămân. Ce dispare? Dosarul penal pentru consum.

În țara în care statul nu e în stare să asigure nici măcar minimul pentru bolnavi obișnuiți, USR și PNL visează spitale cu camere speciale pentru „consum supravegheat” și o Românie în care, pentru droguri, nu mai ai cazier, doar factură.

Viitorul, așa cum îl văd inițiatorii: mai puține dosare, mai multe amenzi, mai multe droguri, dar totul „uman” și „depolitizat”. Iar dacă cifrele vor arăta și mai rău peste câțiva ani, se va găsi desigur o nouă scuză științifică. În definitiv, de ce să repari o casă care arde, când o poți declara, cu lege în mână, „proprietate aflată într-un proces inovator de încălzire”?

România, noua vedetă a Europei: primește premiul pentru „Cea mai scumpă energie la cel mai puțin cap”

435 euro/MWh. Atât plătește România, după cum arată datele de pe electricitymaps.com, ca să bifeze, cu mândrie națională, titlul de „una dintre cele mai scumpe energii din UE”.

De la exportator net în 2019, am reușit marea performanță să ajungem muritorul de foame al pieței: importăm masiv, ne rugăm de vecini, oprim livrările către Republica Moldova și ne batem recordurile de preț seară de seară, peste 370 de euro/MWh.

Nu-i rău pentru o țară care se laudă de ani de zile că „are resurse” și „potențial energetic”. Potențial, da. Realitate: colaps în slow motion.

Republica Moldova, lăsată la coadă la energie: „Ne pare rău, și noi murim”

Până mai ieri, România se umfla în piept că ajută Republica Moldova cu 80% din necesarul de energie. Din 3 octombrie, însă, generozitatea s-a terminat brusc. Nu mai exportăm, că nu mai avem de unde.

Moldova s-a dus spre Ucraina, de unde importă acum peste 70% din necesar, iar România se uită la propriul sistem energetic ca la o mașină stricată pe marginea drumului: „merge, dar nu știm cât”.

Imaginea de ansamblu:

• România își taie propriile livrări externe;
• Moldova își schimbă dependența energetică;
• oficialii dau din umeri și se ascund după „piață”, „context” și „condiții meteo”.

Responsabilitate geopolitică? Strategie? Lăsăm astea pentru conferințe de presă și rapoarte glossy.

De la „hub energetic regional” la „pacient legat de priză în Bulgaria”

România era mare exportator în 2019. Azi, importă ca să nu pice sistemul. Importuri de aproape 3.500 MWh atunci când încă mai ajută fotovoltaicele. Când zilele se scurtează și cerul se umple de nori, Guvernul deja anunță senin că producția va scădea și importurile de peste 3.000 MWh se vor întinde și pe timpul zilei.

Și cine ne ține în viață? Bulgaria.
În vârfuri de consum, România importă peste 2.300 MWh din Bulgaria.

Devenim periculos de dependenți de:

• energia vecinului de la sud,
• bunăvoința lui,
• și absența oricărei crize la el.

Întrebarea reală, pe care nimeni nu vrea să o spună clar:

• Ce facem dacă „Bulgaria închide robinetul”?
  Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova – niciuna nu poate acoperi ce ne livrează acum Bulgaria.
  Interconexiuni avem pe hârtie: 4.000 MW. Dar când tragi linie, singurul care sare de 1.000 MWh constant este tot vecinul pe care îl ignoram când eram „exportator net”.

Eolienele, mari când dăm declarații, mici când trebuie să producă

Datele din 5 octombrie, de la Transelectrica, sunt un studiu de caz:

• eolienele au intrat în „hibernare” exact când deficitul energetic a devenit critic;
• nu doar că nu au produs, dar au și consumat peste 20 MWh din sistem;
• din peste 3.000 MW instalați, abia 100 MWh produși pe 3 octombrie.

Aceasta este „energia verde” pe care clasa politică o ridică în slăvi la Bruxelles, în slide-uri lucioase:

• imprevizibilă,
• nepregătită pentru vârfuri,
• fără infrastructuri serioase de backup și stocare.

Pe românește: ne-am agățat de o resursă pe care nu știm să o echilibrăm și acum descoperim, șocați, că vântul nu bate la comandă guvernamentală. Cine ar fi crezut?

Nuclearele pe dreapta, hidro pe „dietă”, gazul face nota de plată

„Ce a mai rămas?”, întreabă articolul.

Răspunsul e simplu, dar dureros:

• două reactoare nucleare trase pe dreapta, pe perioadă neclară;
• 500–800 MWh pe cărbune, în continuă demonizare publică dar permanent chemat salvator în criză;
• circa 1.200 MWh în centralele pe gaze – adică exact energia cea mai scumpă, care umflă spectaculos facturile;
• hidroenergie „la dietă”, folosită cu pipeta.

Scena de noapte 4–5 octombrie este emblematică:

• importuri de peste 2.000 MWh,
• doar 200 MWh produși din hidro, într-o țară cu potențial hidrologic serios.

Explicațiile posibile:

• ori cineva „protejează” prețurile mari de pe piață;
• ori se face o economie agresivă pe fondul unei crize iminente de apă, energie sau bani.

În ambele cazuri, consumatorul plătește. Și tace. Că n-are de ales.

Facturile – bomba cu ceas pe care o tot armăm singuri

Cu 435 euro/MWh și prețuri constante de peste 370 de euro în multe intervale orare, nu este nevoie de „specialiști” ca să deduci următorul pas:

• facturile vor exploda,
• consumatorii casnici vor strânge cureaua,
• firmele vor închide sau vor pleca,
• iar economia, deja șubredă, va aluneca spre prăbușire.

Cronica unui dezastru anunțat:

• prețurile mari au alungat deja investitori;
• sistemul energetic național e dezechilibrat, improvizat și politizat;
• fiecare criză meteo sau tehnică scoate la iveală cât de subțire este de fapt „independența energetică” de care ne tot lăudăm.

De la „piața liberă” la „haos organizat”: nimeni nu răspunde pentru strategie

În toată această schemă:

• nimeni nu își asumă oprirea livrărilor către Moldova ca eșec politic și strategic;
• nimeni nu explică de ce hidro stă „cuminte” în timp ce importăm la prețuri record;
• nimeni nu răspunde pentru faptul că de la exportator net am ajuns dependenți de Bulgaria într-un timp ridicol de scurt;
• nimeni nu explică limpede ce se întâmplă cu nuclearele „trase pe dreapta” pe termen nedefinit.

În schimb:

• se aruncă vina pe „piață”,
• pe „context regional”,
• pe „condiții meteo nefavorabile”.

Adevărul e mai simplu și mai urât:
România nu suferă de lipsă de resurse, ci de lipsă de cap și de coloană vertebrală în gestionarea lor.

Concluzie: energia e scumpă, dar prostia e, ca de obicei, nelimitată

Articolul semnalat de Cotidianul Național descrie un tablou tehnic: prețuri, importuri, exporturi, MWh, interconexiuni.

Pamfletul pe care îl scrie realitatea arată însă altceva:

• un stat care se pretinde „pivot energetic regional”, dar trăiește din importuri;
• un guvern care vorbește despre „strategie energetică” în timp ce își abandonează vecinii și își sacrifică propriii cetățeni la altarul prețurilor record;
• un sistem care își închide singur reactoarele, își rulează hidrocentralele în relanti și se roagă de vânt și de Bulgaria să ne țină în viață.

Prețul energiei a ajuns la 435 euro/MWh.
Prețul lipsei de viziune și al improvizației va fi plătit mult mai scump, în fabrici închise, locuri de muncă pierdute și familii sufocate de facturi.

Energia e scumpă. Dar prostia sistemică, în România, rămâne singura resursă care nu intră niciodată în criză.