Inspectoratul General al Poliției de Frontieră: „Noi n‑am dat ordin”. Atunci, cine rescrie permanența?

Jocul de-a permanența în structurile Ministerului Afacerilor Interne capătă un nou episod.
După cazul IPJ Brașov, unde șefii descoperiseră cum să transforme permanența în sursă de ore suplimentare plătite, în timp ce oamenii de execuție erau împinși în „patriotism” gratuit de acasă, acum intră în scenă și Poliția de Frontieră.

Un răspuns oficial al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră (IGPF), transmis lui Vitalie Josanu, reprezentant al Sindicatului „Diamantul”, înregistrat sub nr. 759.090/2026, dă peste cap argumentul comod al „ordinelor venite de sus”. Potrivit documentului, structura centrală susține că nu a trimis niciun fel de instrucțiuni care să modifice rubrica de permanență în dispozițiile de zi pe unitate.

Cu alte cuvinte: centrul spune că nu a cerut nimănui să șteargă sau să ocolească permanența. Dacă pe teren rubrica dispare, cineva o face din „inițiativă proprie”.

Brașov, laboratorul creativității normative: șefii pe statul de plată, subalternii pe silențios

În IPJ Brașov, tabloul era deja conturat, conform dezvăluirilor Sindicatului „Diamantul”:

• acolo unde OMAI S/108/2011 permite ca șefii să asigure permanența de la domiciliu, neplătit, conducerea preferă să stea în unitate, pe bani, la adăpostul aerului condiționat;
• acolo unde același ordin prevede că funcțiile de execuție trebuie să asigure permanența fizic, plătită, oamenii sunt trimiși acasă, cu telefonul lângă pernă, gratis.

Răspunsurile IPJ Brașov, citate de sindicat, au ridicat deja sprâncene: inspectoratul a recunoscut că „continuitatea conducerii se asigură exclusiv din unitate”, iar guiajele aplicației „ePonta” au fost puse la dispoziția tuturor, frumos, pe platforma internă.
Teoria: toată lumea știe cum se pontază corect.
Practica: pontajul curge, în special, spre vârf.

Acum, prin răspunsul IGPF, se conturează încă un strat al problemei: modelul Brașov nu pare să vină ca „ordin de la centru”, ci ca o adaptare locală a aceleiași legislații, întoarsă pe dos.

Poliția de Frontieră se spală pe mâini: „Nu noi am spus să lăsați rubrica de permanență necompletată”

În documentul transmis lui Vitalie Josanu, Centrul de Informare și Relații Publice al IGPF precizează explicit că nu a existat nicio instrucțiune sau dispoziție centrală prin care structurilor subordonate să li se fi cerut:

• să nu completeze rubrica referitoare la asigurarea serviciului de permanență în dispozițiile de zi pe unitate;
• să modifice modul de redactare sau generare a acestor dispoziții, în sensul „diluării” sau ascunderii permanenței.

Mai mult, în ceea ce privește solicitarea comunicării textului integral al unui articol din OMAI nr. S/108/2011 privind serviciul de permanență și accesul în unitățile MAI, IGPF pasează responsabilitatea: cei interesați sunt trimiși să se adreseze direct „autorității emitente a actului normativ”.

Tradus în limbaj administrativ:
„Noi nu am dat nicio indicație să umblați la permanență. Iar dacă vreți să știți exact ce scrie în ordin, vorbiți cu ministerul, nu cu noi.”

Manualul există, dispoziția… se evaporă

În aceeași adresă, IGPF arată că „Manualul de utilizare entități” și „Ghidul de configurare și utilizare a aplicației” – documentele tehnice pentru pontaj și raportare – au fost deja elaborate și puse la dispoziția utilizatorilor de către Direcția Generală pentru Comunicații și Tehnologia Informației, în secțiunea dedicată.

Asta înseamnă că, la nivel teoretic:

• există un cadru clar pentru cum se înregistrează permanența;
• există proceduri și explicații oficiale pentru aplicații de tip „ePonta” sau similare;
• toți cei care trebuie să pontze corect au la îndemână instrumentele.

Și totuși, în teritoriu, apar situații în care rubricile de permanență sunt „uitate”, mutate, estompate sau tratate ca element decorativ, exact cum semnala Sindicatul „Diamantul” în cazul IPJ Brașov.
Documentele oficiale confirmă un paradox: instrucțiunile tehnice există, dar cineva alege să nu le lase să deranjeze realitatea pontajului.

De la Brașov la frontieră: „ordinul de nicăieri”

Pus cap la cap, tabloul arată astfel:

• la Brașov, conducerea inspectoratului interpretează legea astfel încât permanența șefilor să fie făcută „exclusiv din unitate”, plătită;
• personalul de execuție este împins înspre o permanență informală, de la domiciliu, neplătită – „stați acasă, dar rămâneți la dispoziție”;
• la nivelul Poliției de Frontieră, structura centrală declară negru pe alb că nu a emis instruiri prin care să fie „subțiată” rubrica de permanență din dispozițiile de zi, nici nu își asumă rolul de „traducător” oficial al ordinului S/108/2011 – trimițând solicitantul către minister.

Concluzia intermediară:
dacă există abateri, acestea nu se pot ascunde în spatele unui „ordin venit de sus”. Ele poartă o semnătură locală foarte clară, fie că vorbim de un inspectorat județean, fie de o altă structură din subordinea MAI.

Permanență pe banii cui? Permanență pe nervii cui?

În timp ce structurile centrale se delimitează elegant – „nu noi am cerut să nu se completeze permanența” – realitatea din teren, prezentată de polițiști și confirmată indirect de documente, arată așa:

• șefii își asigură confortul: permanență în unitate, pe statul de plată, „din necesitatea gestionării unor evenimente operative”;
• oamenii din stradă rămân, de facto, în permanență la domiciliu, cu telefonul în priză, fără ca orele de disponibilitate să apară în pontaj sau în fluturașul de salariu;
• aplicațiile de pontaj și ghidurile oficiale sunt invocate la nivel declarativ, dar folosite selectiv, astfel încât să nu tulbure „echilibrul financiar” din vârf.

Sindicatul „Diamantul” devine, astfel, nu doar un critic al practicilor de la Brașov, ci și un martor al modului în care sistemul se spală pe mâini:
centrul spune că nu a ordonat nimic, județele spun că doar aplică legea „așa cum au înțeles-o”, iar polițiștii de execuție rămân cu oboseala și cu sentimentul că permanența lor nu există decât în cearcăne.

Statul pasează responsabilitatea, angajatul plătește nota

Cazul IPJ Brașov, pus acum în oglindă cu poziția oficială a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, devine un mic manual de funcționare a „Republicii permanenței pe invers”:

• legea și ordinele ministeriale trasează reguli clare, dar lasă loc de „interpretare creativă”;
• structurile centrale se delimitează – „nu am cerut să fie golită rubrica de permanență”;
• pe teren, conduceri locale transformă permanența într-un privilegiu remunerat pentru șefi și într-o datorie neremunerată pentru cei de la bază.

În timp ce instituțiile trimit răspunsuri politicoase, cu formule standard de tipul „Vă mulțumim pentru încrederea acordată”, rămâne fără răspuns întrebarea esențială:

cine își asumă, concret, faptul că permanența reală – cea ținută la ore mici, cu telefonul lângă pernă – nu se vede în niciun raport financiar?

Până când cineva va fi dispus să răspundă onest la această întrebare, refrenul rămâne același, pentru mulți polițiști:

„Statul stă, șeful veghează… iar prostul plătește din timpul și sănătatea lui.” (Cerasela N.).