Statul cu bocanci: atunci și acum

Pe vremuri, când România era ținută sub bocancul unui regim dictatorial condus de cizmarul cu patru clase, împins de la spate de agenți sovietici, milițieni și securiști zeloși, exista o „artă” specială a secretizării. Nu conta legea, nu conta logica, nu conta interesul public. Se clasificau informațiile „care prezintă vădit acest caracter” – adică dacă vreun tovarăș cu epoleti și patru clase simțea în sinapsele lui obosite că un document „pare” secret, gata, devenea secret.

Nu exista vreo cerință de prejudiciu demonstrabil, nu trebuia arătat cum ar fi afectată securitatea statului. Era suficient să se uite „elita” improvizată a statului dictatorial la o hârtie și să declare, cu aer superior: „Asta nu e pentru popor”. Și așa rămânea.

Propagandă cu normă întreagă: cum se educau „vigilenții”

Radioul, televiziunea, presa centrală și locală, revistele și publicațiile periodice erau transformate în portavocea paranoiei oficiale. Li se cerea „să acorde o atenţie deosebită dezvoltării la toţi cetăţenii a simţului răspunderii pentru păstrarea cu stricteţe a secretului de stat, precum şi pentru sporirea vigilenţei şi combativităţii împotriva tuturor celor care prin pălăvrăgeală, lăudăroşenie sau neglijenţă aduc prejudicii securităţii statului român.”

Traducere liberă în limbaj de azi: „Închideți gura, nu puneți întrebări, nu comentați, totul e secret, dacă vorbiți prea mult sunteți dușmani ai statului.” Asta era norma, nu excepția.

2026: cizmarul a murit, dar secretomania lui trăiește în OMAI 66/2009

Sărim în timp. Suntem în 2026. Teoretic, într-un stat de drept, membru UE, cu Constituție, legi, Legea 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu cerința clară de a demonstra un prejudiciu pentru a ascunde ceva de ochii publicului.

Și totuși, în mijlocul acestui decor „european”, OMAI 66/2009 stă ca o fosilă stalinistă agățată de pereții Ministerului Afacerilor Interne. Un ordin scris ca pe vremea cizmarului dictator, în care secretizarea se aplică pe alocuri la fel de „vădit” ca în comunism, fără să se mai obosească cineva să invoce vreo noțiune de prejudiciu real.

În acest ordin, sunt nu mai puțin de 57 de puncte în care se ordonă o clasificare absolută a informațiilor, fără să fie respectată condiția de prejudiciu impusă de legea superioară, Legea nr. 182/2002. Adică 57 de cazuri în care se secretizează „din burtă”, pe stil vechi, exact cum se făcea „pe vremea cizmarului”.

Restul punctelor din OMAI 66/2009 au, ce-i drept, inserată condiția de prejudiciu. Dar, la acele 57 de puncte, acolo unde probabil s-a considerat „vădit” că trebuie totul băgat sub preș, clauza legală a prejudiciului a dispărut. Nu din greșeală, ci din reflex de aparat: „Ce atâta lege, când putem doar să scriem «secret» și am terminat?”

Ioana Campioana: noua gardiană a secretului „vădit”

În acest tablou, apare Ioana Campioana, o demnă urmașă, în spirit, a cizmarului, milițienilor și securiștilor din vremurile apuse. Aceasta comunică, cu seninătate, un refuz de a anula punctele abuzive din OMAI 66/2009. Nu doar că ignoră problema, dar o și validează.

În loc să privească legea superioară – Legea 182/2002 – și să înțeleagă că nu poți secretiza fără condiția de prejudiciu, preferă linia simplă: „Nu se modifică nimic.” Mai exact, menține în vigoare un mecanism de secretizare care seamănă periculos de mult cu practica din perioada Ceaușescu.

Fosta dactilografă, actual demi-zeu al clasificării

Ioana Campioana, „individa piloasă” care se agață de funcție, atârnând împuternicită continuu din 2017, a devenit între timp una dintre vocile sistemului. Potrivit unor cititori, și-ar fi început cariera ca dactilografă – nimic rău în asta, în sine. Problema apare când cineva cu asemenea trecut profesional, ajuns în vârful unei structuri, decide cu dispreț cine are dreptul sau nu să vadă niște informații de interes public.

În loc să considere demersurile critice ca pe o șansă de a corecta abuzuri și de a aduce OMAI 66/2009 în acord cu legea, reacția este pur românească de aparat: „ne dă flit”. Adică ignoră, tratează de sus, respinge cu dispreț inițiativa celor care îi arată negru pe alb că ministerul are o conduită contrară legii.

În loc să spună: „Mulțumim, corectăm, adaptăm la Legea 182/2002, eliminăm cele 57 de puncte abuzive”, se alege drumul vechi al reflexului securistic: se menține secretizarea cu orice preț.

Sindicatul Diamantul: manual de alfabetizare juridică pentru aparatul central

Sindicatul Diamantul nu a cerut altceva decât respectarea legii. A semnalat că OMAI 66/2009 conține prevederi care nu respectă condiția legală a prejudiciului. A încercat, practic, să le facă un curs gratuit de alfabetizare juridică acestor „analfabeți din aparatul central”, arătându-le unde și cum încalcă legea.

Cu alte cuvinte, nu au cerut derogări, favoruri sau avantaje obscure. Au cerut simplu: „Uitați-vă la Legea 182/2002, vedeți că nu puteți secretiza fără condiția de prejudiciu, corectați OMAI 66/2009.” Răspunsul? Un refuz rece și disprețuitor, semnat de aceeași Ioana Campioana, care preferă să se comporte ca un mic „cizmar administrativ” în 2026, în loc să se comporte ca un funcționar modern, obligat să respecte legea.

Secretomania, sport național: de la Securitate la MAI

Ca să înțelegem proporțiile reflexului de a ascunde totul, merită amintite dimensiunile aparatului represiv de atunci. Conform datelor istorice disponibile, la data de 22 decembrie 1989, aparatul oficial al Departamentului Securității Statului (D.S.S.) număra 15.312 angajați direcți (ofițeri, subofițeri și personal civil), la care se adăugau peste 136.000 de informatori activi la acel moment.

Asta era armata secretului: o rețea imensă de ochi și urechi ale statului, antrenate să controleze informația și să reducă la tăcere orice curiozitate. Când vezi cum arată azi OMAI 66/2009, cu ale sale 57 de puncte secretizate fără respectarea condiției de prejudiciu, nu poți să nu remarci un fir roșu care leagă reflexele de ieri de abuzurile de azi.

Concluzie: cizmarul a plecat, mentalitatea a rămas

Suntem în 2026, dar în unele birouri ale MAI pare că ceasul s-a oprit prin anii ’80. În loc ca legea superioară – Legea 182/2002 – să fie busola, avem încă oameni care secretizează„vădit”, după instinct, după comoditate, după frica de transparență.

Ioana Campioana, cu trecutul ei, cu împuternicirea prelungită din 2017, cu refuzul de a anula prevederi abuzive din OMAI 66/2009, devine un simbol al acestui tip de aparat: piloși, cocoțați în funcții, alergici la critică, opaci la lege, dispuși să apere până la capăt privilegiul de a spune „asta nu e pentru ochii voștri”.

Sindicatul Diamantul a pus reflectorul pe problemă și a demonstrat negru pe alb cum se calcă legea. Răspunsul ministerului a fost un „nu” disprețuitor.

Singura întrebare care rămâne: cât timp mai putem tolera, într-un stat european, ca reflexele cizmarului și ale Securității să fie reciclate, cu ștampilă nouă, în documente oficiale ale MAI? (Irinel I.).

De la senator la meltean: cariera unei guri spurcate

Avocatul Adrian Toni Neacșu nu o ia pe ocolite: senatorul USR Cristian Ghinea are un comportament „de meltean” la adresa procurorilor și trebuie oprit exact cum oprești „ultimul bădăran” care te agresează verbal în public – adică făcându-l să plătească, în instanță și din buzunarul propriu.

Într-o postare pe Facebook, Neacșu descrie, fără menajamente, spectacolul grotesc al limbajului lui Ghinea, care pare să fi transformat înjurătura de mahala în strategie politică și metodă de campanie.

„Gibon borfaș”, „jeguri umane”, „futu-ți morții mă-tii” – nu sunt opinii, sunt scuipături

Avocatul pune punctul pe „i”: nu e vorba despre opinii politice, nu e vorba despre libertatea de exprimare a unui senator, nu e vorba despre dezbatere democratică. Este vorba despre o rafală de înjurături de ultimă speță, aruncate asupra unor persoane identificabile și asupra unei întregi categorii profesionale.

Printre etichetele pe care Cristian Ghinea le-a aruncat în spațiul public, Neacșu enumeră:

• „gibon borfaș”
• „procurori pesediști jegoși”
• „jeguri umane”
• „borfaș imobiliar”
• „ticălos”
• „psihopat”
• „manelist”
• „futu-ți morții mă-tii”
• „pămpălache”

În fața unui asemenea inventar de insulte, avocatul subliniază un adevăr simplu: asta nu mai este libertate de exprimare, este doar înjurătură pură, de ultim bădăran.

Nu discutăm idei, ci galoși murdari trântiți în față, în direct, pe rețelele sociale.

CSM – comunicate anemice pentru un vulcan de grobianism

Consiliul Superior al Magistraturii reacționează, din când în când, prin comunicate. Neacșu le numește direct „anemice” și „ridicole”. De ce? Pentru că instrumentul legal de care dispune CSM pentru apărarea reputației profesionale sau a independenței procurorilor nu este făcut pentru a trata obscenități, insulte și derapaje de mahala.

Cu alte cuvinte, în fața unei guri scăpate complet de sub control, comunicatele CSM sunt echivalentul unui plasture pus pe o fractură deschisă. Ghinea nu doar că nu se oprește, dar, susține Neacșu, atenția pe care o primește îl încântă și îi alimentează comportamentul de meltean, încurajând și alți „viteji ai tastaturii” să-l imite.

Cum oprești ultimul bădăran: cu legea în mână și nota de plată pe masă

Avocatul nu se limitează la critică morală; vine cu rețeta juridică. Cristian Ghinea, spune el, trebuie oprit exact ca ultimul bădăran care te agresează verbal în public:

• cu legea în mână,
• cu acțiuni în instanță,
• cu despăgubiri plătite personal,
• cu interdicții și obligații clare stabilite de un judecător.

Neacșu amintește un principiu elementar: procurorii sunt și ei cetățeni, iar orice cetățean are dreptul să ceară în instanță:

• despăgubiri pentru orice acțiune care îi aduce atingere demnității,
• oprirea acestor acțiuni (interdicția de a continua insultele),
• ștergerea din spațiul public a conținutului ofensator (de exemplu, materialele video de pe canalul de YouTube al lui Cristian Ghinea).

Legea prevede, subliniază avocatul, proceduri rapide și măsuri eficiente pentru astfel de situații.

Note de plată pentru înjurături: cum se taie pofta de circ online

Planul prezentat de Neacșu este foarte concret:

• Plata despăgubirilor din buzunarul lui Cristian Ghinea pentru fiecare înjurătură nominală aruncată în public;
• Eliminarea conținutului video deja produs și publicat pe canalul său de YouTube – acolo unde, sugerează avocatul, se află și „motivul real” pentru care Ghinea se agită atât de tare: notorietatea;
• Interzicerea continuării comportamentului agresiv verbal, sub sancțiunea unor amenzi aspre.

Concluzia este tăioasă:
Cristian Ghinea învață să înjure pentru publicitate. Dacă tot primește publicitate gratuită, măcar să-l coste scump această publicitate, pe care CSM i-o asigură deocamdată gratis, cu comunicatele sale.

Legea 61/1991: bădăranul nu devine imun doar pentru că e senator

Neacșu amintește și cadrul contravențional. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea 61/1991, proferarea de:

• înjurături imunde,
• expresii jignitoare,
• expresii vulgare

în public constituie contravenție, sancționată cu amendă de la 200 la 1.000 lei. „Prea puțin”, observă avocatul, dar este totuși un instrument.

Poliția poate fi sesizată sau se poate autosesiza.

Important de subliniat: senatorul cu gura spurcată nu beneficiază de imunitate parlamentară pentru așa ceva. Imunitatea nu acoperă mahalaua și invectiva. Nu există o clauză constituțională pentru „futu-ți morții mă-tii”.

Facebook nu e crâșmă privată: rețelele sociale sunt spațiu public

Un alt punct-cheie din argumentația lui Neacșu: rețelele sociale sunt, din punct de vedere juridic, spațiu public. Nu este doar părerea lui, ci o chestiune lămurită de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) în 2014.

Asta înseamnă că responsabilitatea juridică a lui Cristian Ghinea pentru ceea ce spune pe Facebook, pe YouTube sau pe alte platforme este exact aceeași ca dacă ar urla aceleași obscenități în stradă, printre oameni.

Nu poți să te ascunzi în spatele ecranului spunând „e doar net, glumă, opinie”. Din moment ce insulți persoane identificabile și o întreagă breaslă, ești în plin spațiu public, cu toate consecințele legale de rigoare.

CEDO 2026: liber la sancționarea guriștilor agresivi online

Avocatul aduce în sprijin și jurisprudența europeană: în 2026, în cauza Miladze vs. Georgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a confirmat că nu se aduce atingere drepturilor omului prin aplicarea de amenzi sau alte sancțiuni pentru comportament injurios pe rețelele sociale.

Cu alte cuvinte, nu poți să îmbraci înjurătura în costumul de „libertate de exprimare” și să pretinzi protecție CEDO. Curtea distinge clar între dezbaterea politică – chiar dură, critică, severă – și atacurile injurioase, cu limbaj de canal.

Concluzie: când politica se transformă în șanț, singurul răspuns e instanța

Pamfletul juridic al lui Adrian Toni Neacșu este limpede: Cristian Ghinea nu mai joacă într-un registru politic, ci într-unul de bădărănie sistematică, convertită în capital de imagine.

• CSM, cu comunicatele lui palide, nu-l atinge.
• Publicitatea gratuită îl hrănește.
• Rețelele sociale îi amplifică vocea.

Singura frână reală, spune Neacșu, este justiția civilă și contravențională: procese, despăgubiri, ștergerea conținutului, amenzi, interdicții clare.

Când un senator își transformă mandatul în abonament la înjurat, societatea nu are obligația să-l înghită. Are, în schimb, dreptul – și instrumentele legale – de a-l trata exact ca pe ultimul bădăran care urlă obscenități în mijlocul pieței. (Irinel I.).