Se pare că la Ministerul Afacerilor Interne (MAI), „transparența” este un cuvânt scos din dicționar și înlocuit cu un jargon specific: „eroare umană”, „volum mare de muncă” și „personal insuficient”. Acestea sunt perlele de înțelepciune cu care demnitarii MAI încearcă să acopere un dezmăț financiar de proporții, scos la iveală, culmea, de însăși Curtea de Conturi și expus public de Sindicatul Europol. Ceea ce trebuia să fie o chestiune de rigoare și legalitate, a devenit o farsă tragică, pe banii contribuabililor.

I. Opacitatea, noul standard al achizițiilor MAI: „Cine are ochi să vadă, să Nu spună!”

Adevărul crud, pe care Curtea de Conturi l-a pus pe tapet și pe care Sindicatul Europol îl detaliază, este că două dintre direcțiile cheie ale MAI – Direcția Achiziții Publice (DAP) și Direcția Generală pentru Comunicații și Tehnologia Informației (DGCTI) – au sfidat legea cu o nonșalanță demnă de o trupă de circari. Au încălcat flagrant normele privind transparența, „uitând” să publice, în termenul legal de 30 de zile, anunțurile de atribuire pentru o serie de contracte subsecvente. Și nu vorbim despre mizilicuri, ci despre înțelegeri de „mare valoare”, desigur, cu detalii învăluite în misterul absolut al incompetenței instituționalizate. Banii publici, destinați proiectelor naționale finanțate din fonduri europene, par să fi intrat într-o gaură neagră birocratică, acolo unde ochii publicului nu au voie să pătrundă.

II. Operațiunea „eroare umană”: Scuze de grădiniță, impact de buget național

Când te-ai aștepta la justificări serioase, la analize profunde și la măsuri corective, MAI-ul, condus de facto de domnul Despescu, ne servește un cocktail de scuze infantile. „Eroare umană”, „volum mare de muncă” și, cireașa de pe tort, „personal insuficient”. Ne imaginăm deja birourile MAI pline de angajați epuizați, copleșiți de munca titanică de a nu face nimic conform legii, sau, mai rău, de a ascunde ceea ce trebuia să fie public. Aceste pretexte, atât de fragile încât s-ar sparge la o adiere de vânt, nu fac decât să confirme ceea ce știm deja: ministerul este o carcasă găurită de ineficiență, incapabil să gestioneze cu profesionalism și responsabilitate fondurile ce ar trebui să servească cetățenii.

III. Despescu, maestrul (In)vizibil al transparenței: Când banii publici se evaporă în „bună-credință”

Acceptarea unor astfel de scuze penibile nu doar că ne insultă inteligența colectivă, dar ridică semne de întrebare grave. Despre ce capacitate instituțională vorbim, când „eroarea umană” devine o politică de stat? Unde este „buna-credință” când zeci sau sute de milioane de euro dispar în opacitate? Și mai ales, cum se respectă principiile de legalitate și responsabilitate în cheltuirea banilor publici când instituțiile statului preferă să se ascundă în spatele unor alibiuri demne de bancurile cu Bula? Este limpede că la MAI, legea și transparența sunt simple sugestii, nu obligații, iar banul public este un fond de distracție pentru „greșeli” și „volum mare de muncă”.

IV. Alibiul perfect pentru orice polițist (marca MAI): „Scuze, dom’ profesor, am avut volum mare de muncă!”

Și ca tacâmul să fie complet, ni se oferă o soluție genială, o „descoperire” ce va revoluționa justiția disciplinară din România! Articolul ne sugerează, cu un sarcasm amar, să reținem aceste „scuze” divine. De acum înainte, orice polițist prins cu nereguli, de la mici abateri până la fapte mai grave, va avea la dispoziție o justificare imbatabilă, oferită chiar de propria conducere: „Am avut un volum mare de muncă, domnule, și am suferit de o eroare umană!”. Mulțumim, MAI, pentru acest „ghid de exonerare” – cel puțin, incompetența voastră monumentală va fi utilă măcar la nivel individual!

În concluzie, MAI demonstrează încă o dată că este un minister al „afacerilor” (ne)interne, în care banul public se transformă în fum, iar transparența este o iluzie scumpă. O instituție ce ar trebui să garanteze ordinea și legalitatea, devine un exemplu grăitor de dispreț față de ambele. Păcat că factura o plătim tot noi, cetățenii de rând. (Cerasela N.).

Scena este deja familiară: Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ), bastionul suprem al justiției românești, a fost nevoită, din nou, să-și suflece mânecile și să corecteze erorile flagrante ale celor care ar trebui să fie apărătorii legii în Ministerul Afacerilor Interne (MAI). De la „elita” juridică a ministerului, ne-am trezit cu o serie de argumente atât de subțiri încât ar fi putut trece drept bancuri proaste, dacă nu ar fi fost vorba de drepturi fundamentale și de bani publici. Din fericire, există o voce lucidă și extrem de bine informată care expune aceste derapaje: Emil Pascut de la Sindicatul Diamantul, un om care pare să înțeleagă legea mult mai bine decât departamente întregi de „specialiști” din MAI.

I. Genialitatea „elitelor” MAI: Când un refuz categoric Nu este act administrativ (in mintea lor)

Imaginați-vă următorul scenariu, propus cu toată seriozitatea de juriștii centrali ai MAI: o soluție la o contestație, prin care se refuză dreptul unui om, nu ar fi, chipurile, un act administrativ! O interpretare atât de… inovatoare, încât ar putea concura cu ideea că gravitația este doar o sugestie. Această aberantă teorie, pe care Emil Pascut a „desființat-o cu contra-argumente solide” (conform propriei sale declarații), a fost avansată cu seninătate în dosarele Josanu și Canarau. Așadar, la MAI, deciziile care îți pot schimba viața nu intră în categoria actelor administrative, ci probabil în cea a „iluziilor optice” sau a „glumelor proaste”, rămase fără răspundere legală.

II. Coincidența miraculoasă: ICCJ are aceeași părere cu… Emil Pascut!

Și tocmai când credeai că nu poate fi mai amuzant (sau mai tragic), intervine Înalta Curte! Printr-un comunicat publicat la 9 februarie 2026, ICCJ a tranșat definitiv această dispută demnă de o parodie juridică. În ședința din 9 februarie 2026, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a adoptat Decizia nr. 2 în dosarul nr. 2242/1/2025. Și ghici ce? ICCJ a stabilit negru pe alb că:

„În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, decizia motivată a șefului unității ierarhic superioare, prin care se dispune respingerea contestației, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum și menținerea sancțiunii aplicate reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.”

Așadar, ICCJ a confirmat, punct cu punct, ceea ce Emil Pascut de la Sindicatul Diamantul susținea cu argumente logice și juridice impecabile. Se pare că logica elementară și respectarea legilor fundamentale sunt apanajul sindicatelor, nu al „elitelor” ministeriale.

III. Istoria se repetă: MAI, abonat la repetenție – la drept administrativ

Și ca dovada că incompetența la MAI nu este o excepție, ci o regulă, Emil Pascut ne reamintește că nu este prima dată când ICCJ intervine pentru a pune lucrurile în ordine. O altă decizie de reper, Decizia 191/2025, a stabilit deja că obligația de audiere este fundamentală, iar nerespectarea ei atrage nulitatea sancțiunii disciplinare. O altă „lecție” de drept administrativ pe care „elita” juridică a MAI a ratat-o cu brio, costând, desigur, contribuabilul român timp, nervi și bani în procese interminabile.

IV. Concluzie: Când dreptul devine o sfidare și cetățeanul o jucărie a incompetenței

Ceea ce asistăm este mai mult decât o simplă „eroare de interpretare”. Este o sfidare continuă la adresa principiilor de drept, a transparenței și a bunului simț. Faptul că MAI, o instituție fundamentală a statului, se lasă constant corectată de cea mai înaltă instanță, demonstrează o problemă sistemică de incompetență sau, mai grav, de rea-credință. Iar în timp ce „elita” juridică își continuă jongleriile semantice, polițiștii și cetățenii de rând sunt cei care plătesc prețul pentru acest circ. Este timpul ca aceste „lecții” primite de la ICCJ să se transforme în măsuri concrete și în responsabilitate, nu doar în titluri de comunicate oficiale. Altfel, vom continua să avem o justiție la vârf care corectează, și o administrație la bază care, pur și simplu, refuză să învețe. (Cristina T.).