Istoria ne-a plasat „la o lungime” in spatele blocului Ungaria-Polonia-Cehia-Slovacia: daca ei intrau in NATO in 1999 (mai putin Slovacia), invitate fiind la summit-ul de la Madrid din 1997, noi eram lasati sa asteptam oportunitatea razboiului din Kosovo pentru a „prinde trenul” NATO abia in 2004.

In mod similar, Occidentul ne-a plasat in anticamera cu multe alte prilejuri: daca blocul Visegrad a aderat la Uniunea Europeana in 2004, noi am fost primiti in club abia in 2007; inca de atunci, statul de membru al Romaniei (si al Bulgariei, e drept) este cumva de sora mai mica: avem asupra capului o monitorizare pe domeniul justitiei (celebrul Mecanism de Cooperare si Verificare, MCV), care ne impiedica sa ne bucuram deplin de calitatea de membru al Uniunii (nu suntem inca in spatiul Schengen, adica avem inca granite formale cu Uniunea).

In mod similar, ne aflam inca in anticamera asteptand ridicarea obligativitatii vizelor pentru Statele Unite, iar unele state europene sau asociate mai au inca restrictii impuse cetatenilor romani privind accesul la piata muncii.

Este drept ca anticamera lunga din anii ’90 si inceputul noului mileniu se datoreaza in intregime inadecvarii politicienilor nostri care se visau intr-o istorie paralela: in vreme ce polonezii defilau cu eroul anticomunist Lech Walesa, iar cehii cu reputatul dramaturg (la fel de anticomunist) Waclaw Havel, noi aveam in fruntea statului dinozaurii stalinisti Silviu Brucan, Alexandru Birladeanu si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, Ion Iliescu; in vreme ce polonezii, ungurii si cehii incepeau reformarea statului si privatizarea masiva, presedintele nostru chema minerii la Bucuresti sa-i cotonogeasca pe studenti; in fine, in vreme ce polonezii, ungurii si cehii incepeau sa se ceara in NATO, Ion Iliescu semna tratatul bilateral cu URSS in 1991! Intr-un gest cu semnificatii macabre, Iliescu si-a programat vizita la Moscova pentru semnarea tratatului in chiar Vinerea Mare a anului 1991, sfidand sentimentele crestine ale propriului sau popor.

Toate aceste intarzieri ne-au cauzat multiple lipsuri, ne-au stricat echilibrul economic pe termen lung si ne-au redus la cote foarte joase stima de sine. Daca in Cehia, Slovacia, Ungaria sau Polonia, de exemplu, au venit sa produca autoturisme Audi, Mercedes, Volkswagen, Suzuki, noi ne-am ales cu ce-a ramas, cu Renault dar chiar si aceasta a ales Romania sa produca cel mai ieftin automobil european, „masina de 5000 de Euro (va mai amintiti?) „.

Daca astazi cele patru tari amintite au toate excedente comerciale, noi avem deficit si inca unul urias; daca toate cele patru tari amintite au exporturi de peste doua treimi din PIB, exporturile noastre sunt cam o treime din PIB. Cehii si slovacii si-au conservat marimea populatiei, polonezii si ei pe-acolo, ungurii au pierdut 5% din populatie, dar noua ne-a plecat o sesime de populatie! Insusi nivelul PIB/locuitor, indicatorul sintetic al dezvoltarii, ne situeaza cu cel putin un sfert in urma blocului Visegrad.

Problema noastra cu intarzierea si defazajul fata de statele Visegrad a devenit cronica si dureroasa; multi dintre romani au dezvoltat o patologie curioasa, incepand sa creada ca oricum este o intarziere istorica a noastra, ca suntem oarecum condamnati sa inaintam mai incet; ba chiar unii vantura explicatia stupida ca ortodoxia ne-a „tinut pe loc”. Atuurile de altadata ale romanilor, increderea in sine si coeziunea in jurul valorilor crestine, s-au transformat acum in depresie colectiva si auto-depreciere nationala, mai ales in zona clasei vorbitoare/conducatoare.

Doua exemple sunt mai mult decat graitoare:

In perioada de sfarsit a deceniului 90, Romania era condusa de intelectuali autentici (si presedintele si premierul erau profesori universitari recunoscuti iar in guvern multi dintre ministri erau adevarate somitati ale domeniilor lor), anticomunisti si pro-occidentali, iar Ungaria era condusa de catre Gyula Horn, un stalinist feroce care in 1956 vana anticomunistii pe strada, in pufoaica si cu pistolul in mana; cu toate acestea, la noi predomina credinta ca Horn este un european inascut, iar Emil Constantineascu sau Radu Vasile ar fi trebuit sa-si faca teste genetice pentru a demonstra ca nu sunt mongoli sau congolezi.

Pe de alta parte, noi suntem incredintati ca detinem monopolul coruptiei. Este adevarat ca, in Romania, coruptia este un flagel, ca este o piedica in calea dezvoltarii si ca alimenteaza frustrarea sociala. Dar sa nu cadem in pacatul de a ne crede unici sau campioni la acest capitol: numai in anul 2017, Ministerul Dezvoltarii de la Budapesta a gratificat primele 10 companii apropiate personalitatilor guvernamentale cu contracte in valoare de 2.115 miliarde HUF (aproximativ 7 miliarde Euro), toti acesti bani provenind din fondurile structurale ale Uniunii Europene. 1.963 miliarde au ajuns numai la cele mai mari 5 firme din acest top (sursa aici).

Asta dupa ce, in 2013, grupul de firme de constructii detinut de Simicska Lajos (fostul antreprenor favorit al lui Orban Viktor) a devenit, sub mandatul lui Nemeth Laszlone (partenera de afaceri a lui Simicska), un gigant local, ajungand in 2013 la 129 miliarde de forinti totalul contractelor primite de la Ministerul Dezvoltarii (echivalentul a 500 milioane de Euro!!!). Sa mai amintim si de legendarul politician ceh Vaclav Klaus (premier si presedinte) care s-a facut miliardar pe el si pe toti apropiatii sai in timpul privatizarii celor 1.800 de companii cehesti de la inceputul anilor ’90.

Nu, oameni buni, romanii nu sunt cu nimic mai putin europeni sau atlantisti decat central-europenii. Problema noastra, insa, o reprezinta inadecvarea, lenea si uneori chiar prostia conducatorilor. E drept ca noi i-am ales, dar nici optiuni prea multe nu aveam…

Ultima anticamera umilitoare in care suntem nevoiti sa motaim este clubul global al democratiilor liberale, OCDE (Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica). OCDE cuprinde 35 de state de pe tot mapamondul, cele mai prospere si mai puternice ale lumiii. Pe langa Statele Unite, Canada, Australia, Japonia, Israel, Coreea de Sud, Chile, Mexic, Turcia si Elvetia, OCDE cuprinde 25 de tari din UE, singurele state nemembre fiind Romania, Bulgaria si Croatia. Calitatea de membru OCDE este vitala pentru drenarea finantarilor globale catre anumite state. De exemplu, dupa aderarea la OCDE in 2007 a statelor Chile, Israel, Slovenia si Estonia, acestea si-au dublat participarea fondurilor straine in numai cinci ani, iar Lituania s-a vazut invadata de fonduri de investitii in 2017, la numai 1 an de la aderarea la organizatie.

Mexicul, de pilda, desi membru OCDE, are o performanta economica mai slaba decat a Romaniei cam cu un sfert (19.000 USD PIB/locuitor, PPP, la mexicani si aproape 24.000 la noi) iar Chile se afla la acelasi nivel cu noi. Cat despre „piata libera”, Letonia, de pilda este recunoscuta ca paradis off-shore in UE, bancile sale participand activ la spalarea celor 20 miliarde USD care au tranzitat biata Republica Moldova sau la spalarea miliardului de dolari furat din bancile de la Chisinau.

Iar Turcia nu prea se bucura de o reputatie asa de solida in privinta functionalitatii economiei de piata. Cat despre statele invitate sa adere la OCDE, aici sa te tii!, se regaseste „prospera” Costa Rica, cu un nivel PIB/locuitor jenant (pentru un club al bogatilor) de doar 17.000 USD (metodologia PPP). Poate, dupa ce a jefuit fondurile destinate despagubirilor celor cu proprietati confiscate si a intors Romania inapoi cu cinci ani, cuplul Udrea-Bica va avea parte de o viata tihnita intr-un stat membru OCDE, la umbra palmierilor…

Romania nu este, asadar, nici mai corupta, nici mai putin dezvoltata decat unele din statele membre sau in curs de aderare ale OCDE. Si atunci, de ce ne zbatem in zadar de vreo 13 ani sa aderam la organizatie si nu reusim? Simplu, o combinatie letala: opozitia permanenta a Ungariei si inadecvarea politicienilor nostri.

Anul trecut, in septembrie, Bucurestiul a fost blocat de Budapesta la discutarea candidaturii pe motiv ca un judecator a respectat legea si a interzis un liceu care fusese infiintat ilegal; imediat, guvernul Romaniei s-a speriat si a elaborat o lege speciala pentru acel liceu, doar-doar i-o imbuna pe incruntatii lui Orban.

Mai mult, tot gazul romanesc de la Marea Neagra care va pleca prin conducta BRUA a fost cedat, din intamplare, unor firme maghiare, una dintre ele fiind considerata firma de casa a lui Viktor Orban. Rezultatul: pe 6 aprilie, la Paris, in preziua a ceea ce el credea ca va fi discutarea dosarului Romaniei, impozantul ministru de Externe al Romaniei a aflat, cu stupoare, ca opozitia maghiara bloca, in continuare, acest dosar.

Fara a putea sa invoce niciun argument care sa tina de conditionalitatile OCDE, Orban Viktor „aniverseaza” Centenarul Romaniei Mari prin blocarea aderarii noastre la organizatia respectiva; in tot acest timp, guvernantii de la Bucuresti par ca nu se „prind” si incaseaza umilinta dupa umilinta de la unguri:

• in februarie 2017, ministrul nostru de Externe a fost umilit la Budapesta cand nu a mai fost primit de regentul Orban, desi anuntase ca merge acolo pentru a „reseta” relatiile bilaterale;
• in septembrie 2017 am patit umilinta cu blocarea candidaturii la OCDE
• in decembrie am fost sfidati prin boicotarea Zilei noastre Nationale de catre diplomatii maghiari
• in februarie am fost umiliti public de ministrul lor de externe, Szijjarto Peter, care i-a anuntat pe romani ca le-a „confiscat” exportul de gaze din perimetrele marine.

Acum din nou, in aprilie, bietul Melescanu a fost convins sa devina victima a farselor guvernului Orban. Ma intreb, oare nu cumva i-o placea aceasta postura sefului diplomatiei noastre? O fi si asta o perversiune care vine cu varsta, cine stie?

Mai, oameni buni care conduceti Romania, voi nu vedeti ca expuneti o tara intreaga? Voi chiar nu intelegeti jocul Budapestei? De ce nu reactionati? De ce tineti totul secret? Cu ce va ajuta ca presa oficioasa „are embargou” pe acest subiect? Poate vreti sa il sprijiniti pe Orban Viktor sa traiasca aniversarea Trianonului, indulcita de razbunare, pana in 2020….

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Despre ce vrei sa scriem?

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.