Într-o serie de analize regulate, Robbin Laird, cu o experiență de peste 45 de ani în domeniul apărării, alături de Ed Timperlake, fost comandant al VMFA-321, abordează subiecte curente de apărare, raportându-le la perspectivele istorice. Cel mai recent  se concentrează pe remodelarea strategică a proiecției de putere americane în Pacific, o transformare evidențiată de primele vizite ale subsecretarului Marinei, Hung Cao.

De la refugiat la lider în apărare: Călătoria lui Hung Cao subliniază schimbarea strategică

Săptămâna trecută, subsecretarul Marinei, Hung Cao, a discutat în biroul său din Pentagon despre vizitele sale recente în Vietnam și Guam. Aceste locații nu doar că încapsulează călătoria sa personală – fugind din Vietnam ca refugiat la vârsta de patru ani, acum cincizeci de ani – ci și ilustrează transformarea strategică care remodelează proiecția de putere americană în Pacific. Cao a fost învestit în funcția de subsecretar al Marinei pe 3 octombrie și, la mai puțin de trei săptămâni mai târziu, a călătorit în Guam în calitate de Înalt Oficial al Apărării pentru Guam și Commonwealth-ul Insulelor Mariane de Nord. Pe 2 noiembrie, l-a însoțit pe Secretarul Apărării, Pete Hegseth, în Vietnam.

O nouă realitate strategică: De la baze la rețele distributie

Este crucial să înțelegem contextul schimbării rolului țărilor mai mici din Pacific. Într-un articol din 2013, Laird și Timperlake ilustrau un triunghi strategic format din Hawaii, Guam și Japonia ca trei baze fundamentale din care Statele Unite își proiectau puterea militară. La acea vreme, s-a notat că triunghiul putea fi extins pentru a include Australia și Coreea de Sud.

Dacă acele grafice ar fi redesenate astăzi, ele ar arăta fundamental diferit. Transformarea reflectă evoluția modului în care puterea militară americană operează în secolul XXI. Ar reprezenta ceva mult mai complex și mai rezilient: o rețea de parteneriate suprapuse, fiecare calibrată la circumstanțe specifice, dar creând colectiv o pânză de relații care sporește stabilitatea regională. Această rețea distribuie atât capacitatea, cât și angajamentul strategic între multiple națiuni și locații.

Guam și Insulele Mariane: O expansiune a proiecției de forță

Cao a explicat că obiectivul se extinde dincolo de Guam pentru a include Insulele Mariane mai largi, extinzând semnificativ zona disponibilă pentru protecția și proiecția forței. Adăugarea Insulelor Mariane de Nord la Guam pentru scopuri operaționale militare americane mărește suprafața totală a terenului cu peste 80% – de la aproximativ 212 mile pătrate la 391 de mile pătrate.

Guam este din ce în ce mai conceptualizată ca un nod într-o rețea distribuită, un loc din care capacitățile pot fi rapid dispersate în întreaga regiune ca răspuns la crize specifice. Această schimbare reflectă lecții dure învățate. Concentrarea forțelor creează vulnerabilitate, în special într-o eră a loviturilor de precizie și a țintirii avansate. Prin distribuirea capacităților pe arii geografice mai largi, accentuând mobilitatea și repoziționarea rapidă, și construind infrastructura pentru a sprijini operațiunile dispersate, Statele Unite devin o țintă mai dificilă, sporindu-și în același timp capacitatea de a răspunde flexibil.

Acest spațiu operațional extins oferă multiple avantaje: complică țintirea adversarului, creează redundanță în capacitățile critice, permite forțelor să opereze din vectori neașteptați și oferă adâncime pentru logistică și operațiunile de susținere.

Vietnamul: De la adversar la partener strategic maritim

Un alt nod extins pe harta geografică este Vietnamul, unde vizita lui Cao s-a axat pe securitatea maritimă și angajamentul comun al ambelor națiuni de a menține un Pacific deschis și liber.

Vietnamul, la fel ca Filipinele, a experimentat acțiuni agresive repetate din partea forțelor maritime chineze împotriva navelor civile care operează în apele pe care Vietnamul le consideră în zona sa maritimă legitimă. Navele guvernamentale chineze, inclusiv cele de aplicare a legii și miliția maritimă, au atacat și hărțuit în mod regulat navele de pescuit vietnameze în Marea Chinei de Sud. Incidentele documentate includ bătăi ale membrilor echipajului, utilizarea de bare de fier și tunuri de apă, lovirea și scufundarea navelor, confiscarea echipamentelor și reținerea pescarilor.

Aceste acte au creat o alarmă autentică în Hanoi și au condus la interesul vietnamez de a-și îmbunătăți capacitatea de a monitoriza, patrula și apăra abordările maritime. Statele Unite au asistat prin transferuri concrete de capacități: în ultimii ani, Washingtonul a transferat trei cutter-e de clasă Hamilton de la Garda de Coastă a SUA către Garda de Coastă vietnameză, recondiționate pentru a asigura eficacitatea operațională.

Prin îmbunătățirea conștientizării domeniului maritim și a capacității de patrulare a Vietnamului, Statele Unite consolidează capacitatea colectivă a statelor regionale de a rezista coerciției și de a menține libertatea de navigație. Cao a subliniat că această cooperare reprezintă nucleul a ceea ce ambele națiuni urmăresc: menținerea Pacificului deschis și liber pentru transportul comercial, comerț și activitate economică pașnică.

Rețeaua de alianțe: Avantajul strategic al Americii

Transformarea rolului Guam și aprofundarea cooperării maritime SUA-Vietnam fac parte dintr-o reconfigurare mai amplă a arhitecturii de securitate din Pacific.

Vizitele lui Cao în primele sale săptămâni reflectă o realitate fundamentală: Statele Unite nu pot asigura unilateral securitatea Pacificului. Regiunea este prea vastă, provocările prea diverse, iar resursele necesare prea substanțiale pentru orice națiune. Însă Statele Unite beneficiază de o rețea inegalabilă de aliați și parteneri care împărtășesc preocupările americane privind coerciția și erodarea ordinii internaționale bazate pe reguli.

Evoluția Vietnamului de la adversar la partener reprezintă una dintre cele mai remarcabile transformări din această rețea. Relația rămâne atent calibrată, conștientă de sensibilitățile istorice. Conducerea vietnameză a articulat cele Patru „Nu”: fără participare în alianțe militare; fără aliniere cu o țară pentru a se opune alteia; fără baze militare străine pe teritoriul vietnamez; și fără utilizarea forței în relațiile internaționale.

Această politică, numită uneori „diplomația bambusului”, reflectă echilibrul flexibil, dar rezilient, pe care Vietnamul îl menține în mijlocul rivalității marilor puteri. Transferurile de nave de clasă Hamilton exemplifică o abordare americană mai amplă, care vede construcția de capacități în națiunile partenere ca o multiplicare a forței, respectând autonomia Vietnamului, abordând în același timp preocupările comune de securitate.

Preocupările comune privind comportamentul maritim chinez, interesul reciproc pentru comerțul liber și căile navigabile deschise, și perspectivele strategice complementare au creat un teren comun autentic.

Acest model se repetă în întreaga regiune. Filipinele și-au revigorat alianța cu Statele Unite. Australia s-a angajat într-o integrare de apărare fără precedent. Japonia continuă să își extindă capacitățile de apărare și cooperarea operațională cu forțele americane. Coreea de Sud își menține angajamentul fundamental de alianță.

Pacificul rămâne vast, divers, vital economic și crucial strategic. Modul în care Statele Unite se angajează în această regiune va modela securitatea globală pentru deceniile următoare. Accentul timpuriu al lui Cao pe Guam și Vietnam semnalează că acest angajament va fi fundamentat pe realism strategic și o apreciere a complexității regiunii. Călătoria sa personală de la refugiat la lider în apărare adaugă o dimensiune umană acestor imperative strategice.