Anchete
OPINIE/ Efectele catastrofei din învățământ, educație și lipsei totale de morală a societății se reflectă, în primul rând, în presă
Școala românească și, în special, cea pe bază de tarife (studii, examene, cursuri, cărți, reexaminări, etc.) produce mediocrități certificate cu diplome, a căror influență în societate e mai mult decât catastrofală. Iar dacă mediocritatea, creată de diplomele fără acoperire valorică, excelează la vreun capitol, acela e al pretențiilor de specialiști în toate domeniile, impunându-și punctul de vedere nu prin competență sau experiență ci prin vorbărie goală, tupeu, nesimțire, critică permanentă și demagogie, precum activiștii partidului comunist, veșnic deținători de soluții perfecte, ce au stagnat România, menținând-o la peste 50 de ani decalaj față de țările vestice ale Europei.
Efectele catastrofei din învățământ, educație și lipsei totale de morală a societății se reflectă, în primul rând, în presă
Tonul influenței nefaste al pseudo-specialiștilor asupra economiei și societății, este dat, din păcate, nu atât de pseudo-specialiștii guvernelor, cât de mass-media, domeniu în care s-au „refugiat” mulți dintre perdanții selecției profesionale, eșuați profesional și moral. Mulți dintre ei, autopretinși docți – în baza unor diplome traficate -, orgolioși și vanitoși, excelând doar la capitolul pretenții și oportunism imoral și-au aflat refugiul nu în mediul privat al economiei – unde se produce plusvaloare -, ci în politică sau mass-media, unde, profitând de lipsa unor standarde minime de performanță, marea majoritate se simt în mediul lor, precum „peștele în apă”. De douăzecișișase de ani suntem bombardați cu același stil pompieristic de analiză superficială a realității, suburbană ca și valoare sau calitate, conținând, în principal, dezinformare, manipulare și nu adevăr. Un stil în care frustrările și angoasle sunt criterii de bază, în spatele cărora se derulează, în fapt, nu informarea corectă a cetățeanului, ci mizeria luptei dntre grupările și clanurile mafiote, pentru putere, respectiv pentru controlul resurselor, banilor și a averii publice, în care mass-media este utilizată ca armă pentru răfuieli. De douăzecișișase de ani, aceleași figuri expirate, nereformate, ponosite, obosite și surmenate, de atot-știutori, monopolizează curent ecranele sau presa scrisă și nu pleacă nici când sunt arestați și condamnați pentru fapte grave de corupție, hoție sau alte fapte ce reprezintă apogeul imoralității și nu le pasă că au plictisit o țară întreagă cu inepțiile lor sterile. Orice se întâmplă în societate, indiferent de domeniu sau de complexitate, este preluat și introdus în malaxorul omniprezenților pseudo-specialiștilor mass-media, analizat, sortat și clasificat în bun sau rău, de către o pseudo-instituție mass-media, devenită, ad-hoc tribună națională și tribunal popular, compusă din mediocrități sadea, ce-și impun, arbitrar, rolul de factor de sinteză, analiză, discernământ și hotărâre, iar rarele excepții ce încearcă să corecteze anomalia (meteoritice, pentru că sunt imediat înlăturate sau discreditate), nu fac altceva decât să confirme regula. Și, într-un astfel de „ghiveci” în care adevărul este malaxat de nu mai poate fi extras în nici un mod, indiferent dacă domeniul analizat și autopsiat presupune sau nu competență și profesionalism, studii de specialitate sau experiență, interesele – de regulă meschine -, îl transferă, constant, în sfera bagatelizării totale, acolo unde este accesibilă multi-pseudo-specialistului media, care, aflat „pe terenul său”, se pronunță doct și incontestabil (nu acceptă puncte de vedere profesioniste, din principiu), emițând nu judecăți de valoare, ci postulate, de la înălțimea stupidă a pretențiilor, stabilind, printr-un drept subiectiv de veto, generat de orgoliu și vanitate, albul sau negrul domeniului, cu care manipulează, inclusiv justiția.
Ce preferă auditoriul și cititorii? Mercenarii, știu-tot sau profesioniștii?
Pe o piață a tranzacționării ideilor, în funcție de rating-ul subiectiv al gură-cască ce pierd timpul (și la propriu și la figurat), ascultând inepții frumos ambalate în cuvinte, dacă așa zișii analiștii de serviciu al societății (în fapt instrumente ale grupurilor de interese economice) s-ar limita la domeniul pe care-l stăpânesc (și nici aici n-ar avea dreptul moral să se pronunțe fără experiență și fără certificarea competenței), evitând să substituie specialiștii în domeniu (mai ales în cel economic, unde toți au impresia că exelează și au dreptul la opinie pentru că dețin soluții miraculoase), societatea ar avea mult mai mult de câștigat. Când însă, în postura de impostori cronici, aproape tot ceea ce reprezintă mass-media, a migrat de la profesia în care s-au pregătit, cantonându-se și dezvoltându-și (in)„competența”, exlusiv, în domeniul economiei, respectiv a analizării și disecării deciziei economice și, în special, a evaziunii fiscale, traficului de influență sau mitei, fără minimul de experiență economică sau juridică în domeniu sau fără a fi participat, vreodată, efectiv, la derularea sau managerierea unei activități economice, rezultatul este previzibil un amestec nedefinit de judecăți emise prin melanjarea pasiunii și inetereselor personale cu părți de adevăruri, extrapolate în dorințe generate de frustrări profesionale, sociale și anormal de primitive în ce privește percepția. Astfel, contrar a ceea ce ar fi logic să se întâmple, adică jalonarea și conturarea corectă a unor direcții sociale, decantând mizeria și imoralitatea de adevăr, rezultatul analizei deciziilor nu e decât refularea unor frustrări, generate de egoism, invidie, vanitate sau dorințe perverse, ce au ca efect manipularea ordinară a cetățeanului de către un sistem pretins mass-media, mediocru profesional, palfonat la nivelul cartoanelor ce vor să substituie realitatea și la nivelul inetereselor personale sau de grup. O manipulare alimentată și întreținută de și de care beneficiază adevărații „profesioniști” ai zonei „gri” sociale, ce speculează oportunitățile generate de acest sistem de imbecilizare socială.
Rătăcind într-un sistem fortificat de limitele educației și nivelului percepției, consecvent și persistent, fără minimă decență față de ceea ce reprezintă adevărata performanță, tot soiul de pseudo-specialiști tupeiști – care au impresia că percep profesionist fenomenul, chiar mai bine decât cei ce se ocupă constant de domeniu -, ne dau lecții despre evaziune fiscală, bombardându-ne cu banalități și considerații sub-mediocre, al căror rezultat mai mult încurajează evaziunea decât o anihilează, pentru că neperceperea mecanismelor și a fenomenului generează încredere totală celor care exploatează domeniul. Anchete peste anchete jurnalistice, dezvăluiri (cutremurătoare !!), care se doresc a fi bombe de presă și dovada profesionalismului, în marea majoritate a cazurilor nu sunt decât niște fâs-uri fără efect sau, în cele mai bune cazuri, dovezi ale diletantismului unor pseudo-specialiști, care, pe post de instrument al deținătorilor de drept al informațiilor, lasă impresa că ancheta și descoperirile le aparțin. Puși să explice, prozatorii – în mare parte simpli copiști după referate și rechizitorii -, de frica răspunderii pentru calomnie, dau în bâlbâială, lăsând anchetele „în coadă de pește” sau schimbând „macazul” din mers când sunt supuși presiunilor, lăsând „beneficiarii” fără final.
Evaziunea fiscală, redistribuirea clientelară și netrasparentă a averii publice și a banilor publici, sunt, de departe, principalele cauze ce generează și întrețin corupția în România. De ce tratează mass-media efectele și nu cauzele ? De ce nu denunța legislația ce favorizează corupția ?
Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă faptul că 99,9 % din marii „analiști” economici ai mass-media (și nu numai, pentru că și peste 50% dintre foștii și actuali membrii ai Guvernului României fac parte din aceeași categorie) încă n-au înțeles (sau se fac că n-au înțeles) că originea și sursa corupției din România o reprezintă averea publică și banul public și că, în ceea ce privește banul public, în pole- position se află sutragerea ipozitelor și taxelor, respectiv alocarea clientelară a banilor din bugetul public. Nu înțeleg (sau se fac că nu înțeleg ?) și nu știu că principala sursă a alimentării bugetului public, unde este cantonat grosul evaziunii și domeniul unde mafia proliferează și extrage fondurile cu care controlează guvernul și economia, este taxa pe valoarea adăugată, care reprezintă aproximativ 7,5 – 8% din PIB, adică aproape 50% din veniturile fiscale. Deși România aplică TVA încă din 1992, marii jurnaliști de investigații nu numai că nu cunosc mecanismul prin care statul colectează TVA, ci nu știu nici să facă diferența dintre metoda clasică prin care este colectată TVA de la consumatorul final și metoda simplificată de colectare a TVA, respectiv avantajele și dezavantajele fiecărei metode. Nici unul din așa zișii „analiști” economici sau cei care fac emisiuni (serial) despre evaziunea fiscală nu știu ce reprezintă, practic, noțiunea de deductibilitate a TVA sau a cheltuielilor din profitul impozabil și ce impact are actuala metodă de colectare a TVA (în cascadă) și deductibilitatea TVA sau deductibilitatea cheltuielilor asupra bugetului de stat sau ce reprezintă, la nivel de PIB, TVA.
Că poartă numele de Ionescu, Șerbănescu, Pastia, Georgescu, Chireac sau mulți alții (mulți cu studii doar în domeniul jurnalismului sau cu diplome de economiști cumpărate de la „tarabe” precum „Goldiș”, „Drăgan”, „Cantemir” sau alte asemenea așezăminte „culturale”) cu pretenții de docți în domeniul evaziunii, ce scriu sau moderează „seriale” TV în domeniu (chiar și Ionuț Dumitru – președintele Consiliului Fiscal ori Călin Georgescu – președintele Clubului de la Roma), se pare că n-au perceput ce înseamnă TVA pentru economia românească sau cum a ajuns TVA cea mai iportantă sursă de alimentare cu fonduri a crimei organizate și cât de catastrofală, pentru România, este menținerea actualului sistem de colectare al TVA. Nu am auzit niciodată analiștii economici vorbind despre cauza reală a celei mai mari hemoragii bugetare din România, reprezentată de diferența dintre TVA colectată de la consumatorul final și cea care ajunge, efectiv, la bugetul de stat, care a creat sistemul de tip mafiot și a fost una din cauzele ce au generat nivelul actual al corupției din România. Cu mici excepții (printre care, Ionuț Dumitru, Ilie Șerbănescu, Călin Georgescu), mass-media, parlamentarii, membrii guvernului sau reprezentanții instituțiilor publice care au în portofoliu activitatea de prevenire și depistare a cazurilor de evaziune fiscală, deși cunosc și recunosc faptul că România se află în colaps financiar și a apelat la împrumuturi uriașe (FMI, BM, BERD, bănci comerciale, titluri de stat, etc.) pentru a nu intra în faliment, evită (din motive ușor de anticipat) să recunoască public că aceasta se datorează, în primul rând, faptului că guvernele au fost incapabile să colecteze taxele și ipozitele și că România a devenit țara unde crima organizată, în domeniul colectării taxelor și impozitelor, este cea mai „performantă” din UE. Se fac că nu înțeleg că adevărata catastrofă a colapsului financiar al României îl reprezintă gradul scăzut de colectare, în special TVA, accizele și a impozitului real pe profit (la TVA gradul de colectare se află la 56% din estimat, adică pe ultimul loc în Europa, iar la total taxe colectăm aproximativ 75%, față de restul UE, unde gradul de colectare se situează la peste 90%) și nici nu analizează, așa cum se ipune, activitatea guvernelor prin prisma acestor „realizări”, care ar trebui să fie condiția de bază a analizei activității și performanței guvernelor.
Oricât am ocoli și minimaliza fondul problemei, este evident că, în România, corupția și traficul de influență reprezintă principala cauză a sărăciei și menținerii României în categoria țărilor subdezvoltate ale Europei, respectiv a nefuncționării statului de drept și reprezintă, în fapt, mecanismul prin care grupările de crimă organizată au acces direct la banul public și la averea publică. Și, în pofida a ceea ce ni se servește ca și cauză, respectiv factorul uman, cauza principală constă în lipsa unei legislații adecvate, clară, precisă, fără ambigutăți, care să impună transparență totală în colectarea și cheltuirea banului public și care presupune, în primul rând, eliminarea metodelor arhaice în domeniul colectării și redistribuirii banului public și înlocuirea acestora cu metode eficiente, simple, fără „amendamente” impuse de crima organizată. Or, este mai mult decât evident că, menținerea unor metode învechite în colectarea banului public și a unor criterii subictive și arbitrare în ce privește transferul averii publice și banului public către domeniul privat, constituie adevăratele cauze ce generează și întrețin corupția în sistemul public, având ca și consecință blocarea dezvoltării economiei și creșterea nivelului de sărăcie a populației, aspecte ce caracterizează astăzi România. Un stat care, de peste douăzecișipatru de ani, constant, pierde, anual, în favoarea crimei organizate, peste 25% din total taxe și impozite pe care contribuabilii le achită, adică peste 8,25% din PIB (ceea ce reprezintă, la nivelul anului 2017, aproximativ 60 miliarde lei, adică peste 13 miliarde euro anual) și-și menține „solvabilitatea” prin împrumuturi externe, contra unor dobânzi uriașe și a cedării suveranității asupra resurselor naturale, esențiale asigurării independenței economice și asigurării supraviețuirii populației, are uriașe probleme de management sau administrare, probleme ce n-ar trebui să treacă neanalizate și nesancționate de mass-media cu pretenții de analiști economici și care ar trebui, zilnic, să reprezinte capul de afiș al întregii mass-media. Pentru că, dacă mass-media ar fi înțeles fenomenul, respectiv că proliferarea corupției este direct proporțională cu procentul taxelor colectate de către crima organizată și că gradul scăzut de colectare a TVA (de 56 % din estimat) reprezintă una dintre cauzele principale a proliferării corupției și că soluția era schimbarea mecanismului de colectare a TVA, făcând presiuni asupra Parlamentului și Guvernului României în acest sens, forțându-le să adapteze și îmbunătățească legislația – în special în domeniul metodelor de colectare a TVA, a accizelor și a deductibilității cheltuielilor la calculul impozitului pe profit -, care să conducă la eficientizarea activității de colectare a veniturilor, până la un nivel de cel puțin 90% din estimat (conform nivelului înregistrat în UE), anual, bugetul de stat ar fi colectat cel puțin 35 miliarde lei în plus, adică aproximativ 8 miliarde de euro ar fi intrat, suplimentar, în trezoreria statului. Opt miliarde de euro suplimentar în bugetul de stat, anual, reprezită exact suma pe care guvernele României au împrumutat-o, constant, în ultimii ani, pentru a asigura funcționarea statului și a evita declararea falimentul administrării statului.
Când însă avem o mass-media care nu înțelege (sau se face că nu înțelege, pentru că este „alimentată” din acest sector al evaziunii) cum funcționează mecanismul de colectare a TVA (și, implicit, mecanismul simplu, favorizat de lege, prin care este sustrasă TVA plătită de consumatorul final), în cascadă și ce ar însemna pentru România adoptarea metodei simplificate de colectare a TVA (exemplul cerealelor, pe care guvernanții îl ascund, este edificator în ceea ce privește eficiența aplicării metodei simplificate la colectarea TVA), simplificarea legislației privind colectarea accizelor (eliminarea scutirilor și restituirea doar după ce s-a făcut dovada utilizării în domenii netaxabile) sau a regândirii aplicării deductibilității cheltuielilor în cazul ipozitului pe profit, pe criterii reale, de aport direct la crearea plusvalorii; când avem o presă care, avidă de senzațional, întreține cauzele ce generează efectele, adică nu denunță legislația și mecanismul care permite jefuirea bugetului public și nu face presiuni asupra Guvernului și Parlamentului în vederea modificării legislației, ci analizează, steril, neprofesionist, subiectiv sau dedicat, doar efectele evaziunii, adică o mică parte din cazurile depistate; când avem o presă care n-a făcut, niciodată, un bilanț al guvernării, pe principiul eficienței administrării banului public (colectare, cheltuire, împrumuturi) și n-a analizat, serios, niciodată, soldul real al administrării țării de către guvernanți (adică cât a produs, cât a cheltuit, dar, mai ales, cât a înstrăinat din averea publică și cât a împrumutat), șansele ca România să se redreseze economic, să se diminueze evaziunea fiscală și, implicit, corupția, sunt ca și inexistente. Pentru că menținând o legislație depășită moral, imperfectă, plină de „amendamente” strecurate deliberat de crima organizată, stufoasă și plină de contradicții, pentru care crima organizată a creat mecanisme eficiente, aproape perfecte, prin care devalizează bugetul (metoda colectării și rambursării TVA prin firme „fantomă”, metoda neplății accizelor prin schimbarea formal a destinației produselor, metoda nedeclarării producției la cereale, etc.) România va continua să rămână un stat administrat, total, de crima organizată, ce se va bate, exclusiv, pentru acapararea puterii în vederea administrării averii publice în favoarea corporațiilor, grupurilor de interese și, în nici un caz, a cetățenilor.
Și tot în aceeași ordine de idei, n-am auzit pe nimeni din mass-media, în ultimii ani, să menționeze faptul că unul dintre criteriile esențiale ale accederii la spațiul Schengen este creșterea performanței colectării veniturilor bugetare (în special a celor fiscale), până la minim 90% din cele estimate, în cazul veniturilor fiscale și pâna la minim 70% în cazul TVA (în prezent 54%). Or, deși a cheltuit enorm (numai cu reorganizarea ANAF s-au cheltuit peste 82 milioane de euro, pe care DNA, deși știe că s-au cheltuit aiurea, văd că nu are interes să verifice „destinația” reală a banilor alocați pentru reorganizarea ANAF), România n-a performat în ceea ce privește creșterea gradului de colectare a veniturilor fiscale, situându-se tot la nivelul de 75% din estimat, adică la nivelul din 2007 (al aderării la UE). Mai grav, la sfârșitul lunii octombrie 2017, în pofida declarațiilor care spuneau că România a înregistrat cea mai mare creștere economică din UE, TVA colectată (impozitul cu ponderea cea mai mare în total venituri fiscale, care reflectă activitatea ANAF și, în special, a celebrei Direcții Antifraudă), reprezenta 6,8% din PIB, în condițiile în care, în perioada similară a anului 2011 (cu un an înainte de preluarea puterii de către Guvernul Ponta), TVA colectată reprezenta 7 % din PIB, adică cu 0,2 % mai mult (???!!!).
Deci, în loc să înlăture cauzele reale, adică să schimbe legislația care favorizează crima organizată și să blocheze mecanismele prin care sunt sustrase taxele și impozitele, guvernele au procedat în cel mai dezastruos mod cu putință (la comanda crimei organizate, se pare), reorganizând administrația (epurând, practic, incomozii ce deranjau crima organizată), administrație care, din păcate, a continuat să opereze cu aceleași legi deficitare, cu efecte previzibile, favorabile, exclusiv, crimei organizate. Și mass-media nu numai că tace complice când guvernele mimează reformele, acceptând epurările ca și reorganizări de instituții în vederea eficientizării activității, ba mai și aplaudă (contra sponsorizări, bineînțeles !) farsele guvernanților, care în loc să schimbe legile și să blocheze mecanismele prin care bugetul public este devalizat, epurează instituțiile și mută funcționarii dintr-un serviciu sau birou în altul sau dintr-o instituție în alta.
Și asta într-un consens general, în care mass-media, crima organizată și clasa politică – adică zona interlopă a economiei – „și-au dat mâna”și ocolesc subiectul politizarea, de tip mafiot, a administrației publice. Și atunci cum să se elimine corupția ? Chiar nu observă nimeni că aceasta crește exponențial, iar eficiența DNA, deși pare în creștere, raportată la nivelul corupției, este, procentual, tot mai scăzută ?
Concluzia ?
Avem o mass-media bolnavă (nu produce nimic concret, care să conteze cu adevărat, nu monitorizează, nu vede adevăratele și realele probleme ale economiei, ci doar execută ordinele și recită public dictările), care scurmă vârful mizeriei, convinsă ca a decopertat și a făcut vizibil fenomenul și că, astfel, asigură lovirea în inima caracatiței. O mass-media total neprofesionistă, încremenită în șabloane arhaice, de tip comunist, ce are nevoie de upgradare și de profesionalizare, renunțând la orgoliile bazate pe nimic, adică pe diplome traficate, pe vanități ce vor să substituie experiența și competența reală, dar mai ales, la scrisul și moderarea după dictare, pe baza unor (dez) „informări” furnizate de adevărații păpușari ai societății, ce profită de dieletantismul și lipsa de profesionalism a slujbașilor mass-media. O mass-media care trebuie să înțeleagă că nu poate substitui specialiștii, că trebuie să-și „primenească” rândurile cu valori reale, capabile să monitorizeze și să sancționeze derapajele sistemului și să accepte că nu poate supraviețui doar în rol de instrumente ale celor ce dirijează societatea, prin orgolii și vanitate, adică a celor care devalizează bugetul public, pentru că asta, în final, reprezintă sinucidere socială. Pentru că, oricât ar fi de inteligenți, de buni oratori sau mânuitori ai condeiului și orice pretenții ar avea, actualii ce reprezintă mass-media, nu pot fi chiar atât de naivi (făcând abstracție de orgolii sau interese financiare) să nu-și dea seama că nu pot înțelege fenomenele fără practică și fără experiență; că a crea este infinit mai greu decât a distruge și că societatea nu poate evolua numai prin critică pasională, fără soluții, iar acest lucru este mai mult decât vizibil în mass-media actuală. In prezent – deși mulți ignoră realitatea determinați, se pare, mai mult de partea materială imorală decât de adevăr -, pentru adevărații profesioniști, emisiunile în care cei cu pretenții de analiști, doar scurmă mizeria, după dictare – alimetați „preferențial” cu informații și documente la care, logic, n-ar avea cum să aibă acces -, nu produc decât greață și scârbă și un soi de lehamite fatidică, generată de imoralitatea cuibărită în mass-media, pentru că se vede, „din avion”, înregimentarea mass-media în slujba crimei organizate și a zonei interlope a politicii românești. Iar marea majoritate a celor care sunt cu adevărat specialiști în domeniul evaziunii fiscale (inspectori, polițiști, procurori, judecători), asistă neputincioși la cum mass-media, în loc să susțină performanța reală în lupta împotriva evaziunii și a corupției, a devenit o castă a mediocrilor, frustraților profesional și vanitoșilor, ce cred că prin diletantism și-au depășit condiția umană trasată de cel care a fost la originea creației și care pot să-și impună frânturile de adevăr ca regulă de bază, ca și cum n-ar fi vorba de cea mai evidentă dovadă a prostituției morale. În loc să creeze, contra arginții lui Iuda, desființează pe cei ce performează, băgându-i în malaxorul discreditării, exercitându-și rolul de avocați ai Diavolului de tip voiculescian, patrician, ghițian, sau alte „fenomene” etalon naționale de acest gen, care au redecorat pastelul pestriț al unei Românii în care a fi cinstit, corect și a servi legea și adevărul reprezintă un handicap, de multe ori capital. Iar întrebarea care mă tot provoacă e: dacă partea mass-mediei, sponsorizată din bani publici, nu va mai avea acces la acest gen de „mită” bugetară, unde se va aciui hoarda de mercenari ce-au supt, cot la cot cu interlopii politici, fondurile publice, băgând sub preș munții de gunoi imoral ce-au îmbolnăvit cronic societatea ?
Anchete
Optimiști de zece, realitate de nota șase: concursul de șefi din parchete, între „olimpicii sistemului” și marele absent
„Concurs” cu repetiție: toți premianți, nimeni responsabil
Consiliul Superior al Magistraturii a mai bifat un episod din telenovela „Cum să ne alegem șefii între noi, cu note perfecte”. Miercuri, instituția a publicat tabelul cu rezultatele obținute de procurorii înscriși la concursul pentru funcțiile de conducere de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel.
Potrivit publicației Lumea Justiției, la proba proiectului de management – adică exact la partea unde ar trebui să vedem viziune, competență și ceva coloană vertebrală – s-a produs miracolul: opt candidați au reușit performanța să ia nota 10. Adică perfecți. Impecabili. De manual. De parcă parchetele României ar fi deja modele de organizare pentru restul Europei și nu am trăi zilnic în haos, dosare uitate și anchete veșnic „în lucru”.
Opt corifei ai perfecțiunii, un fugar de la examen
Dincolo de corul de „zece pe linie”, spectacolul a avut și un personaj discret, dar savuros: un procuror care a preferat să abandoneze lupta. Nu știm dacă a fugit de emoții sau de ridicol, dar tabloul este complet: opt „genii de sistem”, un absent și restul… mediocritate ambalată frumos.
La capătul opus al clasamentului, cea mai mică notă a fost 6,71. Adică suficient cât să nu pară dezastru, dar destul de slab încât să ne amintim că nu toți pot fi artiști ai perfecțiunii birocratice. Într-un sistem normal, 6,71 la „management” pentru un viitor șef de parchet ar stârni îngrijorare. În sistemul nostru, e doar încă o cifră într-un tabel pe care nu-l citește nimeni cu adevărat.
Management de carton, note de aur
Când vezi opt note de 10 la proiecte de management în procuratură, ai două variante de interpretare:
- Fie România a devenit peste noapte patria meritocrației absolute și nu am aflat noi.
- Fie proiectele sunt scrise la indigo, corectate cu mănuși și împachetate frumos pentru a justifica rotația de cadre în același cerc închis.
Potrivit dezvăluirilor prezentate de Lumea Justiției, concursul nu este doar o procedură administrativă, ci o vitrină lustruită a unui sistem care vrea să pară impecabil pe hârtie, în timp ce realitatea din teren arată parchete sufocate, dosare uitate prin sertare și decizii discutabile.
Când nota maximă devine regula și nu excepția, nu mai vorbim de excelență, ci de farsă. Un proiect de management de nota 10, într-un parchet care abia se târăște, seamănă perfect cu faimoasele „strategii naționale” pline de grafice colorate, dar care nu schimbă absolut nimic.
Rezultate „provizorii”: se mai aranjează, se mai cosmetizează
Ca să nu stricăm decorul, CSM ne asigură că rezultatele nu sunt definitive. Ele pot fi contestate, iar notele finale vor fi afișate la sfârșitul lunii sau la începutul lui noiembrie. Cu alte cuvinte, mai este timp pentru ultimele retușuri: o contestație ici, o reevaluare colo, până iese „tabloul de familie” exact cum trebuie.
În teorie, această etapă de contestații garantează corectitudinea. În practică, într-un sistem obișnuit să-și protejeze oamenii „de încredere”, sună mai degrabă a ultim act de reglaj fin: cine trebuie să rămână sus rămâne, cine trebuie să fie „ajustat” va fi ajustat. Și, bineînțeles, totul va fi în deplină „legalitate”.
Concluzie: când toți sunt de zece, cine mai răspunde pentru eșecuri?
După acest episod, rămân câteva întrebări simple, pe care nu le poate acoperi niciun proiect de management lustruit:
- Dacă avem atâția candidați „perfecți”, de ce arată parchetele așa cum arată?
- Dacă proiectele sunt de 10, de ce justiția pentru cetățean se simte, de cele mai multe ori, sub nota de trecere?
- Dacă opt procurori sunt „olimpici” la management, cine răspunde pentru eșecurile vechi și viitoare ale sistemului?
Concursul de șefi de parchete, așa cum reiese și din relatările Lumea Justiției, pare mai degrabă o piesă de teatru trist-comică: decor strălucitor, scenariu glorios, replici pompoase – dar sală goală și publicul real (societatea) lăsat afară.
Opt note de zece, un procuror absent și un sistem care continuă să se noteze singur cu calificativul „excepțional”, în timp ce în lumea de afară, justiția încă bâjbâie între dosare pierdute și încredere prăbușită. Un pamflet perfect, doar că nu mai râde nimeni. (Irinel I.).
Anchete
Plânsul de lux al lui Fritz: când dosarul e la DNA, dar lacrimile sunt la PR
Fritz, din nou pe scenă: rol principal – „Victima Sistemului”
Cum apare cuvântul „DNA” prin preajma Primăriei Timișoara, cum Dominic Fritz își pune imediat costumul de martir și urcă pe scenă. Fostul primar face exact ce știe mai bine: nu lămurește, nu asumă, ci se plânge. Pe Facebook, evident, că acolo se spală imaginea, nu străzile.
După ce presa a scris pe surse că Direcția Națională Anticorupție ar lucra la un dosar penal pe numele mai multor angajați ai Primăriei Timișoara, în legătură cu Colterm, Fritz nu a avut nicio secundă de ezitare: a trecut direct la recitalul de victimizare. Un text lacrimogen, cu aerul „eroului neînțeles”, care salvează orașul în timp ce este alergat de procurori răi și media nedreaptă.
„Dosar politic”, „deturnare”, „foloase în favoarea Municipiului”: Fritz își plânge „eroii”
În postarea sa, președintele USR, Dominic Fritz, anunță dramatic că „vin și după echipa lui”. DNA ar avea, zice el, în lucru un dosar pentru „o dispută contabilă” cu Colterm veche de 5 ani, îmbrăcată în cuvântul „deturnare”.
Nu contează că procurorii încă nu s-au apucat să facă turul televiziunilor, că nu există deocamdată decât informații pe surse și o suspiciune penală. Fritz știe deja tot: nu a furat nimeni nimic, e doar încă un „dosar politic”, că „așa se poartă” în România.
Mai mult, se revoltă teatral că funcționarii ar fi acuzați de abuz în serviciu „în favoarea Municipiului Timișoara”. În logica lui, dacă scrie în rechizitoriu că beneficiarul e orașul, gata, totul e legitim și moral. Ca și cum istoria corupției nu ar fi plină de „foloase” ambalate pentru „interesul public”.
„Nu am nicio calitate în dosar, dar știu sigur că e o nedreptate”
Faza cea mai spectaculoasă: Fritz recunoaște că nu are „nicio calitate” în dosar și nu a primit niciun document oficial despre el. Dar „cunoaște speța” și „intuiește” ce se întâmplă.
Cu alte cuvinte: nu știe, dar își imaginează. Nu are acte, dar are narațiune. Nu are citare, dar are victimizare preventivă. E un fel de justiție paralelă, în care procurorul este DNA, dar judecătorul suprem este Facebook-ul lui Dominic Fritz.
67 de milioane, o iarnă grea și o dramă și mai grea: monologul de salvator
Fostul primar trece apoi la capitolul preferat: „cât bine am făcut eu pentru Timișoara”. Ne reamintește de iarna grea 2021–2022, când Guvernul a trimis bani orașelor cu termoficare, iar Primăria Timișoara a primit 67 de milioane de lei pentru Colterm.
Potrivit versiunii Fritz, totul s-a făcut „ban cu ban”, totul „conform legii”, nimeni n-a luat nimic acasă. Guvernul nu putea vira banii direct la companie, Primăria trebuia să-i treacă prin contul de „subvenții”, Ministerul de Finanțe ar fi dat în scris cum se poate face. Colterm ar fi vrut altceva, un „transfer suplimentar”, în afara contractului.
Pe scurt: Fritz explică minuțios că tot ce s-a făcut a fost „legal și corect”. Problema? Dacă totul era așa de perfect pus la punct, de ce apare, totuși, un dosar penal? O întrebare care, în loc să primească un răspuns clar, e îngropată într-un discurs patetic despre abuzuri, dosare politice și România blocată.
„Dacă făceam altfel, tot dosar aveam”: logica de tip „oricum sunt victimă”
În continuare, Fritz se declară „ferm convins” că, indiferent cum ar fi procedat, tot la DNA ajungea. Dacă banii erau virați altfel, spune el, acum ar fi fost acuzat de favorizarea Colterm și ajutor de stat ilegal.
Este varianta comodă în care orice control devine opresiune, orice întrebare devine atac, iar orice verificare a modului cum s-au cheltuit zeci de milioane de lei este automat „ridicolă și revoltătoare”.
Alte primării ar fi făcut „la fel” și nu ar avea nicio problemă cu DNA, susține el. Nume? Cazuri? Detalii? Zero. Important e să rămână ideea: Fritz e nedreptățit, ceilalți sunt protejați, iar România este o uriașă conspirație împotriva lui și a „echipei” sale.
Când DNA devine inamicul perfect: „nu caută corupția reală, ne aleargă pe noi”
În viziunea fostului primar, dosarul (dacă există) nu este doar greșit, este un atentat la însăși lupta anticorupție.
DNA, în loc să se uite la „averile obscene ale unor politicieni” și la „corupția reală”, ar „veni după funcționari care își fac treaba cu bună credință”. E un discurs perfect calibrat pentru publicul obosit de scandaluri, dar și pentru susținătorii care trebuie să aibă mereu de cine să fie indignați.
Convenabil, nu? Procurorul e de vină că îndrăznește să verifice cum s-au plimbat niște zeci de milioane de lei. Nu modul în care s-au luat deciziile, nu semnăturile, nu responsabilitatea administrației. Nu. Problema e… DNA, care „distruge” voința funcționarilor de a mai face ceva.
România „blocată” de dosare sau de modul în care se cheltuie banii publici?
Fritz plusează și trage o concluzie „filozofică”: unul dintre motivele pentru care România este blocată ar fi frica funcționarilor de a nu primi dosare penale peste ani, după ce au încercat „să rezolve lucruri”.
Adevărul incomod, pe care textul lui îl ocolește cu grație, este altul: România este blocată și de modul în care se iau decizii pe bani publici, de combinațiile făcute „pe repede înainte” în presiunea momentului, de lipsa de asumare clară a responsabilității când ceva nu e în regulă.
Dar în versiunea Fritz, funcționarul este întotdeauna un fel de erou neînțeles, iar orice anchetă este un capriciu al procurorilor care nu pricep „spiritul legii”.
1 miliard în subvenții, rețele reabilitate și un CV livrat direct în postare
În final, nu putea lipsi partea de autopromovare: de când a devenit primar, Colterm ar fi primit peste 1 miliard de lei subvenții din bugetul Timișoarei, plus sute de milioane pentru reabilitarea rețelei.
Este momentul în care postarea se transformă din „apărare” în reclamă electorală. Deși vorbește despre insolvență, neplata certificatelor din 2020 (înainte de mandatul său) și oprirea serviciului timp de 5 zile în octombrie 2021, concluzia este aceeași: el este mândru de cum a ținut termoficarea „într-o funcționare bună” și a găsit „soluții reale de salvare pentru viitor”.
Bilanțul este simplu:
- Când e vorba de dosare sau anchete, Fritz e victimă politică.
- Când e vorba de bani și investiții, Fritz e salvatorul orașului.
- Când e vorba de responsabilitate, Fritz dispare în norul dens de „spețe complexe”, „dispute contabile” și „foloase în favoarea Municipiului”.
Epilog: între Facebook și DNA, adevărul rămâne în așteptare
În loc să așteptăm să vedem exact ce anchetează DNA, ce fapte sunt suspectate și cu ce probe, suntem invitați să credem varianta construită pe emoție: lacrimi virtuale, indignare selectivă, atac la instituții și o cantitate uriașă de autoelogii.
Până când procurorii vor vorbi oficial, o concluzie se conturează clar:
Dominic Fritz nu a ratat ocazia să transforme un posibil dosar la DNA într-un nou capitol din saga sa preferată – „Eu, împotriva Sistemului”. Iar Timișoara, cu termoficarea ei, cu datoriile ei, cu problemele ei reale, rămâne din nou fundal pentru monologul principal: imaginea politică a fostului primar. (Irinel I.).
Anchete
Expertul internațional” revine la locul faptei – Pamflet usturător despre marele comeback al lui Codruț Olaru la DIICOT
Pensionarul strategic își găsește iar birou la DIICOT
Îl mai țineți minte pe Codruț Olaru, fost șef al DIICOT și apoi vicepreședinte al CSM, promovat ani la rând ca mare strateg al luptei împotriva crimei organizate? Ei bine, „disparutul” sistemului a reapărut. Nu oriunde, ci chiar la DIICOT, instituția pe care a condus-o și de care, teoretic, se despărțise odată cu pensia specială bine-mersi.
Publicația Lumea Justiției dezvăluie că Olaru a revenit în peisaj, nu în costum de simplu vizitator, ci în postura mult mai apetisantă de „expert internațional”. Adică omul care, după ce s-a pensionat în decembrie 2022, a descoperit brusc că experiența sa „unică” poate fi monetizată la export.
Conform propriului său CV, afișat cu mândrie pe site-ul personal, de la pensionare încoace, Codruț Olaru s-a ocupat cu „activitate de expert internațional / training pe zona de combatere a criminalității organizate – beneficiar OIM Irlanda” și cu „multiple activități de consultanță internațională în Republica Moldova pe zona de justiție / combatere a criminalității organizate / combatere a corupției”. Cu alte cuvinte, după ce a supraviețuit sistemului românesc, a decis să-l „îmbogățească” și pe al altora.
De la pensia liniștită la turism judiciar peste Prut
Partea cu Republica Moldova este cea care sare în ochi. DIICOT a publicat marți, 13 octombrie 2026, o serie de imagini oficiale de la vizita unei delegații a Procuraturii Generale a Republicii Moldova la sediul instituției din București. Fotografie după fotografie, oficial după oficial, totul pare anost și protocolar. Până când, surpriză: la masa de discuții, pe partea rezervată delegației basarabene, apare și „expertul internațional Codruț Olaru”.
Nu pe partea română, nu ca simplu observator la margine, ci frumos așezat exact acolo unde s-a instalat delegația din Republica Moldova. Ca un soi de ghid spiritual al luptei anticorupție și anticriminalitate, teleportat din CV direct în pozele instituționale.
Sursa oficială a acestor imagini și informații este chiar comunicatul DIICOT, care descrie vizita de studiu a delegației moldovene conduse de procurorul general Alexandru Machidon. Comunicatul, reluat și analizat de Lumea Justiției, enumeră cu grijă toate numele „grele” de pe ambele maluri ale Prutului, culminând cu mențiunea: „activitatea fiind implementată cu sprijinul expertului internațional Codruț Olaru”.
Altfel spus: moldovenii au venit să vadă cum se face treaba în România, iar România le-a pus pe masă exact „expertiza” sistemului ei clasic: oameni pensionați la vârf, întorși în schemă pe ușa laterală, rebotezați în „experți internaționali”.
DIICOT se laudă, sistemul jubilează
În comunicatul DIICOT, totul este ambalat impecabil birocratic: o vizită de studiu, schimb de experiență, evaluare a volumului de muncă, criterii și indicatori, metodologii sofisticate, instrumente informatice, bune practici, dificultăți de implementare, consolidarea dialogului instituțional, cooperare specializată, proiect european generos (European Integration Support Project – EUISP), cu finanțare germană prin GIZ și Ministerul de Externe al Germaniei.
La nivel declarativ, totul pare un manual de management modern al parchetelor. În realitate, poza care spune tot este cea în care îl vezi pe „expertul internațional” Olaru la masa discuțiilor, parte din decorul oficial, exact ca în vremurile în care nu era „pensionar activ”, ci șef plin.
În timp ce comunicatele DIICOT vorbesc solemn despre „eficientizarea activității parchetelor” și „fundamentarea deciziilor manageriale”, sistemul își plimbă senin aceeași oameni între funcții: azi șef, mâine pensionar de lux, poimâine „consultant internațional”, mereu util acolo unde sunt bani de proiecte și poze oficiale.
„Expertiza” românească, export de serie
Cea mai mare ironie rămâne ideea că Republica Moldova ar trebui să se inspire tocmai din acest model de carieră: magistrat ajuns la vârful sistemului, pensionat confortabil, apoi repus în circuit prin contracte de consultanță, formări, traininguri și „schimburi de bune practici”.
Mesajul implicit e simplu: „Vreți reformă? Luați de la noi: aceeași oameni, puse altă etichetă.”
În loc să se vorbească despre generații noi, despre criterii reale de performanță, despre responsabilități clare, se vinde același produs: „expertul sistemului”, omniprezent, intangibil, reciclat cu succes din funcții publice în misiuni internaționale.
Iar DIICOT validează oficial această reciclare, semnând cu mândrie sub fiecare comunicat că activitățile se desfășoară „cu sprijinul expertului internațional Codruț Olaru”. Sursa este clară, asumată: însuși comunicatul DIICOT, citat și pus sub lupă de Lumea Justiției.
Final cinic: să se adape cine poate
În comunicatul DIICOT, concluzia este solemnă: întâlnirile constituie „un prilej pentru consolidarea dialogului instituțional și pentru identificarea unor bune practici și direcții concrete de cooperare”.
În traducere liberă, sistemul își consolidează dialogul cu sine însuși, de data aceasta prin intermediul unei delegații moldovene. Ce adăugăm noi, în registru de pamflet? Dacă acesta este modelul de „bune practici” – pensionari de lux transformați peste noapte în oracole de expertiză – atunci nu ne rămâne decât să le urăm fraților de peste Prut mult succes în a se „adăpa din înțelepciunea” lui Codruț Olaru.
Dar, ca în orice poveste românească exportată cu ștampilă europeană, întrebarea care rămâne e simplă și tăioasă: cine pe cine reformează, de fapt? Moldovenii pe români sau românii pe moldoveni? Sau, cel mai probabil, „expertul internațional” pe toți la un loc. (Irinel I.).
-
Exclusivacum 4 zile„Cascadorii girofarului”: IPJ Prahova mai face praf o autospecială, iar Biroul Rutier Ploiești își anchetează propriul „erou accidentat”
-
Exclusivacum 2 zileBatman (procurorul Eduard Stasie), creta dispărută și placa de OSB ruptă: cum a ajuns IPJ Prahova să explice cu „drafturi”/FALSURI dispariția probelor chiar din Camera de Corpuri Delicte (I)
-
Exclusivacum o ziI.P.J. Prahova – „Cascadorii girofarului” – episodul „mita uitată până a doua zi”: cum devine Poliția Rutieră Ploiești propriul serial de comedie neagră
-
Exclusivacum 3 zileI.P.J. Prahova – „Boala alzheimer” în uniformă: cum i-a prins Parchetul pe polițiștii din Boldești-Scăeni cu memoria varză și spray-ul la vedere! – Episodul 1 din noua investigație Incisiv de Prahova
-
Exclusivacum 3 zileDosarul antigrindină, partea a XII‑a: Florin Diaconu, APM Prahova și Garda de Mediu Prahova – când paznicii mediului dau cu iodură în aer
-
Exclusivacum 2 zileRepublica Mocirlei Penitenciare: ANP se scufundă, MJ numără broaștele, iar unii își lustruiesc epoletul de „chestor de carton”
-
Exclusivacum 2 zileIPJ Prahova, campion la recursuri pierdute: concediul polițistului nu e pauză de drepturi
-
Exclusivacum 4 zileDosarul Antigrindină – Partea a XI‑a –„ANTI-GRINDINĂ” CU DOSAR PENAL. Când norii sunt proști, îi păcălește… SNACP-ul. Când sunt deștepți, se duce DNA-ul peste ei.




