Este cu neputiință ca un jurist de talia lui Tudorel Toader să nu fi remarcat o anomalie. Și anume că o singură infracțiune din cele prevăzute în Codul penal are, conform declarațiilor oficiale ale doamnei Laura Codruța Kovesi, o incidență de 50% din totalul faptelor de corupție. Este vorba de faimosul abuz în serviciu. Presupun că acest fenomen nemaîntâlnit ar fi trebuit să-i pună pe gânduri și pe cei câțiva juriști de marcă din Parlamentul României. În mod straniu însă, nimeni nu pornește de la această premiză pentru ca, făcând o analiză, să identifice cele mai bune soluții de viitor.

A spus-o șeful DNA. Nu am spus-o nici eu, nici altcineva. Și a repetat-o de curând. Cu subiect și predicat. 50% dintre faptele de corupție cerectate de procurorii DNA sunt abuzuri în serviciu. Dacă așa stau lucrurile, la ce altă concluzie am putea ajunge, decât faptul că, într-o proporție înspăimântătoare, funcționarii publici abuzează de poziția lor, astfel încât o jumătate din ceea ce înseamnă sifonarea avuției publice este produsă de aceștia pe calea unor abuzuri? Și a spus-o tot doamna Laura Codruța Kovesi: dacă abuzul în serviciu ar fi desființat, dacă această infracțiune pur și simplu nu ar mai fi recunoscută de legea penală, atunci instituția și-ar diminua activitatea la jumătate. Ceea ce aflăm este uluitor. Și tot uluitor este că, în raport cu această realitate, legiuitorul nu reacționează.
Abuzul în serviciu ca infracțiune nu este o instituție consacrată nici de dreptul roman, nici de codul penal napolonean. Legiutorii din întreaga istorie universală au suferit de orbul găinii. Ei nu au identificat această faptă a abuzului în serviciu, atât de larg răspândită după opinia șefei DNA, printre cele care se află la baza unor fapte necinstite săvârșite de funcționarii publici. Și tocmai de aceea abuzul în serviciu nu a fost de nimeni incriminat. Până când?

Până când tătucul popoarelor, Iosif Vissarionovici Stalin, crescut la o școală teologică din Georgia și devenit dictator al Rusiei sovietice și apoi al întregului lagăr socialist, a descoperit că incriminarea abuzului în serviciu, desigur într-o formă cât mai elastică, îi oferă un mecanism excepțional în scopul epurării rapide a aparatului administrativ al Rusiei mai întâi și, apoi, al celorlalte state din lagărul socialist. Pur și simplu trebuiau decapați funcționarii publiciiconsiderați retrograzi, exponenți ai burgheziei, și înlocuiți cu reprezentanți ai poporului muncitor. Pentru că numai astfel putea fi instaurată dictatura proletariatului în întreg mecanismul administrativ central și local al statului de tip nou. Și astfel s-a trezit și România, sub comunism, cu această infracțiune a abuzului în serviciu.
Abuzul în serviciu este o instituție perfectibilă. Ea s-a dovedit aptă ca, prin modificări legislative operate ulterior, să cuprindă nu numai o sferă cât mai largă de fapte săvârșite de funcționarii publici, ci și să lărgească treptat chiar și sfera de cuprindere a noțiunii de funcționar public.

Astăzi, aproape în orice circumstanță, orice persoană care este fucționar public sau este doar asimiliată funcționarului public poate deveni oricând subiect al unei anchete penale anticorupție, indiferent ce ar fi făcut și indiferent ce nu ar fi făcut. Dacă ai cumpărat pixuri pentru primărie, ești pasibil să fi săvârșit o infracțiune de abuz în serviciu pentru că, apreciază procurorul sau chiar denunțătorul, ar fi trebuit să cumperi creioane. Și chiar dacă ai cumpăra creioane, ești pasibil să fi săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu, pentru că procurorul sau denunțătorul consideră că le-ai cumpărat prea scump. Și pentru a stabili acest lucru, DNA are la îndemână, nu-i așa, și un corp de experți. Dar și dacă nu a cumpărat creioane sau pixuri, tot abuz în serviciu se cheamă, pentru că oricând procurorul DNA poate aprecia, tot cu ajutorul denunțătorilor și experților, că ar fi trebuit să cumperi. Iar inexistența creioanelor sau pixurilor i-a creat administrației locale un prejudiciu care, și el, poate fi măsurat de către experți și conduce la confiscarea averii.

Lăsând însă orice ironie la o parte, nu poate nimeni contesta faptul că există funcționari publici cu adevărat corupți și că acest lucru poate fi observat cu ochiul liber și este observat urmărind modul rapid în care familile acestora dobândesc proprietăți și se îmbogățesc. Realitate care nu poate fi explicată prin simpla utilizare în profit a economiilor realizate din veniturile legal obținute. Tocmai împotriva acestora ar fi trebuit declanșată o multiplă ofensivă anticorupție, care are și o componentă penală. Numai că procurorului român, legiuitorul i-a dat posibilitatea de a alege. Fie să demonstreze prin mecanismul descris mai sus că a fost săvârșit un abuz în serviciu și, în baza acestei infracțiuni inventate de I.V. Stalin și existentă în prezent doar în două state ale Uniunii Europene, între care și România, fie să-i facă funcținarului public o altă încadrare. Cum ar fi luarea de mită, traficul de influență, falsificarea unor înscrisuri ș.am.d. Dvs, stimați cititori, ce ați alege, dacă ați fi procuror DNA și dacă șefii dvs. ierarhici v-ar promova sau v-ar retrograda în funcție de numărul de dosare rezolvate? Întrebarea este retorică.

Este evident exrem de ușor să transformi un funcționar public într-un infractor acuzându-l de abuz în serviciu, pe modelul expus la începutul acestei analize, și mult mai dificil să produci probe din care să reiasă că acesta a pretins și a primit mită pentru a achiziționa pentru primărie creioane sau pixuri de care primăria nu avea nevoie și că a făcut acest lucru într-un scop foarte precis și anume acela de a dobândi un câștig ilicit. Este mai greu să iei urma banilor și să produci dovada. Că la mijloc a fost o operațiune de dare și luare de mită și apoi să constați, în baza unor expertize serioase, care este prejudiciul real adus averii publice. Este mai dificil pentru un procuror să descopere cu acest prilej care sunt normele interne care au fost încălcate, ce falsuri în documente publice s-au produs ș.a.m.d. Este infinit mai simplu să-i pui omului o ștampilă cum că a săvârșit un abuz în serviciu, să faci rost de un denunțător și de un expert care să extragă prejudicul nu din realitate, ci din pix.

Și iată cum, astfel, DNA, instituție managiuită de doamna Laura Codruța Kovesi, a căzut în păcatul preferinței pentru anchete facile și condamnări obținute ușor, fără transpirație și fără prea multă inteligență. Iar dacă tot este atât de simplu să incriminezi un funcționar public pentru abuz în serviciu, este evident că în goana după trofee sau chiar, mai grav, în goana după diferite avantaje – pentru că s-a demonstrat că și procurorii sunt uneori corupți, au fost incriminați și aruncați după gratii numeroși oameni nevinovați. Iar administrația publică centrală și locală a fost parțial blocată. În schimbul a ce? În schimbul unor bilanțuri festiviste, la vedere, și a creării unei noi clase de baroni centrali și locali, constituite din familiile unor procurori DNA.

Cum ar putea ieși România din această fundătură în care s-a ajuns la situația absolut aberantă în care jumătate din faptele de corupție sunt catalogate oficial drept abuz în serviciu? Într-un mod foarte simplu. Luând modelul celorlalte foste state socialiste și desființând pur și simplu această infracțiune. Prin dezincriminare. Și ce vom face atunci cu funcționarii corupți? Vom face așa cum se întâmplă și în celelalte state UE. Ei vor fi cercetați și condamnați pentru ceea ce de fapt au făcut. Pentru că au luat mită. Sau pentru că au comis o gravă neglijență în serviciu care a adus prejudicii însemnate comunității. Sau pentru că au falsificat documente. Sau pentru că au trucat licitații. Și așa mai departe. Este adevărat că într-o asemenea ipoteză procurorii DNA ar trebui să fie ceva mai bine pregătiți și ar trebui să pună ceva mai mult osul la treabă. În schimb, am avea mai mulți vinovați după gratii în loc să avem mult prea mulți nevinovați după gratii. Iar administrația publică centrală și locală ar putea lucra infinit mai eficient, pentru că marja de abuzuri făcute de procurori ar fi substanțial restrânsă prin lege.

Și dacă tot se vor gândi într-o bună zi legiutorii noștri să dezincrimineze abuzul în serviciu, adică legea lui I. V. Stalin, poate că ar fi cazul ca, în contrapartidă, din respect față de cetățean, că doar nu trăim într-un stat represiv, să introducă în legislația românească o nouă infracțiune, care în diferite forme a existat și în dreptul roman și în dreptul napolonean și este regăsită și în jurisprudența UE. Și anume abuzul de putere. Dacă ne interesează cu adevărat soarta cetățeanului, atunci funcționarul public care în mod ilegal îi ignoră sau îi respinge o solicitare, aduncându-i astfel prejudicii cetățeanului, se face vinovat de abuz de putere. Și trebuie sancționat penal. Și iată cum, în viitor, dacă vor mai exista bilanțuri DNA, doamna Laura Codruța Kovesi sau cine îi va lua locul va putea prezenta un raport mai puțin aberant decât cel de azi, în care nu mai puțin decât jumătate din totalul faptelor de corupție sunt atribuite abuzului în serviciu.

Sorin Rosca Stanescu