Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.

Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu litera legii.

Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.

Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nicio ţară membră nu poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de securitate naţională în urma unui efort colectiv.

Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări. Articolul 4 din Tratatul Atlanticului de Nord permite aliaților să se consulte și să coopereze în domenii care țin de securitate și apărare, în timp ce articolul 5 consacră sarcina fundamentală a NATO, și anume apărarea colectivă, astfel: un atac armat împotriva unui aliat din Europa sau America de Nord este considerat un atac împotriva tuturor.

Structurile create în cadrul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare şi cooperare în domeniul politic, economic, ca şi în alte domenii non-militare, precum şi formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază, necesare operaţiunilor forţelor militare şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de instrucţie.

La baza acestor activităţi se află o structură militară şi civilă complexă, care implică un personal administrativ bugetar şi de planificare, precum şi agenţii desemnate de către ţările membre ale Alianţei, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicaţii necesar în facilitarea consultării politice, comanda şi controlul forţelor militare şi suportul logistic în susţinerea acestora.

Sistemul colectiv de apărare este şi va rămâne principala sarcină a NATO. Începând cu 2014, ca răspuns la schimbările majore produse în mediul de securitate după anexarea ilegală și nelegitimă a Crimeii de către Rusia, precum şi deteriorarea situaţiei din vecinătatea imediată a Alianţei, NATO a început un amplu proces de adaptare a posturii sale defensive. Acest proces vizează creșterea eficienței și capacității de reacție a NATO, printr-o abordare omnidirecțională, de tip 360 de grade.

Cele mai importante prevederi ale Tratatului Nord-Atlantic, semnat la Washington, în 1949

Statele care sunt parte a prezentului Tratat își reafirmă credința în obiectivele și principiile Cartei Națiunților Unite, precum și dorința lor de a conviețui în pace cu toate popoarele și guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizațiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, libertății individuale și a literei legii. Ele caută să promoveze stabilitatea și bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să-și unească eforturile în scopul apărării colective și al păstrării păcii și securității.

ARTICOLUL 3

Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat.

ARTICOLUL 4

Părțile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea vreuneia dintre Părți.

ARTICOLUL 5

Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscută prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice.

Orice astfel de atac armat și toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale. (M. Batca).