După atacurile teroriste din Israel, din 7 octombrie, și după ce a început războiul din Gaza, mulți par să-și fi activat din nou latura antisemită, simțind că ar fi un context potrivit să-și demonstreze rasismul, ignoranța și lipsa de umanitate.
Într-o vizită recentă în Polonia, am simțit nevoia să trec printr-un loc care să-mi amintească unde pot duce astfel de sentimente: Treblinka.
După Al Doilea Război Mondial, mai ales după ce s-a încheiat regimul stalinist din Polonia, autoritățile poloneze au făcut un lucru bun când au hotărât să conserve fostele lagăre de concentrare și de exterminare, care au adus sfârșitul pentru milioane de evrei, unele din ele adevărate fabrici ale morții, în care naziștii și-au folosit toată îndemânarea pentru a transforma moartea într-o industrie.
Cel mai cunoscut este poate lagărul de la Auschwitz-Birkenau, devenit un simbol al Holocaustului, cu imaginile porții și a trenului care intră în infern întipărite pe retina oricui a trecut pe acolo sau s-a informat vreodată despre Holocaust.
Auschwitz-Birkenau este un loc în care istoria a înghețat și care, spre beneficiul generațiilor care au urmat, a devenit un loc de învățare și de pelerinaj. Naziștii nu au reușit să șteargă urmele genocidului pe care l-au pus în aplicare, fugind, în grabă, lăsând posterității dovezile crimelor pe care le-au înfăptuit. Nu același lucru s-a întâmplat și în alte centre de exterminare. Treblinka este unul dintre ele.
Treblinka este o localitate la vreo 80 de kilometri nord-est de Varșovia. Într-o pădure de conifere, în care gerul suflă liber, fără vreo formă de relief care să-i pună piedici în cale, au funcționat două lagăre. Treblinka II a fost locul de exterminare a aproape un milion de evrei, romi și polonezi, în doar un an.
Memorialul de la Treblinka, construit între 1959 și 1962.
La doi kilometri distanță, a funcționat Treblinka I, un lagăr de muncă forțată, în care se estimează că au murit alți vreo 10.000 de oameni, lucrând la extracția pietrișului din apropiere sau la tăierea lemnelor folosite la crematoriile din Treblinka II.
Lagărul de exterminare de la Treblinka a fost unul din cele trei centre ale morții, parte a Operațiunii Reinhard – planul nazist de exterminare a evreilor din Polonia ocupată de Germania.
În timpul operațiunii, aproape două milioane de evrei au fost trimiși la Bełżec, Sobibór și Treblinka, pentru a fi uciși în camere de gazare construite special. În aceeași perioadă, au fost dezvoltate instalații pentru ucidere în masă cu Zyklon B la Majdanek și Auschwitz-Birkenau.
Detalii din macheta lagărului Treblinka II, amenajată în interiorul muzeului.
Pe un teren de aproximativ 18 hectare, la Treblinka, funcționa o parte din industria de exterminare nazistă. Lagărul era împărțit în trei zone distincte: cea de primire, cea în care locuiau gardienii și un număr mic de deținuți selectați pentru muncă, și zona de exterminare, unde se aflau camerele de gazare, rugurile de incinerare și gropile comune.
Când au abandonat complexul, în toamna lui 1943, naziștii au demolat clădirile și au încercat să ascundă orice urmă a existenței lagărului. Astfel încât, după sfârșitul războiului, nu exista o hartă clară a lagărului și nici nu se cunoștea configurarea acestuia. Cercetările ulterioare s-au axat pe săpături arheologice și pe identificarea celor trei zone.
Acum știm deja cum funcționa Treblinka II. În fiecare zi, peronul amenajat special în zona de recepție întâmpina noi transporturi. Din fiecare tren al morții coborau câteva sute sau mii de evrei, romi sau polonezi. Cei mai mulți erau transportați înghesuiți în vagoane de vite și, deși nu veneau de foarte departe (foarte mulți – aproximativ 300.000 – erau transportați din ghetoul din Varșovia), călătoria putea dura câteva zile. În unele cazuri, veneau și transporturi speciale, iar naziștii operau o fațadă credibilă. În „gară” exista un ceas, un panou cu un orar fictiv, indicatoare specifice unei gări, totul pentru a crea impresia unei stații de tranzit.
Obiecte găsite în urma săpăturilor arheologice la Treblinka II.
După ce bărbații, femeile și copiii erau separați și li se confiscau bagajele – în unele cazuri, pentru a menține ficțiunea, le erau emise tichete, cu promisiunea că lucrurile le vor returnate după dezinfecție –, aceștia erau trimiși în camerele de gazare. În doar câteva ore, mii de oameni deveneau doar amintiri. La apogeu, Treblinka II reușea să omoare până la 10.000 de oameni pe zi.
Inițial, existau trei camere de gazare, situate în aceeași clădire. Mai târziu, când transporturile erau tot mai mari și mai numeroase, o nouă clădire, cu încă zece camere, a fost construită. Sistemul de eliminare a rămășițelor umane a evoluat de mai multe ori. Inițial, cadavrele erau îngropate în gropi comune, aflate la o distanță apropiată atât de camerele de gazare, cât și de zona de recepție, pentru a facilita un proces eficient de îndepărtare a celor care au murit în timpul transportului și a celor omorâți direct la sosire, pe peron.
Din momentul în care naziștii au devenit tot mai preocupați de faptul că posteritatea ar putea găsi dovezi ale crimelor lor, au început să ardă cadavrele. Incinerările au început în noiembrie 1942. După ce Himmler a vizitat Treblinka la începutul lui 1943, incinerarea a devenit principala metodă de eliminare a cadavrelor. Tot el a ordonat deshumarea și arderea cadavrelor din gropile comune.
Treblinka II a fost închisă ca urmare a unei revolte a prizonierilor din august 1943. Până la sfârșitul anului, naziștii au demolat întreg complexul, au arat pământul și au împrăștiat cenușa prin împrejurimi.
Când au sosit sovieticii, la 16 august 1944, Vasili Grossman, corespondentul militar atașat Armatei Roșii, nota că au fost găsite doar bucăți de oase, dinți umani, resturi de haine, vase sparte și alte lucruri asemănătoare. Totuși, o conservare oficială nu a existat decât după încheierea perioadei staliniste din Polonia.
Excursia la Treblinka este o experiență stranie. Am ajuns într-o dimineață geroasă de decembrie și unicul lucru la care mă puteam gândi era frigul – de care urma să scap în câteva ore, dar pe care mulți au trebuit să-l îndure zile, săptămâni, luni.
Lagărul și memorialul actual nu sunt accesibile decât cu mașina, pentru că se află la câțiva kilometri de localitățile din zonă, în pădure, izolarea fiind unul din motivele pentru care naziștii au ales să construiască aici un centru de exterminare.
Primul contact cu atrocitățile comise vine datorită micului muzeu amenajat în 2006. În doar două încăperi, muzeografii au reușit să amenajeze o expoziție cuprinzătoare, cu toate informațiile esențiale despre organizarea celor două lagăre (de muncă forțată și exterminare) și despre eforturile de cercetare.
Acestea sunt completate de un film documentar care rulează mereu, de obiectele găsite în urma săpăturilor arheologice (extrem de puține, dovadă că naziștii au căutat să-și acopere urmele cât mai bine) și de o machetă completă a Treblinkăi II.
Intrarea în micul muzeu de la Treblinka.
Din muzeu, un scurt drum prin pădure te duce la memorial. Granițele fostului lagăr de exterminare sunt marcate prin pietre înalte de carieră, iar în interior un monument comemorativ, înalt de opt metri, înconjurat de alte sute (poate chiar mii) de pietre – simbolizând pietrele funerare evreiești, amintește de crimele comise aici. În față, pe un bloc de granit, apare mesajul Never Again, în mai multe limbi. Iar pe 230 din pietrele din jur apar numele localităților din care au sosit transporturi cu evrei.
Zăpada părea să încerce să acopere urmele unui genocid. Pietrele ascuțite, ieșite din pământ, păreau să spună că e prea devreme, că lecția nu a fost încă învățată. Că există încă o nevoie să ne amintim. Să-i îndemnăm pe alții să vină, să afle și să învețe.
„Drumul negru”, care făcea legătură între lagărul de exterminare Treblinka II și cel de muncă forțată Treblinka I.
Zăpada a reușit să acopere însă drumul prin pădure care duce la Treblinka I, lagărul de muncă aflat la alți doi kilometri. Mai este numit și drumul negru, din cauza faptului că pe aici s-a împrăștiat cenușa celor aproape un milion de victime. L-am parcurs pe jos, călcând ninsoarea proaspătă și parcă toată inocența care mi-a mai rămas. În capăt, doar un câmp mai amintește de existența lagărului de muncă forțată. În apropiere, se văd urmele carierei unde munceau prizonierii.
La alte câteva sute de metri, un alt memorial ne ajută să nu uităm că pe lângă evrei, Treblinka a însemnat și moartea câtorva mii de romi.
Acum, în pădurea de la Treblinka e liniște. Nu mai vin trenuri, nu se aud ecouri de gloanțe, nu se mai aud ofițeri SS dând ordine sau tăietori de lemne în pădure. Nici măcar puținii turiști care se încumetă să înainteze prin zăpadă nu fac gălăgie. Vorbesc în șoaptă, parcă neîndrăznind să spargă calmul.
Totuși, această liniște devine neliniștitoare, chiar apăsătoare. Pentru că, indiferent cât calm te înconjoară, nu poți rămâne indiferent când treci pe aici. (Dorin Luca)
