Rubrica goală care golește drepturi
În fiecare zi, la fiecare unitate de poliție, se emite „dispoziția de zi pe unitate”. Un document pompos, ridicat de O.m.a.i. nr. 173/2020 la rang de „document de decizie și de planificare operațională”.
Pe românește: hârtia pe care se scrie cine muncește, ce face și când o face.
La rubrica „serviciul de permanență la sediul unității și prezența la program”, pentru șefi se completează frumos.
Pentru personalul de execuție, adică pentru ăia care chiar stau în sediu, o asigură efectiv, răspund la telefoane și sar la urgențe… rubrica rămâne goală.
Gol. Nimic. Zero.
Iar în lumea birocratică a M.A.I., ce nu există pe hârtie, nu există nici în realitate:
- nu apare în pontaj,
- nu apare la munca suplimentară,
- nu apare în instanță,
- nu apare nicăieri.
Un drept care nu lasă nici măcar o urmă de pix este, pentru minister, un moft. Îl ai doar „moral”, dar nu și „contabil”.
Articolul 42: alineatul care există, dar nu pentru „prostime”
Art. 42 alin. (1) din O.m.a.i. S/108/2011 spune clar: permanența la sediul unității este asigurată de personalul cu funcții de execuție.
Șefimea? Ei asigură permanența… de la domiciliu. Adică din fotoliu, de pe canapea, eventual cu un serial în fundal. „Permanență telemuncă”.
Și totuși, deși tocmai execuția are obligația, în dispoziția de zi, unde scrie că are această permanență? Nicăieri.
Bonus: alineatul ăsta nici măcar nu mai e clasificat. DGMO l-a declasificat prin Nota-Raport nr. 400.097 din 26 ianuarie 2026, comunicată oficial tuturor unităților, prin adresa IGPR – Structura de Securitate nr. 882660 din 17 aprilie 2026, urcată pe INTRAPOL.
Cu alte cuvinte: nu mai e secret. Oricine îl poate citi. Teoretic.
Practic, când întrebi de el, mulți se comportă ca și cum ar fi vorba de codul lansării rachetelor nucleare.
Sindicatul Diamantul întreabă: unde e permanența? Ministerul răspunde: „Luați de nu mai întrebați”
Pe 13 august 2026, Sindicatul Diamantul decide să facă ce scrie la carte:
- formulează o petiție temeinică, în baza O.G. 27/2002,
- invocă art. 6 din Legea 544/2001 (acces la informații publice),
- pune și Legea dialogului social nr. 367/2022 pe masă,
- trimite frumos, cu număr, la IGPR, IGPF, DGPMB, toate inspectoratele județene de poliție și toate inspectoratele teritoriale ale poliției de frontieră.
Două întrebări mari și late:
- De ce rămâne rubrica de permanență necompletată pentru personalul de execuție, deși art. 42 alin. (1) spune că ei asigură permanența?
– Care e textul integral al alineatului declasificat?
– A trimis cineva „de sus” vreo instrucțiune să nu se completeze rubrica?
- Ghidul aplicației PONTAJ:
– A fost primit?
– Când, de la cine?
– Cum a fost adus la cunoștința personalului?
– Se poate o copie?
Întrebări banale, pentru un minister serios. Explozive, pentru unul care preferă rubrica goală și răspunsul copiat.
Poliția de Frontieră: „Da, știm să completăm rubricile și să deschidem aplicația”
Surpriză: la frontieriști se poate.
- Garda de Coastă (adresa nr. CR 1966046 din 24 august 2026) răspunde în 10 zile, cum spune legea.
Spune clar: se completează toate rubricile pentru permanență, și pentru conducere, și pentru execuție.
Ghidul? Există, e pus la dispoziție prin Dispoziția Secretarului General nr. 2284/27.06.2025, se găsește în e-Pontaj, la „Contul meu”.
- ITPF Giurgiu: în aceeași notă, rubrica se completează.
- ITPF Iași: confirmă completarea rubricilor pentru toți și spune că dispoziția zilnică e generată din ePontaj din decembrie 2025.
- ITPF Sighetu Marmației: confirmă că rubrica se completează „potrivit prevederilor în vigoare”.
Cireașa de pe tort:
- ITPF Oradea (adresa nr. 4639001 din 14 septembrie 2026) declară negru pe alb: de la eșalonul superior nu au venit instrucțiuni sau îndrumări prin care să se ceară necompletarea rubricii de permanență.
Pe scurt: aceleași legi, aceeași aplicație, același minister.
La frontieră: se poate.
În multe inspectorate de poliție: brusc, nu se mai poate.
Poliția Română: 13 inspectorate, 1 răspuns, 0 rușine
Și acum intrăm în teatrul absurdului.
Treisprezece inspectorate județene trimit către sindicat același tip de răspuns, cu variații cosmetice. Douăsprezece dintre ele ajung chiar în aceeași zi. Nu e copy-paste, e „unitate de viziune”.
Formula standard:
- „Activitățile circumscrise asigurării serviciului de permanență se desfășoară potrivit O.m.a.i. S/108/2011, document clasificat secret de serviciu.”
- Se citează art. 44 alin. (1) din Legea 360/2002: serviciul polițienesc are caracter permanent și obligatoriu.
- Urmează asigurarea solemnă că prevederile ordinului sunt respectate. Toate.
Despre art. 42 alin. (1)?
NIMIC.
Despre faptul că alineatul a fost declasificat printr-o notă oficială?
NIMIC.
Despre rubrica necompletată și motivele acestei „nenecesități birocratice”?
NIMIC.
Despre eventualele instrucțiuni de la centru prin care s-a sugerat, discret, „lăsați rubrica aia în pace”?
NIMIC.
Ca în bancul cu „nu confirmăm și nu infirmăm, dar vă asigurăm că totul e legal”.
La Ghidul PONTAJ, același refren:
- „A fost transmis și este disponibil în aplicația PONTAJ, pe pagina principală.”
Dacă l-a văzut cineva, dacă s-a făcut instruire, dacă știe omul simplu cum să-l folosească… nu mai are loc în răspuns.
Declasificat, dar numai la televizor, nu și în birou
Structurile de frontieră au măcar eleganța de a spune: alineatul e declasificat, dar face parte dintr-un document clasificat, așa că să întrebați la emitent (IGPR/M.A.I.). ITPF Iași invocă art. 38 alin. (1) din HG 585/2002 – transmiterea informațiilor clasificate între unități, cu aprobarea emitentului.
Problema?
Art. 38 se referă la informații clasificate. Or, aici vorbim de un alineat declasificat printr-un act oficial al DGMO, comunicat structurilor. Adică nu mai e secret. Nu mai e „clasificat între noi”, e clar și la vedere.
Dacă acceptăm logica invocată, atunci:
- declasificarea parțială nu mai are niciun sens;
- orice alineat scos din regim ar rămâne de fapt sub ștampila „secret” doar pentru că stă în același PDF cu restul documentului.
Pe românește: „Teoretic e declasificat, practic nu ți-l dăm, că stă lângă texte încă secrete și ne e lene să-l scoatem separat.”
Și între timp, rubrica de permanență rămâne tot goală.
Legea spune 10 zile, inspectoratele răspund „poate într-o lună, poate niciodată”
Legea 544/2001 e clară:
- în 10 zile trebuie să primești răspuns;
- dacă durează mai mult identificarea informației, ți se comunică asta, tot în 10 zile;
- maxim 30 de zile pentru răspunsul final.
În cazul Diamantul:
- petiția a fost înregistrată la inspectorate pe 14 și 17 august;
- răspunsurile vin… cam după o lună;
- unii sar și peste termenul de 30 de zile;
- nimeni nu anunță legal prelungirea în termenul de 10 zile;
- într-un caz s-a prelungit termenul de două ori, ceea ce legea nu permite deloc.
În același timp, Garda de Coastă, care a răspuns concret la ambele întrebări, reușește să se încadreze în 10 zile, fără drame existențiale.
Deci nu „sistemul” nu poate.
Unii pot, alții nu vor.
Tăcerea de la IGPR: când centrul nu răspunde, periferia tace inteligent
Inspectoratul General al Poliției Române – destinatarul principal al petiției – n-a răspuns deloc. Zero. Nici măcar un „am primit, revenim noi”.
Direcția Generală de Poliție a Municipiului București? La fel de tăcută.
Mai multe inspectorate:
- înregistrează petiția,
- anunță, unele, prelungirea termenului (uneori chiar după ce expiră cele 10 zile!),
- apoi trimit răspunsuri trase la indigo, care ocolesc fix întrebările esențiale: rubrica, art. 42 alin. (1), declasificarea, eventualele instrucțiuni de la centru.
Termenele de 30 de zile expiră între 13 și 17 septembrie 2026.
IGPR nu catadicsește să spună nici „da”, nici „nu”, nici „nu dăm”.
Se bazează, probabil, pe metoda clasică: dacă nu răspundem, poate obosesc ei.
Permanent e doar abuzul. Munca, nu.
Realitatea din răspunsurile și tăcerile acestea e simplă și cinică:
- Permanența la sediu e asigurată de polițiști de execuție.
- În acte, pentru ei, rubrica rămâne necompletată.
- Orele nu apar în pontaj.
- Munca suplimentară nu există juridic.
- În instanță, fără hârtie, dreptul e zero.
Totul se joacă în câteva rânduri necompletate de „dispoziția de zi pe unitate”.
Un spațiu alb pe o foaie devine gaură neagră pentru drepturi salariale.
Și când întrebi oficial „de ce?”, primești:
- 13 răspunsuri identice, fără esență,
- explicații cu ordin „secret” ca paravan,
- ignorarea art. 42 alin. (1) și a declasificării,
- termene legale băgate sub preș,
- și o tăcere monumentală de la centru.
Concluzie: permanența fantomă și sindicatele care aprind lumina
Ce ne arată episodul „rubricii goale”:
- Ministerul are toate instrumentele să recunoască munca oamenilor – și totuși preferă să o facă invizibilă.
- O regulă declasificată există doar pe hârtie, nu și în mentalul celor care o aplică.
- Inspectoratele știu să dea copy-paste și să se ascundă în spatele clasificării, dar nu știu să completeze o rubrică simplă.
- Tăcerea IGPR nu e întâmplătoare, e mesaj: „nu vrem să discutăm asta”.
Iar între timp, polițistul de execuție:
- stă în sediu, în „permanență”,
- își asumă răspunderi,
- își sacrifică timp și viață personală,
- iar sistemul îi șterge urmele cu un singur gest birocratic: lasă rubrica goală.
Permanența nu e la sediul unității.
Permanența este în minciună, în opacitate, în reflexul de a ascunde realitatea sub ștampila „secret” sau sub un răspuns scris la indigo.
Dacă vrei să vezi cât de mult prețuiește M.A.I. munca oamenilor săi, nu te uita la parade, la discursuri și la „Respect pentru uniformă”.
Uită-te la o rubrica mică, lăsată zilnic necompletată. (Cerasela N.).