Pamflet despre concursurile amânate la șefia Poliției și „coloanele neoficiale” pentru politicieni grăbiți

România fără premier, Poliția fără coloană vertebrală

Sindicatul Europol nu mai vorbește pe ocolite: îi cere Președintelui României să se grăbească, să desemneze odată un premier, să se facă o majoritate, să existe un Guvern cu puteri depline. De ce atâta grabă?

Nu pentru că ar arde problemele țării.
Nu pentru că oamenii nu mai suportă scumpirile, haosul sau nesiguranța.

Nu. Urgența e alta: șefii din Poliția Română sunt complet debusolați. Nu mai știu ce „culoare” politică o să fie la butoane și, de frica unei alegeri greșite, amână pe bandă rulantă zeci de concursuri. Să nu cumva să pună pe funcții oameni „din greșeală”, că după aia nu-i mai pot clinti, rămân definitivați. Și dacă îți iese „culoarea” greșită, ce te faci? Rămâi cu gradul, dar fără „binecuvântare”.

România, stat de drept: concursurile așteaptă politica, nu competența.

Concursul pentru șefia Brigăzii Rutiere: „amânat din motive de trafic politic intens”

Europol vine cu exemplul beton: concursul pentru funcția de șef al Brigăzii Rutiere din cadrul Poliției Capitalei. O funcție cu grad de chestor, cum altfel? Adică nu un simplu biroușor, ci un tron de pe care se dau comenzi ce se simt în toate intersecțiile din București.

Concursul? Amânat.
Nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori.
Nu pentru că nu sunt candidați, nu pentru că nu sunt subiecte, nu pentru că a picat netul la imprimantă.

Ci pentru că, până nu se așază puzzle-ul politic, nimeni nu vrea să riște:
– Dacă vine altă guvernare?
– Dacă se schimbă “combinația”?
– Dacă „al nostru” nu mai e „al lor”?

Mai bine tragem frâna de mână la concursuri decât să trezim sistemul cu oameni incomozi, greu de mutat ulterior.

Brigada Rutieră – acolo unde se face loc „coloanelor neoficiale”

Sindicatul Europol o spune direct: funcția de șef al Brigăzii Rutiere este „deosebit de importantă” pentru că prin această structură se dau comenzile pentru „coloanele neoficiale”.

Traducere pe românește:
De aici se hotărăște când se eliberează bulevardele ca să treacă politicienii ca prin brânză, în timp ce restul plătitorilor de taxe se coc în mașini, blocați la semafor.

Nu vedem girofare, nu auzim sirene, dar ceva se întâmplă:

• polițiști „plantați” la colț de stradă,
• intersecții „decongestionate la comandă”,
• benzi „misterios” eliberate chiar când trece un anumit convoi de mașini.

Și apoi ni se spune că nu mai există „coloane oficiale”. Corect, oficial nu.
Neoficial, însă, sistemul știe foarte bine să facă loc „sensibililor” de la vârf, cărora le provoacă alergie contactul direct cu traficul real.

Umbra lui Bogdan Gigină peste fiecare „breșă” în trafic

Europol readuce în discuție un nume care ar trebui să fie tatuat pe fruntea oricărui șef care visează coloane și breșe în trafic: Bogdan Gigină. Colegul mort la datorie, împins în misiuni riscante pentru ca un demnitar grăbit să nu întârzie.

Ultimele cuvinte pe care le-a auzit de la șefii săi?
„Bogdane, mergi și fă breșă, mergi pe contrasens, fă breșă!”

Astăzi, ni se spune că „nu se mai folosesc girofare și sirene”.
Ce modernizare emoționantă! Politicienii trec mai „discret”:

• fără lumini și sunete,
• dar cu polițiști plantați strategic,
• cu trafic oprit pe bucăți,
• cu semafoare parcă „aliniate” perfect pe verde pentru coloana cea „neoficială”.

Moartea unui om ar fi trebuit să închidă pentru totdeauna capitolul „coloanelor speciale”. În schimb, a închis doar girofarele. Practicile au rămas. S-au mutat doar din „oficial” în „șoptit”.

Politicieni cu alergie la aglomerație, cetățeni cu răbdarea la pământ

Europol pune și concluzia, sub forma unui P.S. care ar trebui să doară:

Când vedeți prin trafic câte o coloană de mașini care trece lin și sigur prin intersecție, fără girofare, fără sirene, dar cu prioritate de trecere neoficială, în timp ce voi stați blocați la coadă, sufocați de nervi și gaze:

Să știți că nu e magie.
Nu e coincidență.
Nu e „optimizarea traficului”.

Sunt doar niște politicieni cu alergie la aglomerație, oameni pentru care aglomerația e pentru muritorii de rând, nu pentru „aleșii” care trebuie să ajungă mai repede din punctul A în punctul B. Că doar timpul lor e mai prețios decât al vostru.

De ce e „vital” să nu greșești șeful la Brigada Rutieră

În acest context, brusc devine limpede de ce se amână concursul pentru șefia Brigăzii Rutiere de trei ori, așa cum arată documentele prezentate de Sindicatul Europol:

• Acel șef nu este doar un manager de rutieră.
• El devine, de fapt, un fel de dirijor al traficului pentru politicieni.
• Un om care știe cine trece, când trece, pe unde trece și cât durează până „se face breșa”.

Și cum să pui pe cineva acolo înainte să știi exact cine va suna, cine va cere, cine va avea „nevoie” de coloane?
De ce să riști să ajungă pe funcție un polițist independent, profesionist, care chiar crede că toate mașinile sunt egale în fața legii și a semaforului?

Mai bine mai amânăm puțin.
Mai punem o viză.
Mai inventăm un motiv birocratic.
Până vine premierul „corect” și se aliniază stelele.

Un stat serios își apără cetățenii. Un stat debusolat își apără coloanele.

Sindicatul Europol descrie, de fapt, o realitate rușinoasă: în timp ce țara așteaptă un guvern funcțional, șefii Poliției așteaptă „culoarea corectă”. Iar în timp ce oamenii pierd ore în trafic, în cozi, în nervi, anumite mașini trec fluierând, protejate de aceiași polițiști care ar trebui, în teorie, să fie neutri și să apere interesul tuturor.

Nu este vorba doar de:

• un concurs amânat,
• un chestor neales,
• o hârtie care nu pleacă dintr-un sertar.

Este vorba despre:

• cine controlează traficul,
• cine beneficiază de eliberarea drumului,
• și cine rămâne mereu la coadă.

Până când vom avea un premier, un guvern și, poate, niște șefi prin Poliție care să nu mai calculeze „culoarea politică” înainte de „culoarea” semaforului, rămâne valabil îndemnul amar al Europol:

Când vedeți o coloană „invizibilă” trecând nestingherită, să știți că nu e vorba de prioritate legală.
E vorba de prioritate de castă. (Sava N.),

Republica Prahova: „Manea, Portocală, 21 de metri cubi de dreptate și o bătaie ca la birtul comunal”

Într-o țară imaginară numită România – care seamănă suspect de mult cu a noastră – justiția nu mai e o doamnă legată la ochi, ci o tanti obosită, cu bigudiuri, halat, papuci de gumă și un pix furat de la Registratură. În Prahova, mai exact, justiția nu doar că nu vede, dar nici nu mai aude, nu mai citește și – foarte important – nu mai refuză lemn pentru vilă.

Hai să intrăm în episodul de azi:
Distribuția principală:

• Manea Vladimir, zis „Panarică” – fost polițist, actual „pensionar cu activitate”, martor de serviciu, specialist în „nu știu, nu-mi amintesc, da’ semnez dacă trebuie”.
• Mircea Negulescu, zis „Portocală” – fost procuror DNA, dublu exclus din magistratură, dublu reciclat mediatic, specialist în dosare cusute cu ață portocalie și în „discuții în afara cadrului legal”.
• 21mc de lemn – personaj colectiv, echivalentul modern al valizei cu bani: hrana spirituală a vilei procurorului.
• O procuroare cu morală elastică – care în loc să aplice legea, aplică „soluții” pentru șeful de post.
• Și, ca bonus, o bătaie ca în filmele proaste, între Manea și un șofer de la ISU.

Și cu astea, să înceapă circul.

Manea, martorul universal

În alte țări, martorii sunt oameni care au văzut ceva. În Prahova, martorii sunt oameni care trebuie să vadă ce li se spune.

Aici intră în scenă Manea Vladimir, produs autentic al școlii românești de „polițist cu pile și simțul oportunității”. Ani de zile, Manea a fost un fel de „aplicație multifunctională” pentru procurorul Negulescu: când trebuia un martor, hop Manea; când trebuia o poveste, hop Manea; când trebuia cineva să confirme ce trebuie, ghici cine? Tot Manea.

Imaginează-ți ședințele:

– Dom’ procuror, dar eu n-am fost acolo.
– Lasă, Măneă, că nu e important dacă ai fost acolo. Important e să fii acum aici și să semnezi că ai fost acolo.

Pentru unii oameni, adevărul e sfânt. Pentru alții, adevărul e un „document editabil”.

Portocală și vila care creștea cu spor… forestier

Există două tipuri de case în România:

1. Casa construită pe credit, transpirată, cu polistiren ieftin și vecini scandalagii.
2. Casa construită pe „atenții”, „mulțumiri” și „recunoștință”, cu lemn care vine nu din pădure, ci din dosare.

La categoria 2 îl avem pe Mircea Negulescu – Portocală. Omul nu și-a dorit doar o vilă, și-a dorit o vilă care să fie simbol: un monument al colaborării dintre polițiști, procurori și lemn.

Și aici intră în scenă cei 21 de metri cubi de lemn, livrați ca șpagă pentru vilă. Nu 2 scânduri, nu 3 grinzi. Douăzeci și unu de metri cubi. Asta nu mai e „atenție”, e parteneriat strategic.

Și ca să fie tabloul complet:

• Lemnul ar proveni din confiscări. Adică din ce a luat statul de la unii ca să fie cinstit cu toți.
• Șeful de post (Manea) „rezolvă” problema transportului.
• O procuroare, în loc să întrebe „Ce-i asta, băi, băieți?”, pare că se ocupă doar să nu se strice feng shui-ul combinației.

Rezultatul? Vila crește frumos, dreptatea scade rușinos.

Dacă am rescrie motto-ul justiției în Prahova, ar suna așa:
„În numele legii, te rog să aduci marfa la adresa asta. Ai grijă, că e vila dom’ procurorului.”

Bătaia de la final de carieră

Și acum, cireașa de pe tort: Manea, fost pilon al sistemului, partener de nădejde în dosarele inventate, ajunge vedetă într-o altercație cu un șofer de la ISU Prahova.

Nu într-un cadru academic, nu la o conferință despre integritate, ci într-o bătaie ca la birt, cu pumni, scandal și reținere pentru 24 de ore.

Tabloul e magnific:

• Ani de zile, Manea a ajutat la „aranjat destine”.
• A participat, ca martor sau instrument, la execuții judiciare cu iz de regie.
• A fost piesă de bază în rețeaua „Portocală & prietenii”.

Iar acum?

Îl iau colegii săi mai tineri, îl bagă 24 de ore la „răcoare”, ca pe orice scandalagiu bătrân care nu mai știe să piardă.

E ca și cum istoria s-ar fi plictisit și ar fi zis: „Hai că v-am lăsat destul să vă bateți joc de oameni. Acum bateți-vă și între voi”.

Procuroarea, soțul polițist și lemnul care se plimbă

În lumea „statului de drept” made in Prahova, conflictul de interese nu e o problemă. E un stil de viață.

Avem o procuroare:

• al cărei soț lucrează la IPJ Prahova;
• care ar trebui să fie imparțială;
• dar în dosarul cu lemnul destinat vilei lui Portocală… ce să vezi, lucrurile se „așază” cam prea convenabil.

Dosar cu lemn, șef de post, procuror, procuror DNA, soț polițist – toți într-o horă în care singurul care nu e invitat e… legea.

Legea rămâne la ușă, ca ăla amărâtul la nuntă fără plic.

Năstase Gabriel și „afacerile pe persoană fizic-șef de Poliție”

Nu era suficient să avem:

• un procuror DNA de tristă celebritate,
• un martor de profesie,
• o procuroare cu interese conjugale,
• lemn care face turul Prahovei.

Mai adăugăm în distribuție și pe:

Năstase Gabriel – șeful Poliției Comarnic, acuzat că:

• protejează pe Manea;
• are afaceri mascate – casă de pariuri, salon de înfrumusețare – deschise pe numele altora, ca să nu bată la ochi;
• primește „servicii gratuite” (de exemplu, tâmplărie PVC la salon) în schimbul „solutionării avantajoase” a unor dosare.

Avem deci un polițist-șef care nu doar aplică legea, o și monetizează. Nu mai e organ de ordine publică, e un fel de „influencer local”: dacă vrei să nu ai probleme, dai un geam, o ușă, o lucrare. E barter, nu corupție!

Dacă ar fi sinceri în CV, unii ar scrie:
„Experiență: 15 ani în aplicarea selectivă a legii și monetizarea funcției publice.”

Sistemul care se jură că e sănătos

Oficial, comunicatele sună așa:

• „Magistratul a dat dovadă de gravă neglijență.”
• „A avut discuții în afara cadrului legal.”
• „A divulgat informații confidențiale unor martori.”

Traducere în româna vorbită:

• a făcut praf niște dosare,
• a dat ponturi martorilor preferați,
• a folosit halatul de magistrat ca șorț de bucătărie pentru afaceri personale.

Dar, atenție: pentru toate astea, sancțiunile sunt:

• reducerea indemnizației cu 20% pentru 6 luni (vai de mine, ce tragedie!);
• excluderi din magistratură care vin după ani întregi în care omul a făcut ravagii.

E ca și cum ai prinde un piroman în timp ce dă foc la jumătate de oraș și l-ai pedepsi interzicându-i să mai folosească bricheta la grătar.

Între timp, oamenii pe care i-au nenorocit cu dosare inventate – cu vieți făcute zob, afaceri distruse, familii spulberate – nu primesc nici măcar un „pardon, am glumit, a fost eroare judiciară, hai că încercăm să reparăm ceva”.

Lemn, pumni și impunitate – filosofia Prahovei

Dacă pui cap la cap:

• Manea – martor fals, acum scandalagiu cu dosar pe bune.
• Portocală – procuror DNA demolat de propriile abuzuri, dar deja personaj aproape folcloric.
• 21mc de lemn – monedă de schimb între șef de post, procuror, rețea.
• Procuroare cu soț polițist – conflict de interese ridicat la nivel de metodă de lucru.
• Năstase – șef de poliție cu afaceri pe lateral și protecții pentru „ai lui”.

Nu mai vezi niște excepții. Vezi un sistem coerent. Coerent în strâmbătate.

Nu e „cancerul unui singur om”, e metastaza unei culturi:

• cultura șpăgii sofisticate (nu plic, ci lemn livrat legal-illegal);
• cultura martorului „adaptabil”;
• cultura polițistului-șef întreprinzător;
• cultura procurorului care crede că e stăpân pe destine, nu slujitor al legii.

Pamfletul ca ultimă instanță

În mod normal, ultimul cuvânt ar trebui să-l aibă:

• instanțele,
• rapoartele disciplinare,
• mecanismele de control intern.

În realitate, ultimul cuvânt îl mai are doar:

• presa care încă îndrăznește să scrie,
• și pamfletul, singurul gen literar care încă poate spune adevărul fără să facă infarct de indignare.

Pamfletul poate să-și permită să spună direct:

• Când un procuror își ia lemnul pentru vilă din confiscări, nu mai e „luptător anticorupție”. E beneficiar de produse finite.
• Când un polițist devine martor fals, nu mai e om al legii. E prestator de servicii narative.
• Când o procuroare închide ochii la combinațiile în care e implicat indirect și soțul ei, nu mai e magistrat. E partener de tăcere.
• Când șefi de poliție își fac business pe lângă, protejați de funcție, nu mai avem ordine publică. Avem rețea locală de influență.

Și cea mai mare tragedie: sistemul se preface în continuare că astea sunt niște „derapaje izolate”.

Nu sunt derapaje. Sunt manualul de funcționare.

Morala, pe scurt

În Republica Prahova:

• dreptatea se măsoară în metri cubi de lemn,
• credibilitatea martorului se calculează în grade de prietenie cu procurorul,
• integritatea se reduce cu 20% pe 6 luni,
• iar bătaia de la final – ca în cazul lui Manea – e singurul moment în care statul mai reacționează prompt.

Dacă n-am ști că e real, am zice că e o comedie neagră reușită.

Dar e real.

Și tocmai de asta, singura formă de igienă publică care mai funcționează e să râdem amar de ei, pe nume, cu faptele lor cu tot. Pentru că, spre deosebire de ei, pamfletul nu ia lemn, nu ia șpagă și nu primește 20% reducere la demnitate. (Cristina T.).