Vițelul lui Gică Puflea își face siesta, mestecând liniștit pe malul românesc al Brațului Chilia, unde în amurg, la sfârșitul verii, Dunărea abia mai reușește să-și înalțe vaporii printre vapoarele înghesuite în portul Ismail. S-a desprins de puțin timp de ugerul matern și mai tresare, din când în când, la auzul metalelor ciocnindu-se în locul unde cerealele ucrainene sunt încărcate pe nave din toate colțurile lumii. Dar cel mai mult îl supără sirenele! Acele mugete neîntrerupte, care îl neliniștesc, îl agită. Se obișnuiește, după o perioadă, și revine la lucrurile cu adevărat importante pentru el. Mai mușcă o dată din iarba fragedă cu gust de rouă și își caută un loc potrivit. Se așază și începe să rumege…

Câte o muscă mai îndrăzneață îi dă târcoale, dar îi aude bâzâitul din vreme și o alungă cu coada – instrumentul antiaerian din dotare. De data aceasta, nici biciul cu multiple șfichiuri nu rezolvă problema, iar zgomotul devine din ce în ce mai puternic, mai apropiat.

Se sperie și se ridică în grabă. Răpăituri puternice izbucnesc, parcă din toate părțile, iar cerul este împânzit de licurici mai iuți ca nicicând. Ar vrea să fugă, dar funia cu care este legat de o salcie îl ține prizonier al scenei.

Un bondar uriaș se apropie cu repeziciune, până când izbește cu putere malul opus, declanșând o explozie asurzitoare. Suflul îi creează atâta adrenalină bovinei, încât rupe funia și galopează cu disperare către casa stăpânului.

În pridvor, nea Gică apare năucit de bubuitura cumplită, care i-a făcut geamurile țăndări și își zărește prietenul proaspăt încornorat fugind de parcă l-ar fi văzut pe Încornoratul.

Din goana sa, vițelul se aruncă în brațele stăpânului, care îl cuprinde cu blândețe, ca pe un copil care se trezește plângând dintr-un coșmar. Gata, nu mai tremura, ești în siguranță, îi spune Puflea necuvântătorului, dar parcă și sieși.

Povestea celor doi prieteni a apărut tangențial și în alte publicații degrabă aducătoare de senzațional și titluri bombastice, ai căror angajați au năvălit în satul-fantomă, cum i-au spus unii jurnaliști autohtoni, spre iritarea localnicilor.

M-au filmat în timp ce căram gălețile de mâncare pentru porci. Nu mi-au cerut voie, nu m-au întrebat. M-am trezit că-s la televizor. Păi, unde mai e intimitatea?, se revoltă Marcel Niță. La un moment dat, unii au ridicat o dronă și filmau deasupra casei mele. Păi nu suntem noi sătui de drone? I-am „convins” să o coboare…, se amuză ghidușul Marcel.

La răscruci

Am pornit către Brațul Chilia, în căutarea unui reportaj, pe care, după cum spun maeștrii genului, trebuie să-l miroși mai întâi. Recunosc, pandemia mi-a cam alterat acest simț, dar povestea unor drone care n-au fost, dar au apărut, într-un sat-fantomă m-a lovit ca oțetul la nasul leșinatului.

Mai adaug adăposturile proaspăt construite de camarazii noștri geniști și mă trezesc deja gata de drum. Plec, așadar, alături de Adrian Olteanu, operator de imagine, și domnul Jean, șoferul nostru, cu un bagaj consistent de așteptări, în mare parte culese din presă și cu melodia lui Ionel Tudorache pe buze: La Chilia-n port.

Cale lungă, dar entuziasmul face timpul să zboare. Sigur, și șoferul a contribuit la acest lucru, până când, din sens opus, un echipaj de poliție ne-a atenționat că drumul nu este chiar atât de sigur.

În scurt timp, un tulcean șugubăț ne abordează în timp ce traversăm Dunărea: Felicitări, ați luat bacul! 33 de lei, vă rog! Ne amuzăm copios pe această temă și ne imaginăm câți vor fi auzit replici asemănătoare într-o sală de clasă…

Debarcăm pe cea mai nordică limbă de pământ românesc din Delta Dunării, pe un drum care parcă ne spune: Aici nu-i chiar de locuit! Un colb alb văruiește orice urmă de vegetație, ca o zăpadă care ia prin surprindere autoritățile în mijlocul iernii.

Pe un plaur de asfalt, dintr-un fluviu de praf și pietre, poliția de frontieră ne salută regulamentar. S-a obișnuit cu prezența armatei în aceste locuri izolate.

La o răscruce, ne întâmpină un panou prea ruginit ca să înțelegem ce marchează și un adăpost al unei stații pentru transportul în comun.

Nimic nu indică prezența unei localități, așa că virăm la dreapta, pe dig, până când o bornă ne lămurește: înainte sunt Pardina și Chilia Veche, semn că am trecut de destinație. Oprim primul autoturism care se apropie și primim o primă doză de prietenie.

Bine ați venit! Unde vreți să ajungeți, că vă ducem noi!, ne spune o localnică. Și începem o discuție despre implicarea armatei în protejarea cetățenilor de pe malul brațului nordic al Dunării, la care se alătură, ca la o șezătoare, și un echipaj de poliție – șeful de post din Ceatalchioi și ajutorul său.

Aflăm despre un localnic din Chilia Veche, care s-a trezit, în una din nopțile trecute, cu un proiectil de artilerie antiaeriană trecându-i prin acoperiș. Din fericire, nu au fost victime, dar sperietura rămâne. Și fotografiile aducătoare de like-uri pe rețelele sociale…

Curiozitatea ne roade și întrebăm cât ar dura un drum până la gospodăria cu gaură-n tavan. Depinde cine conduce, îmi spune unul dintre polițiști. Nea Jean, șoferul nostru,  îi răspunde colegul meu, Adi.

În mod normal, cam o oră și ceva, dar dacă-i nea Jean la volan, faceți pe jumate. Nu de alta, dar eu sunt cel care v-a atenționat când zburați înainte de Tulcea… Râdem mai cu jumătate de gură și ne întoarcem spre intersecția buclucașă, că doar pentru un reportaj în Plauru am venit.

Nici nu apucăm să ne pregătim echipamentul, că o altă mașină oprește și ne întreabă de sănătate. Tudor Cernega, primarul din Ceatalchioi, comuna din componența căreia face parte și Plauru, coboară val-vârtej și ne ia la rost: Voi sunteți de la armată, nu? Pe belgienii mei i-ați văzut?

Nu știm dacă ni se cere o parolă, un cod de acces sau este o întrebare capcană. Am avut jurnaliști din Franța, Germania, Italia, America, Japonia și acum a venit rândul belgienilor. De când cu dronele rusești, nu mai am liniște, explică primarul.

Încercăm să antamăm și noi o discuție despre reacția armatei la sperieturile localnicilor, dar liderul comunității ne copleșește cu un amalgam de informații, ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață! A fost o neînțelegere, o eroare de comunicare, spune Cernega, cu un zâmbet ștrengar.

Sunt născut și crescut pe meleagurile acestea. Le cunosc ca-n palmă și era normal să descopăr înaintea tuturor unde a căzut drona.  Armata a venit și și-a făcut treaba ireproșabil. Cred că cetățenii se simt mult mai în siguranță, mai ales după ce au acum unde să se adăpostească în caz de… Doamne ferește!

Plauru este un sat la răscruce, în mai multe feluri. Cândva o comună prosperă, cu zeci de gospodării, acum mai ține în vatra sa doar câteva suflete.

Cele mai multe sunt victime ale atașamentelor emoționale, incapabile să se despartă de casa părintească, pe care o îngrijesc ca pe cea mai scumpă amintire. Câțiva au locuințe și în Tulcea, dar parcă viața e mai dulce aici.

Pe de altă parte, în contrast cu construcțiile abandonate, au apărut căsuțe cochete de vacanță, iar unii localnici ne mărturisesc că înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, terenurile din Plauru erau la mare căutare.

Unul dintre cei mai tineri și mai îndrăzneți construiește o pensiune, pentru vremurile ce o să vină după război, când turiștii nu vor mai fi alungați de dronele rusești. Dacă așa arată un sat-fantomă, în viziunea jurnaliștilor români, industria filmelor horror a eșuat pe meleagurile noastre!

Viața satului

Se spune că cele mai importante personaje din mediul rural sunt primarul, șeful de post și popa. Dacă pe primii doi i-am întâlnit, încă de la începutul scurtei noastre vizite, pe preot nu-l vom găsi decât dacă îl vom căuta la Tulcea, acolo unde s-a retras după intensificarea bombardamentelor pe malul ucrainean. Cel puțin așa ne-au spus localnicii.

Dar conflictul de peste Dunăre i-a transformat pe alți săteni în vedete. Pe Gică Puflea îl cunoaștem în timp ce le oferă, cu generozitate, un interviu belgienilor pe care-i căuta primarul.

Răspunde cu calm și simplitate fiecărei întrebări despre viața din Plauru, iar la final, profitând de clipa de celebritate, își varsă oful: Și aș vrea să spun că ne dorim și noi drumuri asfaltate, că ne e tare greu să plecăm de aici în caz de nevoie.

Iar Tudor Cernega ține să completeze: Măcar de ar fi semnal de telefonie mobilă, dar Poliția de Frontieră ne zice că, din motive legate de securitatea națională, nu poate permite funcționarea releelor.

La nevoie, nici nu putem lua legătura cu localnicii. Funcționează Ro-alertul, dar doar la cei care au telefoane smart. Bine măcar că avem adăposturile construite de armată. Nea Senea, de exemplu, și-a luat soția și s-au băgat acolo la ultima alertare.

Vrem să-i cunoaștem și noi pe singurii beneficiari de până acum ai serviciilor de protecție întărită, oferită de MApN, și pornim către casa acestuia, chiar lângă unul dintre adăposturi.

Ne oprim din loc în loc, pentru a filma câteva detalii și cădem de acord că, deși motivul este nefericit, sătenii se bucură de atenția vremelnică pe care le-o oferă presa și autoritățile. Orice prilej de a vorbi despre problemele comunității nu trebuie ratat!

Cu telefonul în buzunarul de la piept și căștile folosite pe post de antenă radio, Alexandru Nedelcu ne întâmpină în fața buncărului.

Ne povestește cu mândrie despre sfaturile oferite geniștilor cu privire la mascarea celei mai noi construcții din Plauru și se plânge că o glumă nevinovată l-a băgat în gura nevestei. M-au întrebat unii reporteri ce o să facem cu adăposturile și am spus că o să bag caprele, când s-o termina războiul. Soția m-a văzut la televizor și atât mi-a trebuit. M-a făcut cu ou și cu oțet!

La o aruncătură de băț este și casa lui nea Senea, care, auzind vorbă, se alătură discuției. Mi-am făcut un bagaj de urgență. Când sună Ro-alertul, îmi iau nevasta, sacoșica și mă bag la adăpost. Așa am făcut ultima dată. Eu prin război am mai trecut, așa că nu îl iau în glumă.

Aveam cinci ani când ne-au luat rușii prizonieri! Ne-au zărit cumva în șanțul în care ne ascundeam și ne-au spus să ieșim că altfel trag în noi. Suntem ca niște nepoți dornici să afle povești noi de la bunicul greu încercat și ascultăm cuminți.

Voiau să ne ducă în Siberia, dar până la urmă nu ne-au mai urcat în tren. Ne-au trimis spre aceeași destinație, dar cu căruța. Mare noroc am avut, pentru că, la scurt timp, trenul a fost bombardat. Nu a mai rămas nimic din el. Până la urmă, n-am ajuns prea departe, că ne-a ajuns armata română din urmă și ne-a eliberat.

Cum tot pățitu-i priceput!, nea Senea se cam sperie acum de orice zboară. Într-o seară, am auzit un bâzâit, în timp ce stăteam în pat și am crezut că iar vin dronele! Dar când am deschis ochii, o ploșniță a grâului îmi dădea târcoale¸ povestește, amuzat, bătrânul.

Cei doi interlocutori ne conving că, deși amenințări există în continuare, se simt mai în siguranță de când autoritățile au început să ia măsuri. Totuși, cel mai mare regret al lui Sandu Nedelcu este că, din cauza bombardamentelor, copiii săi nu-i mai lasă pe nepoți la bunici, la țară.

 În loc de povești pescărești

 În celălalt capăt al satului, omniprezentul primar ne așteaptă în curtea lui Marcel Niță, unul dintre cei doi pescari din Plauru. Vizavi de gospodăria acestuia, a fost ridicat cel de-al doilea adăpost, pe terenul fostei unități de grăniceri.

Obișnuit cu camerele de luat vederi, dar și cu reporteri de tot felul, Marcel nu împărtășește opiniile celorlalți și spune că tocmai amenajările genistice i-au neliniștit mai mult copiii.

Cea mică m-a întrebat speriată dacă vine războiul peste noi. Mi-a luat ceva timp să o calmez. Altfel, ei cu dronele sunt învățați: ies cu telefoanele să le filmeze când aud sirenele. Când se îngroașă gluma, totuși, ii bag repede înăuntru.

Și casa lui Marcel a fost afectată de explozii. Un geam i-a căzut din cauza unei bubuituri zdravene. Nu l-a mai schimbat. A rămas să-i amintească mereu să fie în alertă! Cel puțin până vine iarna…

Cea mai mare problemă a sa este, însă, că nu-și poate face meseria. Pentru a-și menține autorizația de pescar profesionist, ar trebui să contribuie cu o cotă destul de consistentă de pește, pe care nu mai reușește să o îndeplinească, din cauza navelor care nu mai respectă regulile de navigație pe Dunăre.

Într-o zi, mi-am găsit barca scufundată. Probabil o navă a trecut cu viteză prea mare. M-a costat mult să repar motorul și să o repun în funcțiune. Și nici nu am cui să mă plâng, spune Niță. Altă dată, după ce am întins setcile, m-am trezit că mi le-a agățat un vapor cu ancora.

Le-am pierdut! Trec cu mare viteză pe lângă noi și aproape ne răstoarnă. Am zis că o să-mi iau o găleată cu pietre în barcă și o să încep să arunc după ei.

Pare că deja i-am câștigat încrederea noului nostru prieten, căci ne povestește vrute și nevrute, având grijă să ne atenționeze din când în când: voi nu băgați la ziar toate prostiile pe care le zic eu!

Suportăm chiar și dojenile adresate colegilor noștri de breaslă, care n-au stricat o știre senzațională de dragul realității, pentru ca la final să primim o ofertă de nerefuzat: Hai să vă dau un borș de pește proaspăt, că-mi sunteți simpatici! 

Ne zâmbim cu subînțeles unul altuia și îl urmăm pe darnicul nostru intervievat. Ceaunul cu mâncare ne așteaptă agățat de creanga unui gutui, iar de sub capac încă ies aburi. Mirosul de pește proaspăt, legume și ierburi aromatice ne hipnotizează și așteptăm cuminți să ne primim porțiile.

Dinspre bucătărie, soția lui Marcel se apropie și cu o farfurie de cegă prăjită în crustă de mălai. Despre gust nu vă mai spun, că n-ar fi frumos să salivați pe ziar. Credeți-mă pe cuvânt: o nebunie!

Pe lângă noi, o cățelușă jucăușă își așteaptă tributul! Asta mică mă avertizează de fiecare dată înainte să înceapă atacurile la ucraineni, își laudă Marcel radiolocatorista de conjunctură. Vine și dă cu lăbuța pe plasa de țânțari, până îi deschidem să intre în casă. A și rupt-o! Să o trec și pe asta la pagube de război?, râde gazda noastră.

 Cer senin!

Satul s-a mai liniștit după-amiază. Curioșii revin la agitațiile urbane, iar localnicii își văd de viețile lor în afara camerelor de luat vederi. S-au obișnuit cu sirenele, răpăitul antiaerienei și uruitul dronelor în picaj, sperând de fiecare dată ca explozia să se audă cât mai departe.

Mai mergem pentru o ultimă dată pe malul Dunării și, cu toate că vedem clădiri lovite, este greu să realizăm că acolo, la mai puțin de 200 de metri, este un război inutil, care schimbă soarta multora, chiar dacă nu sunt direct părtași. Unde să plec, se întreabă, retoric, Marcel.

În caz de necaz, îmi trimit familia la Tulcea, iar eu rămân aici cu animalele, că doar sunt suflete de care răspund. Cine să le poarte de grijă?! 

Ne-am bucurat de ospitalitatea celor care ne-au primit și i-am admirat pentru bunătatea lor. Sunt prea simpli ca să nu fie sinceri! Iar asta îi face și buni, concluzionează partenerul meu de navigație prin Plauru, Adi Olteanu.

Ne luăm rămas bun de la gazdele primitoare, cu sentimentul că intervențiile camarazilor noștri au adus ceva mai multă liniște în micul sat de pe Brațul Chilia. Plecăm, cu speranța că cerul le va fi doar senin! (Marius Mocanu, foto:  Sg.maj. Adrian Olteanu).