Cercetătorul, teoreticianul, comentatorul preocupat de viața din zilele noastre, dar care nu escamotează dificultățile, ci le înfruntă, este întâmpinat mereu cu întrebarea: care este soluția? O pun, adesea, oameni sătui de propagandă, tergiversări și trădări, care au, firește, dreptate. Dar care este soarta soluțiilor atunci când ele totuși se formulează?

Trebuie remarcat că nici soluții care s-au dat în trecutul culturii naționale nu au azi soarta pe care o merită. Am semnalat nu demult, chiar în tema democrației, cât de ocolită este până și Proclamația de la Alba Iulia (1918), care prevede „democrație curată”. Să nu mai vorbim de efervescenta dezbatere interbelică asupra statului, trimisă azi în muzeu.

Sunt de părere că solicitarea de soluții este rezonabilă. Personal, am căutat să formulez soluții organizate conceptual privind reconstrucția (Ieșirea din trecut, 2002), schimbarea economică și culturală (Cotitura culturală, 2005), schimbările din justiție (Justiția și valorile, 2019), democratizarea statului (Statul actual, 2021), reformarea educației (Educația responsabilă, 2019), politica externă (România și Europa actuală, 2016). Numai că soluțiile se cuvin discutate public și, în funcție, desigur, de evaluarea de către cetățeni, valorificate.

Mai este de observat că nu există rezolvări la dificultățile unei societăți fără ca aceasta să-și elaboreze soluții proprii. Nicio țară care s-a lansat nu a fost fără telos și fără angajarea capetelor și brațelor ei. Bunăoară, Germania s-a refăcut uimitor de repede din ruina în care a ajuns în 1945 grație calificării forței de muncă, priceperii decidenților și angajamentului intelectualilor și al cetățenilor. Oarecum la fel, și alte țări.

Soluțiile sunt acasă, chiar și când înveți de la alții. Pe Pământ nu este altfel. Dumnezeu îi ajută înainte de orice pe cei care lucrează la schimbarea stării de lucruri.

În viața societăților, știm prea bine, interferează neîncetat ideologii – adică interese înguste ce se dau drept interes public. Dar ideologii sunt nu numai specii al naționalismului, cum este izolaționismul ce se acuză azi, ci și internaționalismul descărnat ce stă cu brațele încrucișate așteptând rezolvări de undeva, din jocul forțelor sau chiar de la un centru.

România actuală traversează, din nefericire, experiența nefastă a debusolării. Ea dovedește că societatea care nu se angajează cu forțe proprii pentru a-și rezolva problemele, ajunge în dificultăți majore.

Ne dăm seama că diagnozele date funcționării statului român actual, culmea, de unii dintre cei care au contribuit la starea de acum – „stat mafiot” spunea un președinte, „stat eșuat” a spus actualul – nu sunt figuri retorice. Economiști acuză „jaful fără precedent” al bunurilor și regimul „colonial” în care s-a căzut. Mai nou, nu numai că se trăiește pe datorie, cu dobânzi în creștere, dar, la orice calcul, cu deciziile în curs, doar se amână împotmolirea. Într-o lume concurențială, decidenții, nepricepuți și debusolați, bat pe la porți, în vreme ce adâncesc dificultățile.

Dar la crize, inclusiv la grava criză bugetară există, totuși, soluții evidente ale economiștilor și ale altor cetățeni ai țării, incomparabil mai chibzuite decât oricare altele. Dar sunt aceștia ascultați, sunt soluțiile lor luate în seamă?

Soluțiile sunt acasă, învățând, firește, din experiența lumii. Cel puțin două fapte mă fac azi să accentuez în plus această susținere .

Primul este acela că, în țările de referință, educația își asumă condițiile erei globalizării și digitalizării, dar se îngrijește tot mai mult nu numai să folosească mijloacele acestora, ci și să fructifice potențialul natural al oamenilor. În licee din diferite țări se caută organizarea educației în mediu apropiat de cel al vieții de fiecare zi. În școli se dă curs activării memoriei și raționării native, chiar dacă sunt la dispoziție computere. Altfel spus, se dă o atenție nouă potențialului natural al tinerilor. De exemplu, nu e destul să le dai elevilor telefoane și computere ca să fii în pas cu epoca. După cum te înșeli crezând că vei avea știință, industrie și cultură proprii doar cu liste de articole. Sau mișcare sportivă cu una-două reușite. Or, că iese învățământ bun aplicând rețete ciupite și rău înțelese. Sau politică externă, mimându-i pe alții.

Al doilea fapt este acela că, în zilele noastre, sociologia face distincția fecundă dintre „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” sau viața oamenilor în firescul ei, ca ființe cu o anumită echipare organică, care conviețuiesc într-o comunitate sub cupola culturii, și ceea ce aparține „sistemelor”, instituțiilor, de la cele locale, la restul. În lumina acestei distincții, este clar că o comunitate doar penetrată de „sisteme” nu-și poate rezolva problemele. Viața rămâne umană sub condiția trăirii ei cu o anume exprimare proprie.

Ca să rezum, argumentele majore de azi duc la cultivarea unui fel de a fi mai natural al oamenilor, ce are premise simple. Este vorba de a lua viața ta în propria comunitate ca punct de plecare, a învăța din experiențele altora, a lucra la implementarea cultivată a scopurilor, a veghea la soluții făcând față presiunilor la abandonarea de sine.

Dintre personalitățile vieții moderne din România, nimeni nu a întruchipat mai bine, prin vederile sale, acest fel de fi natural, decât Virgil I. Bărbat. El a dat soluții în această optică. De aceea, îl și pun aici din nou în relief, evocând, în limita spațiului, miezul soluțiilor sale.

Cu toate eforturile de readucere în scenă pe care le-am făcut (de pildă, în Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei Române, 2017) mai este de lucru la a face cunoscută opera celei mai cultivate personalități din Clujul interbelic. Câteva mii de pagini de manuscris, aflate în arhive din București, așteaptă încă editarea. Pledez pentru editare, căci Virgil I. Bărbat a fost o personalitate de înaltă calificare, un lider de generație inovativ, capabil să construiască instituții. Între altele, el a conceput organizări (Extensiunea universitară, 1926) ce pot fi inspiratoare și astăzi. Virgil Bărbat a cultivat sociologia după instruire solidă în istorie și filosofie, încât, de la început, a putut să articuleze un discurs despre societate capabil de soluții. El era mai mult decât un sociolog, era un gânditor.

Se spune că în România gânditorii veritabili trebuie să moară pentru a fi recunoscuți. Cu Virgil Bărbat nu s-a întâmplat nici măcar aceasta. Presupun că dacă l-ar fi avut printre vârfuri, dincoace de 1931, când el se stingea la numai 52 de ani, însăși istoria putea fi alta. Aceasta pentru că Virgil Bărbat absorbise o neobișnuit de întinsă cultură universală, literară, istorică și științifică, și elaborase o viziune a valorificării de sine a României. Mai ales că, în vremuri de reorganizări, nu însușirile rapsodice, cât forța gândirii este hotărâtoare.

Între altele, Virgil Bărbat a folosit devreme, după stagii fructuoase în Elveția, Germania și SUA, cele trei limbi moderne majore – engleza, franceza, germana – cu informarea la surse corespunzătoare, în serviciul unei concepții proprii. În locul unei astfel de concepții, se poate observa că a prevalat uneori la Cluj ceea ce s-a acuzat în critica literară interbelică – un fel de pozitivism provincial, care ia plierea la ce se poartă și descurcarea personală drept scop ultim al vieții. Acest pozitivism a marcat uneori puncte în raport cu ideologiile, dar nu a izbutit să consacre o viziune cuprinzătoare. Azi, el face ravagii – mult dincolo de Cluj.

Puțini știu că Virgil Bărbat a dat una dintre primele monografii consacrate operei lui Nietzsche în exegeza universală (Nietzsche. Tendances et problemes, Rascher & Cie., Zürich und Leipzig, 1911). Puțini cunosc că a dat prima scriere de americanistică în cultura română (Imperialismul american. Doctrina lui Monroe, Cartea Românească, București, 1920). Cu ea, Virgil Bărbat participa la inaugurarea cercetării relației dintre Europa și America după prăbușirea întâietății economice, politice și militare a Europei, odată cu Primul Război Mondial. Este contextul în care Woodrow Wilson aducea la Paris proiectul său de reorganizare a Europei pe baze ce revin de fapt la Kant. Virgil Bărbat apăra în context teza potrivit căreia a devenit indispensabilă „revizuirea judecăților pe care lumea veche și cea nouă le au una asupra alteia”.

Făcându-se însă ecoul lui Nietzsche, Virgil Bărbat credea că pacifismul wilsonian ar prefigura o societate în care „toți vorbesc englezește”, iar „cei mai luptători, mai tari” sunt favorizați, și susținea că în cultura germană, axată pe afirmarea națiunii, se află soluția potrivită pentru Europa (pp. 186-187). El nu ezita să elogieze cultura germană pe când se adoptau tratatele de la Versailles, subestimând vizibil implicațiile înfrângerii militare a Germaniei.

Opțiunile lui Virgil Bărbat s-au format în jurul convingerii valorii de neînlocuit a națiunilor. Pe de o parte, el a văzut în ce venea de peste ocean un liberalism individualist, dizolvant pentru coeziunea unei națiuni europene. Dar Virgil I. Bărbat era lucid, încât să recunoască superioritatea democrației americane. „America ne-a învățat – scria el – marele lucru că o democrație, ca să poată trăi cu succes, trebuie să se gândească tot atât de mult la producție cât la împărțeala bogăției publice, lecție pe care să nu o uităm” (p. 200). Virgil I. Bărbat nu a lărgit însă destul înțelegerea Americii, el ajungând la sentințe întreținute de prejudecățile lui Hașdeu, de felul „libertatea americană n-a avut nici o valoare morală” (p. 200). Sunt sentințe care nu se susțin când este vorba de o cultură cu rădăcini puritane, în general iudeo-creștine, cum era cultura americană.

Faptul că Virgil I. Bărbat voia ca europenii să învețe din experiența americană este, însă, mai presus de orice. Într-un alt loc, Virgil Bărbat își asumă că societatea poate fi ameliorată nu mărind puterea autorității, ci „întărind conștința datoriei în fiecare membru al comunității, făcându-l de timpuriu și pretutindeni un părtaș inteligent al operei urmărite de toți” (Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928, p. 5-6), pe calea educației și culturii. El elogia, în termeni superlativi, faptul că „America este țara în care universitățile au părăsit vechiul lor separatism și au început a se amesteca în viața poporului care le susține”, ceea ce le-a conferit un rol reformator în societate”. Și adăuga observația că „profesorul tip din America este veșnic în căutarea împrejurărilor sociale, în care ar putea altoi rezultatele specialității lui și a face din aceasta din urmă ceva viabil, o operă omenească trăită, iar nu un simplu capitol de manual, cum este cazul cu confratele lui european” (p. 117).

La tezele lui A. C. Popovici, după care apartenența națională este un fel de cadru transcendental al oricărei acțiuni omenești și, corelat, democrația ar fi o primejdie pentru comunități (Naționalism sau democrație?, Minerva, București, 1910), Virgil I. Bărbat reacționează cu teza că nu democrația este de vină pentru degradarea vieții din jur, ci proasta folosire a democrației. „Răul cel mare – scrie el – nu este tăria democratismului, ci slăbiciunea celor ce ar fi să ia în mână conducerea vieții de mâine și a celei de azi, slăbiciunea lor fizică, metafizică și socială, micimea lor; răul cel mare e slăbiciunea fizică, dar, mai ales azi, slăbiciunea sufletului poporului întreg, popor care începe să nu mai poată crede, nici el, în valorile cele vechi, în valorile metafizice, sociale /…/ ale trecutului și noi n-am găsit, n-am știut a găsi alt ideal care să-l poată subjuga, n-am putut duce o viață care să-l poată prinde, așa cum este el, democrat, în complexul unui sistem de viață, din care să nu lipsească nici știința, dar nici credința, nici democratismul desăvârșit, dar nici aristocratismul etc. /…/. și disperați ne-am pus să învârtim deasupra capetelor noastre fantoma naționalismului și drept orice opoziție, în contra democratismului, a vieții, am început să scoatem măștile tradițiilor trecutului, conservate cu sfințenie de dușmanii timpurilor posterioare lui 48″ („Naționalism” sau „democrație”?, Socec, București, 1911, p. 60-61). Nu de la democrație vine răul, ci din cu totul altă parte: „lipsa de voință și inferioritatea claselor de sus”.

Virgil I. Bărbat a preconizat trecerea în spatele opoziției dintre democratism și aristocratism și asumarea „vieții” – a „nevoilor acesteia”, pentru a pregăti ziua de mâine. Prioritatea nu este revenirea la trecut, ci angajarea viitorului ținând seama de „ansamblul trebuințelor omenești”, care nu se lasă reduse la identificarea națională, chiar dacă o includ.

Rezultatul general la care ajungea Virgil I. Bărbat a fost abordarea societății românești din perspectiva unei democratizări luate în serios, care să poată fi suport al mândriei naționale. În dezbaterea asupra dezvoltării din România de după Primul Război Mondial, pe fondul creat de exproprierea marilor moșii, Virgil I. Bărbat a promovat teza după care exproprierea moșiilor boierești și trecerea pământului în posesia „plugarilor” trebuie urmată de „exproprierea neștiinței de carte” (Dinamism cultural, p. 8). Termenul care-i sintetizează vederile asupra României este „democratizarea” în continuare a statului și a societății.

Sub acest termen, Virgil I. Bărbat are în vedere „dispariția monopolurilor” de orice fel, „împărțirea pământurilor la țărani”, „țărmurirea drepturilor patronilor”, prevalența „cuvântului celor mulți în politică”, „recrutarea conducătorilor după merit”. Diferența de orice egalitarism este marcată de Virgil I. Bărbat astfel: nu trebuie ca, odată cu împărțirea pământului, să cadă „respectul pentru ideea de proprietate”; odată cu votul universal, să cadă și importanța reprezentării politice; odată cu promovarea după merit, toți să de considere că sunt pe același plan și au îndreptățirea să conducă (p. 11). Virgil I. Bărbat a repetat că „autoritarismului” din societate îi este mereu superioară soluția sprijinirii pe „datoria” resimțită de către cetățeni.

Pentru Virgil I. Bărbat, răspândirea culturii este cheia de boltă a soluționării problemelor de dezvoltare a României (Premisele umane ale culturii moderne, Extensiunea Universitară, Cluj, 1925-26). El a luat pe cont propriu o argumentare pe care Max Weber o consacrase, care vedea o dependență a societății de acțiuni și a acestora de felul în care oamenii trăiesc realitatea – fel dependent, la rândul său, de cultura împărtășită. România nu se va putea moderniza, spunea Virgil I. Bărbat, dacă nu sunt moderne chiar trăirile și mentalitatea pe care le pune la lucru.

Pentru români, două solicitări devin de neocolit, în concepția lui Virgil I. Bărbat. Prima este înlocuirea tentației „pesimismului” și a „concepției tragice a existenței”, cu „principiul înnoirii permanente a claselor conducătoare prin elemente destoinice venite de jos” (Virgil I. Bărbat, Dinamism cultural, p.6). Căci „sancțiunea sănătoasă pe care acest principiu o dă meritului și nemeritului” este cea care ține trează conștiința posibilului și motivează acțiunea. A doua este trecerea de la elitism, la înțelegerea democratică a culturii. Ambele sunt imperative.

Virgil I. Bărbat știa foarte bine cât de mari sunt discrepanțele din societatea României și cât de mult este de făcut. El a fost însă conștient de nevoia unei vaste reconsiderări a profilului elitei politice și culturale ce conduce în societate.

El a sesizat cu ascuțime carențele de formare a politicienilor din țara noastră, care îi fac să caute titluri academice după ce au ajuns în funcții. „La noi, politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. In alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (Dinamism cultural, p. 185). Carențele politicienilor au și alt aspect. „Adăugați acum, la toate cele spuse mai în urmă și concesiile, tragerile pe sfoară, bucătăria întreagă, în sfârșit, necesară mersului înainte al mașinăriei unui partid și veți înțelege prăpastia dintre oamenii lumii formelor și aceia ai lumii interne, dintre politică, așa cum ne-a format-o lumea modernă și cultură” (p. 215).

Teza lui Theodore Roosevelt, din celebrul discurs al președintelui american la universitatea din Sao Paolo, după care „civilizația” presupune „caractere”, iar „caracterul” reunește „curajul” ( „inițiativa”), „cinstea” și „bunul simț”, a fost împărtășită manifest de Virgil I. Bărbat. El a stigmatizat „oportunismul bizantin”, care face ca la noi cărturarul să se adapteze la împrejurări, în loc să judece independent și să promoveze o opinie proprie și responsabilă față de interesul public (p. 218). El a acuzat lipsa angajării în cauze publice: „dacă profesorii universitari ne-au dat icoana senilității timpurii a intelectualității române, masa cea mare a absolvenților școlilor noastre medii și superioare ne-au dat-o pe cea a senilității noastre morale” (p.206). O societate nu-și rezolvă problemele dacă oamenii se consideră pe sine doar simpli „funcționari” într-un angrenaj de care răspunde mereu altcineva.

Virgil I. Bărbat a sesizat mai clar decât oricine că vestita „teorie a formelor fără fond”, a lui Titu Maiorescu, din care se alimentează și azi dezbaterea asupra stărilor de lucruri din țară, nu este profundă. Ceea ce a contat în istoria României, scrie el, a fost împrejurarea că „fondul” nu a fost atins prin măsuri destul de hotărâte (p. 212), care să deschidă posibilități pentru cetățeni de a se exprima în treburile societății și de a împrospăta garniturile de conducere și elitele culturale. Nu lamentarea privind soarta „formelor”, ci schimbarea „fondului” însuși ar trebui să preocupe mințile și brațele românilor.

Iată, așadar, o soluție! Cine și câți sunt gata să se angajeze pentru o democratizare precum cea la care chema Virgil I. Bărbat?

Andrei Marga