Figura genera­lului Constantin Christescu nu era printre acelea venerate în tablourile școlilor pe care le-am urmat. Personajul părea uitat „în colb de cronici” și, vă mărturisesc, l-am descoperit târziu.

Cu drama care l-a însoțit și în moarte, nedreptățit, umilit, recunoscându-i-se meritele cu acel inhibatoriu și nelipsit gest meditativ al mâinilor ridicate a neputință, însoțit de un solomonic „da, dar…”

Promoțiile din acest an ale colegiilor naționale militare și ale academiilor categoriilor de forțe vor purta numele lui Constantin Christescu, însoțit de „100”. Un centenar împlinit de la trecerea la cele veșnice a celui care, la numai 57 de ani, părăsea lumea aceasta din postura de șef al Marelui Stat Major, la 9 mai 1923.

Ofițer strălucit de artilerie, absolvent al Școlii de Infanterie și Cavalerie din București, ca șef de promoție, al Școlii Politehnice din Paris, al Şcolii de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu, de la Fontainbleau, şi al Şcolii Superioare de Război din Paris, în 1894, Christescu s-a dovedit nu doar un profesor eminent la Școala Superioară de Război din București, dar și un ofițer de stat major de cea mai bună calitate.

În 1917, din poziția de subșef al Marelui Cartier General, este numit la comanda Armatei 1, pe frontul de la Mărășești, punând la punct planul militar al bătăliei care urma să se desfășoare.

După numai câteva zile de la începerea încleștării, în urma neînțelegerilor cu generalul rus Aleksandr Ragoza, este schimbat din funcție cu generalul Eremia Grigorescu, acela care va culege roadele victoriilor, dificile, și jertfelor de sânge de pe frontul Mărășeștilor, meritându-și locul în mausoleul ridicat pe locul luptelor din vara anului 1917.

Constantin Christescu a fost trimis să inspecteze centrele de recrutare din Moldova și va fi numit în fruntea Marelui Stat Major, ca o recunoaștere târzie a meritelor sale, ca un soi de consolare tardivă, șeful organului de gândire al armatei, cea mai importantă funcție militară care i se putea oferi, în aprilie 1920.

Nu a primit ordinul „Mihai Viteazul”, i-a fost refuzată, cu încăpățânarea familiei Grigorescu și „sprijinul” Ministerului Apărării Naționale, aducerea osemintelor, spre veșnică odihnă și pomenire, la Mărășești, în 1938, așa încât și astăzi ele se află sub o lespede de piatră, la grămadă, în Cimitirul Bellu din Capitală.

Episodul din 1917 este analizat pe larg în monografia pe care i-au dedicat-o generalul de brigadă (r) Adrian Stroea și colonelul (r) Marin Ghinoiu, apărută în 2016, la Editura militară, așa încât vă îndemn – mai ales că zilele acestea este în desfășurare cea mai frumoasă manifestare a cărții, în București, Bookfest – să vizitați standul editurii pentru a înțelege mai bine contextul complicat al „triunghiului de foc” al Moldovei și al nedreptății care i s-a făcut lui Christescu, prin expunerea celor doi autori.

Recent, din inițiativa generalului Nicolae-Ionel Ciucă, a fost dezvelită o placă de marmură, la Mausoleul de la Mărășești, menționând meritele generalului Christescu, prin revigorarea ideii că locul osemintelor acestuia se află la Mărășești, nu la Bellu, în Capitală.

S-au împlinit 100 de ani de la moartea nedreptățitului Christescu și e minunat că este onorat astfel, inclusiv prin atribuirea numelui său promoțiilor de absolvenți militari din vara acestui an.

Ar fi fost însă de preferat ca acest Centenar să repare greșelile de altădată pe de-a-ntregul. Înainte de toate, verificarea autenticității poveștii de viață a generalului rus Coloacev (de fapt, un Kolodeev, devenit, pe placa sarcofagului, prin efortul unui „Dorel” autohton, Coloacev!) care e înhumat, din punctul meu de vedere, nedrept la Mărășești (actul petrecându-se în august 1947, într-o Românie aflată sub asaltul comuniștilor și sub ocupație militară sovietică!), biografia acestuia având nu doar lacune, ci și neverosimile încropeli cu tente de farsă istorică.

Cred că, într-un viitor apropiat, lui Christescu i se va face dreptate. Lui Coloacev (Kolodeev) îi va sta bine în orice alt loc, în vreme ce lui Constantin Christescu va trebui să-i dăm onorul, pentru vecie, la Mărășești, în sarco­fagul cuvenit. (Colonel Florin Șperlea).