Un sublocotenent, un civil, un sergent-major, un fotbalist profesionist… Patru din 29 cu profiluri asemănătoare. De aproape trei săptămâni, ei răspund doar la denominațiile 104, 143, 102, 134. Este identitatea pe care au primit-o candidații la începutul Programului de evaluare și selecție specific forțelor pentru operații speciale pentru a egaliza formal diferențele de grad, pregătire, statut. Uniformele lor nu au grad și nici măcar nu sunt la fel. La acest modul, uniformitatea este dată doar de voință.

Mai au 24 de ore de efort înainte de a afla dacă voința lor a fost suficientă sau se vor alătura celor care au plecat de bunăvoie ori au fost eliminați pentru că nu au făcut față cerințelor dure ale programului de antrenament. Dar ei nu știu asta.

De 20 de zile nu știu nici când vor mânca sau cât va dura masa lor; nu știu în ce constă sau când urmează să îndeplinească următoarea misiune; nu mai știu nimic de lumea exterioară pentru că nu au telefoane sau acces la alte mijloace de comunicare sau informare; nu știu nici măcar baremele misiunilor, știu doar că trebuie să le îndeplinească bine și cât de repede pot; nu știu când vor avea timp de odihnă, știu doar că media orelor de somn a perioadei a fost sub patru ore din 24; știu și că până acum au făcut față „săptămânii de iad” – șapte zile de frig, efort fizic intens, haine ude, pregătire operațională – și săptămânii de pregătire tactică individuală – orientare cu harta și busola, pe timp de noapte, prin pădurile și munții din zona Brașovului, întâlniri cu ursul carpatin și alte provocări.

Și mai știu că orice cusur arătat chiar în ultimul moment îi poate descalifica și anula efortul de până acum. 123 știe prea bine asta, pentru că, în urmă cu doi ani, a fost anunțat în ultima zi că n-a reușit să se califice pentru modulul următor.

I s-au explicat care-i sunt slăbiciunile, apoi a dat admitere la școala de subofițeri de la Pitești, a devenit cadru militar, s-a pregătit fizic și psihic și speră că și-a depășit problemele și de data aceasta va avea succes. Până acum, a reușit.

Este ora nouă dimineața și începe primul team event, acțiune de echipă. Adunați în careu, își notează coordonatele misiunii, așa cum sunt ele oferite de unul din instructorii de la Școala de instruire a forțelor pentru operații speciale „Burebista”.

Trebuie să recupereze pilotul unui avion prăbușit și să-l transporte la bază, improvizând un aparat de cărat cu ce găsesc la locul accidentului.

E rândul lui 104 să-și comande camarazii. Ca să ajungă în această etapă a programului a gândit totul în pași mici: „Mi-am creat un sistem de recompense, patru în fiecare zi: micul dejun, prânz, cina și orele de somn”.

Cu toții au avut ocazia să fie la comandă, indiferent de experiența anterioară.

Poți să ai surprize și să descoperi lideri în rândul celor cu grade mici sau a civililor. Și viceversa. Se dau comenzile necesare și detașamentul începe deplasarea.

Fiecare are raniță, armă și o cutie cu muniții, care, de fapt, este umplută cu nisip. Focul de artilerie și alte incidente petrecute pe drum îi silesc să se oprească, să asigure perimetrul, să facă cale întoarsă și să reia totul.

Ajung la locul unde s-a prăbușit aeronava; pilotul este declarat mort de instructori, dar trebuie extras. Din câțiva stâlpi de fier, lungi și grei, o foaie de cort și cordelină, militarii improvizează o targă pentru transport.

Dar până să apucă să o facă, un cuib de mitralieră deschide focul asupra lor. 104 comandă răspuns la amenințare și toți intră până la brâu într-un curs de apă pentru a ajunge într-o poziție care să le permită anihilarea inamicului.

Odată mitraliera scoasă din joc, reiau construcția tărgii și apoi deplasarea către bază. Ranița, hainele ude, clisa prin care calcă și greutatea tărgii îi apasă, și cei care sunt la rând la cărat gâfâie din greu.

134 a fost fotbalist la FCSB și are o formă fizică bună, dar tot îi e greu. „Aș fi ipocrit dacă aș spune că zilele au fost ușoare, dar am răzbit. M-a lăsat cu un gust amar ce se întâmplă în sport și am căutat un loc unde oamenii sunt corecți.

Gustul armatei este mai dulce acum, față de ce am trăit…” Din când în când, se rotesc la cărat, și cei care nu mai duc targa improvizată fac siguranța detașamentului. Se înaintează greu, dar sigur și până la urmă, o oră mai târziu, se ajunge în bază. Toată acțiunea a durat mai bine de trei ore.

Nu trece mult timp și al doilea team event al zilei începe. De data aceasta, potențialii operatori de forțe pentru operații speciale trebuie să recupereze un cod și să deschidă un seif.

Același noroi care îți smulge bocancii din picioare este martorul pașilor tăcuți. 143 se formează pentru parașutiști comando.

Dacă trece de programul de evaluare și selecție devine subofițer și, după șase luni la unitate, poate continua formarea de forțe speciale. „Cred că tuturor ne-a trecut prin cap măcar o dată să renunțăm, dar disciplina și motivația ne-au ajutat să trecem peste”.

Comenzile se dau mai mult prin semne și discuțiile amicale nu-și au aici locul. Sub privirile instructorilor, cursanții înaintează atenți la eventualele pericole.

Misiunea este diferită de cea de dimineață; ajunși „la locul faptei”, în ordinea decisă de instructori, „numerele” încearcă să rezolve o serie de exerciții de matematică ale căror rezultate le vor da combinația seifului.

Matematica cerută nu este grea, dar după zile nesfârșite de efort, fără odihnă suficientă, orice operație îți poate învârti formulele în cap. Însă logica, alături de însușirile lingvistice, pe lângă celelalte atribute specifice FOS, sunt o necesitate pentru viitorii operatori.

Orice ratare a calculelor înseamnă o alergare de 300 de metri pentru tot detașamentul. După câțiva kilometri fugiți prin pădure, unul din cursanți reușește să găsească soluția și le câștigă camarazilor câteva ore libere.

La 23.30 sunt din nou gata de acțiune, adunați pe un mic platou, față în față cu clopotul eliberării: o scuturare a frânghiei de care este atașat îți aduce odihna binemeritată, dar te scoate din cursă definitiv.

„E cineva care nu poate face marșul?”, întreabă comandantul de companie. Răspunsul este negativ, așa că toată lumea se îmbarcă în camion pentru a ajunge în raionul în care va avea loc deplasarea de 20 de kilometri. „Ranița trebuie să aibă 20 de kilograme și o cântărim la întoarcere”, îi anunță pe cursanți unul din instructori.

„Cine crede că nu are greutatea necesară are trei minute la dispoziție să completeze cu pietre”. Nimeni nu mișcă, pentru că toți și-au pregătit echipamentul dinainte. De teama eliminării, unii au și 30 de kilograme în spate; în plus, armamentul individual și apa pentru hidratare.

102 este subofițer la o unitate de vânători de munte și este obișnuit cu marșurile lungi și grele. Dar nu i-a fost de ajuns și a simțit că vrea și poate mai mult. „Hell week, a fost o perioadă grea, dar m-a ajutat să mă cunosc. M-am tot gândit câte trebuie să facă omul ca să poată apăra România la cel mai înalt nivel. A fost dificil…”

Zece minute după miezul nopții. Deplasarea începe la lumina roșie a frontalelor. Este un exercițiu individual, așa că discuțiile sunt descurajate. Sunt trei grade afară și ceață. În ciuda efortului de peste zi și din zilele anterioare, ritmul este excelent.

N-am mai stat de mult treaz 24 de ore, dar cafelele de peste zi, la care candidații n-au mai avut dreptul de când a început programul, și răcoarea nopții mă țin în priză. După primele sute de metri, deja sunt răspândiți. Mă atașez și eu de un micro grup și țin pasul cu el.

În spate nu am decât camelbak-ul, dar recunosc, mi-e greu să mențin tempoul. Bezna e perfectă și doar mirosul specific mă face să mă gândesc că materia moale pe care calc din când în când nu e întotdeauna noroi. Îmi trec prin cap toate gândurile de care nu am timp în universul urban în care-mi petrec existența.

Sunt curios la ce se gândesc cursanții. „La final”, îmi spune unul dintre ei, fără a-și întoarce privirea spre mine sau a reduce pasul. Primii acoperă distanța în ceva mai puțin de trei ore, ultimul ajunge la 15 minute diferență. Aici n-au mai existat situații de rezolvat, în afară de întâlnirile cu câinii ciobănești din zonă.

Dar pentru că deja, în săptămâna în care au făcut orientare topografică de noapte, s-au întâlnit și cu ursul, agresivitatea câinilor nu-i mișcă. Marșul ajunge la final fără probleme deosebite. La 4.30, toată lumea s-a întors în cazarmă și efortul s-a sfârșit. De fapt, e doar începutul.

Voința este cea mai puternică sursă de energie din Univers și este singura cu care s-au hrănit constant cursanții în cele 21 de zile ale Programului de evaluare și selecție.

I-am urmărit doar pe parcursul a 24 de ore, suficiente pentru a avea certitudinea că materialul din care sunt făcuți cei care ajung să fie parte din forțele pentru operații speciale este deosebit. Nu știu câți au reușit până la urmă să absolve programul, dar sunt sigur că cei care au reușit să o facă sunt cu adevărat speciali. (Bogdan Oproiu).