Featured
Nici un bun român nu poate să nu își dorească reîntregirea țării prin unirea cu Basarabia (Republica Moldova)
Refuzul respectării dreptului românilor de a circula liber în spațiul Schengen, în timp ce sunt împinși la implicare în viesparul ucrainean, vine la pachet cu un cântec de sirenă care ne ademenește cu frumoasa reunificare cu Republica Moldova (Basarabia).
Cine ar putea refuza o asemenea ofertă? Este ea, însă, sinceră sau doar un fruct otrăvit? Cât ne costă acceptarea ei? A calcula aceste costuri, nu înseamnă a o refuza. Știut sau neștiut, reunificarea a stat în mintea tuturor oamenilor politici români patrioți după ultima sa pierdere în 1947. Ei au vorbit puțin spre deloc despre unire, dar au așezat piesele pe tabla de șah a lumii, pe cât s-a putut, în așa fel încât, la timp potrivit, să se ajungă acolo.
România nu a fost parte la amintitul acord, iar prin acesta Germania nu se obliga să ajute URSS a-și atinge obiectivele geopolitice, ci numai de a nu o împiedica să și le atingă. La vremea respectivă, Basarabia includea Hotinul și Bugeacul, astăzi aflate în componența Ucrainei ca urmare a unui schimb de teritorii efectuat în interiorul URSS, între acestea și Transnistria. Despre Bucovina nu se spunea nimic, așa încât orice legătură între Nordul Bucovinei și Pactul Ribbentrop-Molotov este lipsită de sens. Mai mult, se pare că Hitler a văzut în pretențiile lui Stalin referitoare la Bucovina o încălcare a Pactului.
Cu aceasta a început o cu totul altă etapă istorică. Dacă ar fi câștigat războiul, România ar fi păstrat cu certitudine Basarabia (precum și Bucovina de Nord și Herța). Ea, însă, l-a pierdut. Pe cale de consecință, la Conferința de pace de la Paris din 1947, unde, prin voința tuturor puterilor victorioase, a avut statutul de stat învins, a fost obligată să accepte o nouă pierdere a Basarabiei (ca și a Bucovinei de Nord și a Herței). De astă dată Germania (și Pactul Ribbentrop-Molotov, mort încă din 1941) nu a mai avut nici un rol. Cei care au găsit că această pierdere este justă și au transpus-o în dreptul internațional au fost SUA, Franța, UK și, desigur, URSS, alături de alți învingători, printre care în nume propriu au semnat și RSS Ucraineană și RSS Belorusă.
În anul 1975, la Helsinki, prin Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, termenii Tratatului de la Paris au fost flexibilizați. Astfel, s-a convenit că frontierele stabilite în baza acestuia din urmă pot fi modificate, dar numai prin acordul statelor direct interesate la care să se ajungă prin mijloace exclusiv politice (adică fără recurgere la violență).
Actul final nu este, însă, un document cu valoare juridică, ci numai o declarație politică. El capătă putere obligatorie în raporturile dintre state în temeiul tratatelor bilaterale pe care acestea le încheie recepționându-l convențional și care sunt supuse ratificării potrivit procedurilor constituționale ale fiecăruia. (Așa cum este, de exemplu, tratatul politic de bază dintre România și Ucraina, din 1997, care, contrar a ceea ce cred mulți, nu se referă la stabilirea / recunoașterea frontierelor, dar care a conferit forță juridică principiului modificării acestora prin negocieri.)
Evident, asemenea modificări frontaliere se pot realiza nu numai prin transfer de teritorii, ci și prin diverse forme de unificare a două sau mai multe state suverane. Așa s-a petrecut în cazul celor două Germanii. Lucrul este valabil și în cazul României și Republicii Moldova.
O atare problemă s-a pus în 1991, de îndată ce RSS Moldovenească s-a autodeterminat și s-a desprins din URSS.
Această autodeterminare a avut loc pe teritoriul a ceea ce mai rămăsese din fosta Basarabie, la care se adăuga teritoriul Transnistriei. Spre deosebire de Ucraina, care a ieșit din URSS împreună cu teritoriile istorice ale altor națiuni, locuite majoritar de etnici ai acestora, Republica Moldova a făcut-o lăsând în afară o parte a teritoriilor sale istorice (Hotinul și Bugeacul), în condițiile în care populația sa era în majoritate românofonă. Era ea și „românească”?
Simțind că tandrețea cu Occidentul colectiv ar putea să se sfârșească, Rusia și-a rezervat prudent o garanție geo-strategică amorsând conflictul transnistrean, pe care l-a folosit apoi ca motiv pentru a-și menține acolo efective militare asemenea unui pumnal îndreptat spre spatele Ucrainei. Asta în timp ce, împreună cu Turcia, a sprijinit autodeterminarea internă a regiunii locuite de găgăuzi (turci creștinați).
Pentru păstrarea integrității teritoriale a Republicii Moldova, în asemenea condiții, s-a avansat ideea federalizării, Moscova propunând forma unei federații simetrice; adică o federație în care statele federate ar fi avut o putere egală cu cea a statului federal, ele putând, pe cale de consecință, bloca deciziile acestuia neconvenabile lor. Ideea a fost agreată, în principiu de Occidentul colectiv, dar ea nu s-a putut materializa întrucât, creând niște state în stat, conducea la ruperea unui teritoriu și așa mic în mai multe entități echipotente juridicește între care tensiunile s-ar fi perpetuat la nesfârșit, spre satisfacția marilor tartori globali. Era o rețetă similară celei aplicate prin acordul de la Dayton, care a făcut ca nici până azi Bosnia-Herțegovina să nu se coaguleze ca un adevărat stat, apt a-și defini și promova interesele în lume. Diplomația română s-a opus, până la urmă cu destulă eficiență, ca Daytonul să fie reprodus la Chișinău, după cum azi ar trebui să se opună ca Ucraina să fie, păstrând proporțiile, un alt Kosovo.
În acest context, două fapte trebuie menționate. Pe de o parte, avertismentele primite în anii 1990 de la partenerii occidentali ai României prin care erau descurajate orice proiecte unioniste vizând Republica Moldova. Pe de altă parte, mesajele Moscovei potrivit cărora Rusia nu s-ar opune aspirațiilor României privind reîntregirea cu Basarabia, dar cu condiția renunțării la Transnistria. (Un asemenea punct de vedere mi-a fost comunicat aluziv și mie, în 1997, la o întâlnire cu omologul meu rus, Evgheni Primakov.)
Oricum am privi lucrurile, problema fundamentală a Basarabiei post-sovietice este conștiința identității sale naționale la nivel de masă.
„Naționalitatea moldovenească” este o creație stalinistă; un produs de laborator sovietic. Adoptarea acestei identități naționale scoate din discuție atât unificarea Republicii Moldova cu România, cât și integrarea ei în structurile Europei occidentale. Acceptarea identității naționale românești, respectiv a împrejurării că moldovenii (inclusiv cei basarabeni) sunt ramura de răsărit a poporului român, aceea care și-a atins momentul de glorie sub domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt și care l-a dat românității, adică națiunii culturale române, printre mulți alții, pe Mihai Eminescu, este condiția sine qua non a unirii.
O condiție necesară, nu și suficientă, desigur, întrucât, la limită, pot exista și două state românești. Chiar și în condițiile menținerii a două asemenea state, dacă moldovenii basarabeni nu se simt români nu avem ce discuta, întrucât ne-am trezi împreună într-o alcătuire politică unitară lipsită de coeziune culturală, de o conștiință a identității unice, cu tot ce înseamnă ea pentru fericita funcționare a unui stat.
În lipsa unei națiuni culturale unice care să includă populațiile majoritare de pe ambele maluri ale Prutului, așa cum le include pe cele de pe ambii versanți ai Carpaților, nu se poate constitui o națiune civică viabilă, ci cel mult un proiect politic supus hazardurilor timpului. De aceea, basarabenii înșiși trebuie să decidă, nu dacă vor să se unească cu România (asta este cu totul altă poveste), ci dacă se trag din Ștefan sau din Stalin.
Este indiscutabil că unirea cu Republica Moldova, adică revenirea Basarabiei la patria mamă, nu poate fi decât un proiect de țară de importanță istorică. Nu detaliez.
Împlinirea unui asemenea proiect nu poate cădea, însă, din cer. Ea trebuia pregătită cu imaginație și perseverență din 1991 încoace. Proiectul are costurile lui și acestea trebuiau calculate, eșalonate și direcționate în așa fel încât în ceasul unirii lucrurile să se petreacă firesc, fără tulburări și fără blocaje. Unirea ar fi trebuit să aibă loc în fapt, după parcurgerea unor pași bine gândiți, înainte de a se produce în drept.
În acest sens, ar fi trebuit, pentru a-l parafraza pe Leon Gambetta, să ne gândim tot timpul la Basarabia, dar să nu vorbim niciodată despre ea. La noi s-a întâmplat cam invers: am vorbit tot timpul și nu ne-am gândit niciodată (sau aproape niciodată) să facem ceea ce trebuie în perspectivă strategică.
Spre a nu fi nedrepți, trebuie spus că anumite lucruri s-au făcut. Ele au fost sporadice, insuficient de consistente și lipsite de coerență strategică. România mai mult a reacționat la tot felul de nevoi punctuale, decât să acționeze lucid și consistent în urmărirea scopului final. De aceea, eventualul act al unirii ne găsește astăzi nepregătiți, cel puțin pe termen scurt și mediu costul proiectului riscând să îi depășească beneficiile. Ceea ce nu poate fi, însă, argument spre a-l abandona.
Nu despre asta este, însă, vorba acum. Nu despre ce ar fi trebuit și ar fi putut să facă România. Ceea ce vreau să aduc în discuție este schimbarea de poziție a Occidentului colectiv în problema moldavă, după ce războiul cu Rusia din Ucraina l-a făcut să abandoneze orice sensibilitate pentru preocupările strategice ale Moscovei în regiune.
Dacă până acum Basarabia a fost obiect de tranzacție între Occidentul euro-atlantic și Federația Rusă, cel dintâi neștiind cum să țină mai departe România de masa negocierilor, acum ea a devenit un balast cu care nu știe ce să facă.
Întrebarea pe care amintitul Occident și-o pune este cum va ieși „victorios” din confruntarea deocamdată convențională, dar amenințată de intervenția unei componente nucleare, cu Rusia în așa fel încât să lase în urmă și un stat ucrainean viabil. Păstrarea viabilității Ucrainei este o necesitate nu numai din punctul de vedere al imaginii, ci și din acela al arhitecturii de securitate regională.
Dacă Rusia va trece Niprul, cu greu avansul său spre Odessa și Transnistria va putea fi oprit. Pentru a determina Rusia să își oprească marșul, ar fi bine ca la capătul drumului său să se afle un stat membru NATO. Atunci poate că Moscova va aprecia că o pace cu Occidentul sau un armistițiu pe linia Niprului ar fi deja un câștig suficient care nu va trebui compromis prin continuarea războiului la vest de fluviu. Asta ar putea lăsa Ucrainei posibilitatea de a respira economic păstrându-și ieșirea la Marea Neagră și unul dintre cele mai mari porturi pontice.
Basarabia așa cum este acum, amputată de munte (Hotin) și de mare (Bugeac), nu mai merită nici măcar viața a doi pistolari ceceni, mai ales după ce Ucraina va fi fost lăsată fără Malorusia.
În același timp, Moldova, inclusă repede în NATO (ceea ce, oricum, nu este prea ușor să se întâmple până când tancurile rusești vor ajunge pe Nistru), este un stat prea mic și prea greu de apărat. În cazul unui atac rus ea ar cădea în câteva ore, perspectivă care nu are capacitatea de a descuraja eventuale planuri ofensive ale Rusiei, dar nici de a încuraja planurile de extindere a alianței atlantice. Pentru apărarea Moldovei NATO ar trebui să intervină cu forțe străine și să se confrunte direct cu Rusia. Ceea ce nu dorește. Mai bine dă Basarabia în grija României; să lupte românii, sub comanda generalului Ciucă, pentru ea, așa cum au luptat ucrainenii, sub comanda comediantului Zelenski, pentru Donbas. Dacă românii tot nu au fost lăsați să intre în Schengen, să fie împinși a intra rapid, pregătiți sau nu, în Republica Moldova.
Viitorul nu arată mai bine nici în ipoteza unei victorii ucrainene constând în obligarea Rusiei de a se retrage pe aliniamentul pe care se găsea la data declanșării „operațiunii militare speciale” din 2022 sau, și mai și, dincolo de frontierele ucrainene din 1991 (data secesiunii în raport cu URSS) / 2013 (data de naștere a Euro-Maidanului). E greu de presupus că așa ceva se va întâmpla, dar nu imposibil.
Să zicem că, sătulă de sancțiuni economice și dezamăgită de faptul că prietenii săi asiatici o susțin numai pentru a o exploata și a se folosi de ea, Rusia, primind garanțiile de securitate cerute înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, precum și unele compensații în cadrul noii ordini mondiale post americane, ar accepta să cedeze victoria tactică Kievului. În acest caz, dotată cu cea mai puternică armată dintre toate statele europene membre ale NATO, așa cum a anticipat de curând ministrul de externe ucrainean, Ucraina va cere ca întregirea sa (fie și numai parțială) la est să fie compensată de o întregire și la vest, prin integrarea Republicii Moldova. Deja pe șoselele Ucrainei au apărut lozinci cu cuvintele emoționante „Basarabia este Ucraina!”.
Obosită, economic, militar și psihologic de războiul cu Rusia, așa cum s-a întâmplat și în 1945 la Yalta, SUA nu va avea energia și voința pentru a se implica într-un alt război, de astă dată moldo-ucrainean. De aceea, ea trebuie să scape de Basarabia înainte de a se ivi predictibilul impas. Așa încât va face României o ofertă de nerefuzat. O Ucraină prea mare, prea înarmată și prea…victorioasă este un pericol mai mare pentru securitatea Europei decât o Rusie puternică.
Așa cum observa cândva politologul american George Friedman, în toată epoca modernă, deci epoca formării și afirmării statelor naționale, Basarabia a fost fie parte a statului național român fie a imperiului multinațional ruso-sovietic. Pentru o entitate teritorială și culturală cu un asemenea istoric, a fi stat de sinestătător în dificilul concurs global din prezent este practic imposibil. Dintre cei cărora le-a aparținut, imperiul țarist / URSS nu mai există. Doar România a supraviețuit și ea este singura alternativă obiectivă pentru cetățenii de astăzi ai Republicii Moldova care își doresc o viață decentă.
E discutabil dacă România a ajutat mult sau puțin Republica Moldova spre a merge pe picioarele ei. În orice caz ajutorul românesc a fost haotic și ineficient. De aceea, insuficient.
Actorii regionali (Polonia, Ungaria sau Turcia) și cei globali (SUA, Rusia sau Germania) s-au jucat cu ea după cum le-au dictat interesele fiecare trimițându-și acolo „coloana a cincea”, până la a deveni imposibil de înțeles cine al cui este și pentru cine lucrează. Liberalizarea circulației în Europa a drenat elitele culturale, tehnice, științifice și chiar politice ale Basarabiei. Independența, precum altădată ocupația străină, a decapitat-o din nou confiscându-i exemplarele cele mai talentate și mai dinamice. Economia, și așa alimentată din resurse proprii sărace și dependentă de furnitura și piețele externe, s-a prăbușit sub loviturile acumulării primitive de capital. Societatea rămasă acasă fără a fi putut ieși din confuzia identitară, a pierdut sensul existenței atât la nivel individual cât și la nivel colectiv.
Indiferent de ce vrea și crede poporul Republicii, și indiferent de ce vrea și crede societatea moldovenească, Republica Moldova are nevoie să se grefeze rapid pe un alt trunchi național pentru a supraviețui. Singurul disponibil este România. Până când toată lumea o va înțelege nu este decât o chestiune de timp.
Obosit de aventura ucraineană și nedorind să își treacă în palmares și eșecul anunțat al aventurii moldave, Occidentul colectiv va cere României să preia gestiunea Basarabiei reziduale (Republica Moldova) integrându-și-o cu activul, dar mai ales cu pasivul, sub flamura glorioasă a „reîntregirii naționale”.
Desigur, teoretic, România ar putea refuza cererea aducând argumente tehnice. Un asemenea refuz este imposibil din punct de vedere moral și extrem de dificil din punct de vedere politic (respectiv din punctul de vedere al raportului de putere dintre România și actorii euro-atlantici care îi țin loc de aliați).
Iată de ce guvernul român ar trebui să ia urgent măsuri pregătitoare pentru întâlnirea cu destinul istoric la care l-ar putea invita din nou, la fel ca în 1920, interesele puterilor globale. În acest sens, mă rezum la a semnala două idei, care printre multe altele, ar trebui luate în considerare.
Prima privește soluționarea prealabilă a problemei transnistrene. Înainte de orice altă decizie cu caracter geopolitic, Republica Moldova trebuie debarasată de ghiuleaua Transnistriei, preferabil prin restituirea ei Ucrainei, în schimbul recuperării teritoriilor basarabene răpite de regimul sovietic. România măcar atât poate cere ferm Washingtonului, Londrei, Parisului și Berlinului (și, de ce nu, chiar Moscovei). Regimurile „pro-occidentale” de la Kiev și Chișinău nu ar putea respinge ușor un asemenea demers venit din partea marilor lor „protectori”. Nu mai insist asupra ansamblului de consecințe ale unui asemenea schimb produse în beneficiul arhitecturii de securitate în Europa de est și la Marea Neagră.
Cea de a doua idee are ca obiect mutarea urgentă a capitalei României de la București la Alba Iulia. Aceasta ar fi mai mult decât o simplă mutare geografică, ci și una politică și geopolitică. Reașezate în inima Transilvaniei, principalele instituții constituționale ale statului român vor fi mult mai eficiente în coborârea temperaturii segregaționismului ardelean care a înfierbântat mințile unor urmași de iobagi, cu nostalgii cezaro-crăiești. De asemenea, sub aspect geo-strategic, România va stimula decuplarea de Bulgaria, cultivată intens de combinagii vest europeni în defavoarea ambelor, precum și apropierea de Ungaria, pentru a forma împreună un nucleu suveranist dur în interiorul UE și în opoziție deopotrivă cu neo-imperialismul teuton și cel napoleonean.
Să avem, însă, grijă la ce ne dorim! S-ar putea să se împlinească. Și iarăși, ca de atâtea ori în trecut, nu chiar așa cum vrem noi și când vrem noi, ci cum și când o vor alții.
Adrian Severin
Exclusiv
„Il Capo”, milionar din evaziune? Fiscul ii pune dosarul la „fond”, White Tower așteaptă!

Ploiești, orașul contrariilor: „Il Capo” face evaziune, justiția se trezește! (apartamentele-fantomă mai așteaptă)
Ploiești, orașul unde „șotronul” judiciar e sport național și „Il Capo” se dă cu BMW-ul nou, are parte de un nou spectacol de proporții. Exact când credeam că am văzut totul în saga White Tower & City Gate, justiția, renumită pentru viteza sa de melc pe autostradă, ne surprinde cu o nouă „piesă” în distribuția deja celebră a corupției și șmecheriei!
„Bolidul” fiscal la „fond”: S-a dovedit că nici fiscul Nu e chior!
Ați crezut că doar „fraierii” de cumpărători de apartamente sunt buni de „muls”? Ei bine, un document nou-nouț, înregistrat la Tribunalul Prahova chiar pe 29.01.2026, demonstrează că și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – ANAF Prahova, are pretenții! Cu numărul unic 83/42/2026, dosarul proaspăt deschis îl are pe nimeni altul decât pe Vlad Nichita, celebrul „Il Capo” al escrocheriilor imobiliare din Ploiești (așa cum l-au supranumit investigațiile Incisiv de Prahova), în calitate de… inculpat.
Și ce minune! Obiectul dosarului? „Infracțiuni de evaziune fiscală” (Legea nr. 241/2005). Și, surpriză de proporții, stadiul procesual e direct la „Fond”. Adică, nu se mai joacă „șotron” prin camera preliminară, nu se mai invocă „excepții și măsuri” la nesfârșit (ca în cazul dosarului mamut 429/42/2025/a1, unde Camera Preliminară bifează al șaptelea termen degeaba, după cum arată articolele noastre), ci se trece direct la fapte! E clar: când vine vorba de banii statului, Justiția pare că își pune ochelarii de viteză și uită de eternul ei „nu e gata, mai așteptați!”.
„Il Capo” la răscruce: Între luxul evazionist și pușcăria fiscală!
După ce în ultimele luni „Il Capo” și-a etalat bolizii de lux – un BMW electric nou-nouț pentru el și un BMW X3 pentru fosta soție, Elena Nichita, patroana de la Fasty Tasty SRL (detalii Incisiv de Prahova) – se pare că Fiscul a zis „STOP JOC!”. Să ne amintim de scenele demne de filme de acțiune când avocatul era „împachetat” din bolidul său la Vama Albița, încercând să se evapore în Republica Moldova . Sau de stilul său de viață opulent, cu cazinouri și întâlniri cu „importante persoane din peisajul autohton” ploiestean, în timp ce sute de pagubiți din White Tower și City Gate rămâneau cu ochii-n soare și buzunarele goale.
„Il Capo” și fisc-ul: Când evaziunea intâlnește ghișeul (și justiția incepe să numere)!
Acum, întrebarea de pe buzele tuturor nu mai este „de unde atâta banet?”, ci „va reuși oare să păcălească și Fiscul, așa cum a păcălit miile de oameni din Ploiești?”. Se pare că protecția politică și „polițiștii corupți din IPJ Prahova”, menționați în trecut , nu se aplică și când vine vorba de taxele statului. De la „cu bani și influență poți face orișice în Republica Ploiești”, la „cu bani și influență mai faci, dar plătești și tu, ca restul lumii!”
De la „Republica Ploiești” la „reparații fiscale”: Când statul iși vrea partea!

Până acum, „Il Capo” (și gașca sa formată din Mihai Lupu, Daniel Ștefănescu, Marioara Lupu și mulți alții) a fost acuzat că a lăsat în urmă un dezastru financiar de peste 8,7 milioane de euro, cu apartamente vândute de 2-3 chiar și 4-5 ori . Sute de familii s-au sacrificat muncind peste hotare, doar pentru a-și vedea visurile transformate în „stână fără stăpân” (City Gate) sau în „bombe cu ceas” fără autorizație ISU (White Tower).
Dar, în acest nou dosar, pe lista victimelor se adaugă, oficial, Ministerul Finanțelor Publice. Ironia e cruntă: în timp ce dosarele de înșelăciune se târăsc prin Camera Preliminară, riscând să ajungă la prescripție, statul, care a părut atât de „orbit” la suferința cetățenilor, își arată acum colții când vine vorba de propriile buzunare. Poate că e nevoie ca ANAF să devină „parte civilă” pentru ca Justiția să funcționeze la turație maximă?
Ploiești, capitala paradoxurilor: Când justiția iși face selfie cu evaziunea!
„Poligonul imobiliar” din Prahova, cu blocurile-fantomă și apartamentele dublu vândute, pare să aibă o nouă atracție: dosarul de evaziune fiscală al lui „Il Capo”. Ceea ce Incisiv de Prahova a dezvăluit constant, în ciuda „presiunilor și șantajului”, se concretizează, dar nu neapărat în sensul pe care și-l doreau pagubiții. Aceștia cer celeritate, judecători „care să nu fie depășiți” și sancționarea abuzului de drept procedural.
Dar, până una-alta, în „Republica Ploiești”, pare că justiția are două viteze (aici): una pentru „fraieri” (aici) și alta, turbo, când statul își simte buzunarele mai ușoare.
Sperăm ca acest nou dosar să nu fie doar o altă „fumigenă procedurală”, ci un semnal că justiția, chiar și cea fiscală, poate să funcționeze.
Până atunci, „Il Capo” continuă să se plimbe, iar Ploieștiul rămâne capitala paradoxurilor, unde mafia a devenit sistem, iar sistemul… ei bine, cine știe ce o mai inventa! Vom reveni, cu siguranță, pentru că acest serial e departe de final! (Cristina T.).
Exclusiv
SAS, circul ABSURD se scrie cu forța: Când un bătrân confuz e mai periculos decât un sef care instigă la bătaie, iar „inelul magic” se invârte la instanță! -Saga amară a agentului-șef Wilhelm Constantin Bendriș (XIII)
Când te gândești la Serviciul pentru Acțiuni Speciale (SAS) al Poliției Capitalei, imaginea e clară: bărbați de oțel, gata să facă față oricărei amenințări, să apere legea și cetățeanul. Realitatea, însă, este mai mult un scenariu de comedie neagră, un film prost regizat de incompetență și jucat de șefi cu epoleți, unde „special” înseamnă, de fapt, „special hărțuitor”. Saga agentului-șef Wilhelm Constantin Bendriș, dezvăluită constant de Incisiv de Prahova, atinge acum cote paroxistice de absurd, cu un nou „Raport de Cercetare Prealabilă” (SCI al DGPMB, 21 mai 2025) care, sub pretextul că apără onoarea instituției, demonstrează doar putrefacția din interior. Acuzația? Un incident minor în trafic, transformat într-un spectacol grotesc, menit să-l scoată pe Bendriș din joc, în timp ce adevărații instigatori la violență se pensionează în liniște.
Polițist 24/24 sau „scoaterea forțată” dintr-un sistem bolnav? Când siguranța familiei invinge „procedurile” absurde.
Noul act al acestei drame kafkiene se învârte în jurul unui incident rutier petrecut la 5 aprilie 2025. Agentul Bendriș, aflat în timpul liber, își conducea mașina personală, alături de soția și cei doi copii minori, când a fost acroșat de un autoturism condus de un bărbat de 78 de ani, numitul Șaim Nicolae. Ce a urmat? O „intervenție” care, în viziunea sistemului, depășește orice limită, dar care, pentru un polițist cu 18 ani de experiență, ar putea fi justificată prin instinctul de protecție și datorie civică.
În loc să asiste pasiv la fuga celui care i-a avariat mașina și, mai grav, care punea în pericol siguranța familiei sale, Bendriș, în calitatea sa de „polițist 24/24”, a pornit în urmărire. L-a identificat pe Șaim Nicolae, un bărbat confuz, posibil cu afecțiuni medicale precum Alzheimer, fără RCA valid. Văzând că șoferul încearcă să fugă din nou și refuză să coopereze, Bendriș a luat decizia de a-l scoate cu forța din autoturism, imobilizându-l până la sosirea echipajelor de poliție. Un gest extrem? Poate. Un gest necesar pentru un om care-și vede familia în pericol și un infractor (chiar și unul în vârstă) încercând să se sustragă legii? Absolut.
„Am acționat procedural, fiind polițist 24/24,” a declarat Bendriș, încercând să explice contextul acțiunilor sale. Însă, pentru Controlul Intern, care „își susține raportul inițial din faza verificărilor”, adică unul deja scris, acest lucru nu este suficient. Ei aleg să ignore faptul că domnul Nicolae nu dorea să depună plângere, că era confuz și posibil bolnav, concentrându-se doar pe „disproporționalitatea” intervenției și „prejudiciul de imagine” adus instituției. Curat murdar, nene Iancule!
Inelul magic lovește din nou: Cu camera ascunsă și proces fabricat, Poliția se autodenunță Penal! (aici)
Absurdul atinge cote cosmice când privim acest caz în contextul hărțuirii sistematice la care este supus agentul Bendriș de ani de zile. Acest „Raport de Cercetare Prealabilă” este doar o piesă nouă într-un puzzle murdar, țesut de șefi precum Giurgiuveanu Daniel și psihologi-călăi de tipul Horia Bejenaru.
Să nu uităm că Bendriș a fost deja amendat cu 20% din salariu și i s-a amânat promovarea pentru trei ani, pentru „delictul de opinie” – pentru că a avut curajul să numească „vagabonzi” șefii incompetenți și să dezvăluie putregaiul instituțional în podcasturi. Mai mult, propriul Serviciu Control Intern al DGPMB a sesizat Parchetul pentru „fals intelectual și abuz în serviciu” în legătură cu documentele (redactate de „psihologul” Bejenaru) care au stat la baza suspendării inițiale a lui Bendriș!
Deci, instituția se auto-denunță penal pentru ilegalități, dar continuă să-l persecute pe polițist pe baza unor „abateri” care, în comparație cu faptele penale ale șefilor, par desprinse dintr-un manual de autoapărare! Este o ipocrizie monumentală. Giurgiuveanu, șeful care instiga la „invinețirea ochilor” și la „bătaie pe viață și pe moarte”, se retrage în glorie, cu pensie specială, în timp ce Bendriș, cel care a acționat pentru siguranța familiei sale, este târât prin comisiile de disciplină. Așa arată „dreptatea” în Poliția Română?
Bătrânul și marea de probleme: Când un sofer fugar cu Alzheimer e „victima” perfectă a sistemului.
Cazul domnului Șaim Nicolae, șoferul de 78 de ani, este tragic în sine. Raportul menționează că acesta era „confuz și incoerent”, posibil suferind de afecțiuni medicale serioase. Fără RCA și cu cheile ascunse, el reprezenta un pericol public și o sursă de risc. Însă, Controlul Intern refuză să vadă contextul. Refuză să ia în considerare faptul că Bendriș a cerut verificarea integrală a imaginilor video, identificarea lanțului temporal al evenimentelor, verificarea stării de sănătate a domnului Nicolae și existența documentelor legale (ITP, RCA) pentru autoturismul său. De ce? Pentru că aceste probe ar putea arunca o lumină favorabilă asupra acțiunilor lui Bendriș și ar spulbera „vina” prestabilită.
Este revoltător cum un sistem, care a tolerat instigări la violență și a acoperit abuzuri grave, se mobilizează acum cu o furie oarbă împotriva unui polițist care, în viziunea noastră, a încercat să-și facă datoria. Un bătrân confuz, chiar și potențial periculos, este transformat în „victima perfectă” pentru a alimenta mașina de tocat carne a sistemului, gata să elimine orice voce discordantă.
Controlul Intern: Orb la adevăr, expert în fabricațiuni. Când „irelevant” devine „convenabil”.
Raportul de cercetare prealabilă, semnat de comisarul-șef Ionescu Radu George Cosmin, este o lecție de ipocrizie. Pe de o parte, invocă „termenul de prescripție” pentru fapte mai vechi, iar pe de alta, introduce „abateri” din anii 2001, 2005 și 2017, ignorând propriile principii legale și principiul „ne bis in idem”.
Mai mult, deși se laudă cu „aflarea adevărului”, Controlul Intern a respins toate cererile lui Bendriș de a administra probe noi sau de a extinde verificările, considerându-le „irelevante și inutile”.
Această atitudine demonstrează un singur lucru: scopul nu este adevărul, ci găsirea unui vinovat. Aceeași instituție care s-a autodenunțat penal pentru fals intelectual și abuz în serviciu refuză să investigheze contextul complet al unui incident, preferând să construiască un caz pe jumătate de adevăruri și presupuneri, doar pentru a-și susține propriile teorii despre „comportamentul dezadaptativ” al lui Bendriș.
Când Controlul Intern este mai preocupat să fabrice cazuri decât să aplice legea, Poliția Română se transformă într-o glumă proastă cu epoleți.
De la „forță disproporționată” la incompetență sistematică: Radiografia unei instituții pe butuci.
Cazul agentului-șef Wilhelm Constantin Bendriș este oglinda deformată a unui sistem putred până în măduvă. Este o dramă continuă, un pamflet amar, în care șefii joacă de-a „inelul magic” cu destinele subalternilor, psihologii devin călăi sub acoperire, iar controlul intern descoperă infracțiuni chiar la baza propriilor decizii, dar pedepsește victimele.
Contrastele sunt strigătoare la cer:
- Un șef instigator la violență, Giurgiuveanu, se pensionează în lux, în timp ce un polițist care și-a apărat familia și a intervenit ca „polițist 24/24” este târât prin tribunale.
- Poliția își permite să închidă ochii la subalterni care fac reclamă la pariuri (cazul Danciu Adrian, ofițer SAS, așa cum a dezvăluit Incisiv de Prahova), dar își pedepsește angajații pentru cuvinte de adevăr sau pentru intervenții considerate „excesive”.
- Evaluarea „excelentă” a lui Bendriș de la Serviciul Logistic (unde a fost trimis abuziv) este ignorată, în timp ce „caracterizările copy-paste” ale șefilor abuzivi sunt considerate litere de lege.
Pe 31 ianuarie 2026, Poliția Română, cu șefi instigatori la violență care se pensionează în lux și subalterni care fac reclamă la pariuri, este, așa cum spunea Bendriș, „la nivelul cel mai de jos”. Când „legile sunt scrise de boi pentru noi”, iar politicul este implicat în toate structurile, transformând indivizii cu personalitate în „roboți”, cine mai vrea să fie polițist?
Poate e timpul să facem copiii zugravi, cum sugera Bendriș ironic, înainte să-i aruncăm în malaxorul acestei „torturi instituționale” unde „șmecherii” cu epoleți distrug totul. Această „cutie a Pandorei” nu mai poate fi închisă. Este timpul ca justiția să intervină, înainte ca „acțiunile speciale” să devină un sinonim pentru „violențe penale” orchestrate de la vârf și pentru persecutarea nedreaptă a celor care, în ciuda tuturor, aleg să fie oameni. (Cerasela N.).
Featured
Șeful Poliției Capitalei, criticat de Europol pentru nerespectarea protocolului la intonarea Imnului Național
Chestorul principal de poliție Bogdan Berechet, șeful Poliției Capitalei, se află în centrul unei controverse, după ce Sindicatul Europol a dezvăluit că acesta nu și-a dus mâna la chipiu în timpul intonării Imnului Național al României. Evenimentul, petrecut la ceremonia de inaugurare a noului sediu al Secției 9 Poliție din București, a stârnit reacții vehemente din partea organizației sindicale.
Acuzații de ignorare a regulamentelor militare
Potrivit Sindicatului Europol, atitudinea chestorului Berechet indică fie o lipsă de cunoaștere, fie o ignorare flagrantă a „regulilor elementare de conduită” prevăzute de regulamentele militare de protocol pentru intonarea Imnului Național. Sindicaliștii subliniază că Berechet a fost singurul oficial prezent care nu a respectat acest gest simbolic și obligatoriu.
„Chestor de carton” și lipsă de respect pentru simbolurile naționale
Europol nu a ezitat să interpreteze această acțiune ca o confirmare a unei „imagini de ‘chestor de carton'”, sugerând că numirea sa în funcție ar fi fost făcută „la apelul bocancilor”. Reprezentanții sindicatului condamnă lipsa de respect manifestată față de simbolurile naționale și față de uniforma pe care o poartă, considerând că gestul este o dovadă a nivelului de respect pe care îl arată „statului român și valorilor sale”, calificând situația drept „rușinoasă”. Criticile dure vin într-un moment în care imaginea instituțiilor de forță este sub lupa publică, iar respectarea protocoalelor este considerată esențială pentru credibilitate. (Sava N.).
-
Exclusivacum o ziClanul contabililor fericiți” din Boldești-Scăeni: Cifra de afaceri a rudei, profitul din banii publici!(I)
-
Exclusivacum 3 zileCircul de la Ploiești: Poliția Locală Ploiesti, azilul „ospătarilor” și coșmarul paraclinicilor politic activi – Statul de drept, în vacanță la „Revelion”!
-
Exclusivacum o ziIPJ Prahova: „Clanul nod în papură” – Când moralitatea e o păpușă gonflabilă și poliția, o afacere de „famiglie”!
-
Exclusivacum 3 zilePenitenciarul Giurgiu: Unde „spionii” au rămas fără baterii, iar informațiile critice mor pe drumul spre sefi
-
Exclusivacum 3 zileSCANDAL NAȚIONAL! „LEGEA MARIO”: FARSA MACABRĂ A STATULUI ROMÂN! CUM NE-A MĂCELĂRIT COPIII, APOI NE VINDE PEDEPSE PENTRU PROPRIA-I INCOMPETENȚĂ!
-
Exclusivacum 18 oreIPJ Prahova: „Clanul nod în papură” contra adevărului! Când amenințările legale vin de la… analfabeții juridici în uniformă!
-
Exclusivacum o ziVărbilău S.A. – Apă fără acte, balastieră cu acte, iar candidații se dau fecioare politice”
-
Exclusivacum 2 zileMAI, CAMPION LA JAF LEGALIZAT: Cum Ministerul fura 50% din salariul polițiștilor, cu justiția la mână!



