Featured
Nici un bun român nu poate să nu își dorească reîntregirea țării prin unirea cu Basarabia (Republica Moldova)
Refuzul respectării dreptului românilor de a circula liber în spațiul Schengen, în timp ce sunt împinși la implicare în viesparul ucrainean, vine la pachet cu un cântec de sirenă care ne ademenește cu frumoasa reunificare cu Republica Moldova (Basarabia).
Cine ar putea refuza o asemenea ofertă? Este ea, însă, sinceră sau doar un fruct otrăvit? Cât ne costă acceptarea ei? A calcula aceste costuri, nu înseamnă a o refuza. Știut sau neștiut, reunificarea a stat în mintea tuturor oamenilor politici români patrioți după ultima sa pierdere în 1947. Ei au vorbit puțin spre deloc despre unire, dar au așezat piesele pe tabla de șah a lumii, pe cât s-a putut, în așa fel încât, la timp potrivit, să se ajungă acolo.
România nu a fost parte la amintitul acord, iar prin acesta Germania nu se obliga să ajute URSS a-și atinge obiectivele geopolitice, ci numai de a nu o împiedica să și le atingă. La vremea respectivă, Basarabia includea Hotinul și Bugeacul, astăzi aflate în componența Ucrainei ca urmare a unui schimb de teritorii efectuat în interiorul URSS, între acestea și Transnistria. Despre Bucovina nu se spunea nimic, așa încât orice legătură între Nordul Bucovinei și Pactul Ribbentrop-Molotov este lipsită de sens. Mai mult, se pare că Hitler a văzut în pretențiile lui Stalin referitoare la Bucovina o încălcare a Pactului.
Cu aceasta a început o cu totul altă etapă istorică. Dacă ar fi câștigat războiul, România ar fi păstrat cu certitudine Basarabia (precum și Bucovina de Nord și Herța). Ea, însă, l-a pierdut. Pe cale de consecință, la Conferința de pace de la Paris din 1947, unde, prin voința tuturor puterilor victorioase, a avut statutul de stat învins, a fost obligată să accepte o nouă pierdere a Basarabiei (ca și a Bucovinei de Nord și a Herței). De astă dată Germania (și Pactul Ribbentrop-Molotov, mort încă din 1941) nu a mai avut nici un rol. Cei care au găsit că această pierdere este justă și au transpus-o în dreptul internațional au fost SUA, Franța, UK și, desigur, URSS, alături de alți învingători, printre care în nume propriu au semnat și RSS Ucraineană și RSS Belorusă.
În anul 1975, la Helsinki, prin Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, termenii Tratatului de la Paris au fost flexibilizați. Astfel, s-a convenit că frontierele stabilite în baza acestuia din urmă pot fi modificate, dar numai prin acordul statelor direct interesate la care să se ajungă prin mijloace exclusiv politice (adică fără recurgere la violență).
Actul final nu este, însă, un document cu valoare juridică, ci numai o declarație politică. El capătă putere obligatorie în raporturile dintre state în temeiul tratatelor bilaterale pe care acestea le încheie recepționându-l convențional și care sunt supuse ratificării potrivit procedurilor constituționale ale fiecăruia. (Așa cum este, de exemplu, tratatul politic de bază dintre România și Ucraina, din 1997, care, contrar a ceea ce cred mulți, nu se referă la stabilirea / recunoașterea frontierelor, dar care a conferit forță juridică principiului modificării acestora prin negocieri.)
Evident, asemenea modificări frontaliere se pot realiza nu numai prin transfer de teritorii, ci și prin diverse forme de unificare a două sau mai multe state suverane. Așa s-a petrecut în cazul celor două Germanii. Lucrul este valabil și în cazul României și Republicii Moldova.
O atare problemă s-a pus în 1991, de îndată ce RSS Moldovenească s-a autodeterminat și s-a desprins din URSS.
Această autodeterminare a avut loc pe teritoriul a ceea ce mai rămăsese din fosta Basarabie, la care se adăuga teritoriul Transnistriei. Spre deosebire de Ucraina, care a ieșit din URSS împreună cu teritoriile istorice ale altor națiuni, locuite majoritar de etnici ai acestora, Republica Moldova a făcut-o lăsând în afară o parte a teritoriilor sale istorice (Hotinul și Bugeacul), în condițiile în care populația sa era în majoritate românofonă. Era ea și „românească”?
Simțind că tandrețea cu Occidentul colectiv ar putea să se sfârșească, Rusia și-a rezervat prudent o garanție geo-strategică amorsând conflictul transnistrean, pe care l-a folosit apoi ca motiv pentru a-și menține acolo efective militare asemenea unui pumnal îndreptat spre spatele Ucrainei. Asta în timp ce, împreună cu Turcia, a sprijinit autodeterminarea internă a regiunii locuite de găgăuzi (turci creștinați).
Pentru păstrarea integrității teritoriale a Republicii Moldova, în asemenea condiții, s-a avansat ideea federalizării, Moscova propunând forma unei federații simetrice; adică o federație în care statele federate ar fi avut o putere egală cu cea a statului federal, ele putând, pe cale de consecință, bloca deciziile acestuia neconvenabile lor. Ideea a fost agreată, în principiu de Occidentul colectiv, dar ea nu s-a putut materializa întrucât, creând niște state în stat, conducea la ruperea unui teritoriu și așa mic în mai multe entități echipotente juridicește între care tensiunile s-ar fi perpetuat la nesfârșit, spre satisfacția marilor tartori globali. Era o rețetă similară celei aplicate prin acordul de la Dayton, care a făcut ca nici până azi Bosnia-Herțegovina să nu se coaguleze ca un adevărat stat, apt a-și defini și promova interesele în lume. Diplomația română s-a opus, până la urmă cu destulă eficiență, ca Daytonul să fie reprodus la Chișinău, după cum azi ar trebui să se opună ca Ucraina să fie, păstrând proporțiile, un alt Kosovo.
În acest context, două fapte trebuie menționate. Pe de o parte, avertismentele primite în anii 1990 de la partenerii occidentali ai României prin care erau descurajate orice proiecte unioniste vizând Republica Moldova. Pe de altă parte, mesajele Moscovei potrivit cărora Rusia nu s-ar opune aspirațiilor României privind reîntregirea cu Basarabia, dar cu condiția renunțării la Transnistria. (Un asemenea punct de vedere mi-a fost comunicat aluziv și mie, în 1997, la o întâlnire cu omologul meu rus, Evgheni Primakov.)
Oricum am privi lucrurile, problema fundamentală a Basarabiei post-sovietice este conștiința identității sale naționale la nivel de masă.
„Naționalitatea moldovenească” este o creație stalinistă; un produs de laborator sovietic. Adoptarea acestei identități naționale scoate din discuție atât unificarea Republicii Moldova cu România, cât și integrarea ei în structurile Europei occidentale. Acceptarea identității naționale românești, respectiv a împrejurării că moldovenii (inclusiv cei basarabeni) sunt ramura de răsărit a poporului român, aceea care și-a atins momentul de glorie sub domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt și care l-a dat românității, adică națiunii culturale române, printre mulți alții, pe Mihai Eminescu, este condiția sine qua non a unirii.
O condiție necesară, nu și suficientă, desigur, întrucât, la limită, pot exista și două state românești. Chiar și în condițiile menținerii a două asemenea state, dacă moldovenii basarabeni nu se simt români nu avem ce discuta, întrucât ne-am trezi împreună într-o alcătuire politică unitară lipsită de coeziune culturală, de o conștiință a identității unice, cu tot ce înseamnă ea pentru fericita funcționare a unui stat.
În lipsa unei națiuni culturale unice care să includă populațiile majoritare de pe ambele maluri ale Prutului, așa cum le include pe cele de pe ambii versanți ai Carpaților, nu se poate constitui o națiune civică viabilă, ci cel mult un proiect politic supus hazardurilor timpului. De aceea, basarabenii înșiși trebuie să decidă, nu dacă vor să se unească cu România (asta este cu totul altă poveste), ci dacă se trag din Ștefan sau din Stalin.
Este indiscutabil că unirea cu Republica Moldova, adică revenirea Basarabiei la patria mamă, nu poate fi decât un proiect de țară de importanță istorică. Nu detaliez.
Împlinirea unui asemenea proiect nu poate cădea, însă, din cer. Ea trebuia pregătită cu imaginație și perseverență din 1991 încoace. Proiectul are costurile lui și acestea trebuiau calculate, eșalonate și direcționate în așa fel încât în ceasul unirii lucrurile să se petreacă firesc, fără tulburări și fără blocaje. Unirea ar fi trebuit să aibă loc în fapt, după parcurgerea unor pași bine gândiți, înainte de a se produce în drept.
În acest sens, ar fi trebuit, pentru a-l parafraza pe Leon Gambetta, să ne gândim tot timpul la Basarabia, dar să nu vorbim niciodată despre ea. La noi s-a întâmplat cam invers: am vorbit tot timpul și nu ne-am gândit niciodată (sau aproape niciodată) să facem ceea ce trebuie în perspectivă strategică.
Spre a nu fi nedrepți, trebuie spus că anumite lucruri s-au făcut. Ele au fost sporadice, insuficient de consistente și lipsite de coerență strategică. România mai mult a reacționat la tot felul de nevoi punctuale, decât să acționeze lucid și consistent în urmărirea scopului final. De aceea, eventualul act al unirii ne găsește astăzi nepregătiți, cel puțin pe termen scurt și mediu costul proiectului riscând să îi depășească beneficiile. Ceea ce nu poate fi, însă, argument spre a-l abandona.
Nu despre asta este, însă, vorba acum. Nu despre ce ar fi trebuit și ar fi putut să facă România. Ceea ce vreau să aduc în discuție este schimbarea de poziție a Occidentului colectiv în problema moldavă, după ce războiul cu Rusia din Ucraina l-a făcut să abandoneze orice sensibilitate pentru preocupările strategice ale Moscovei în regiune.
Dacă până acum Basarabia a fost obiect de tranzacție între Occidentul euro-atlantic și Federația Rusă, cel dintâi neștiind cum să țină mai departe România de masa negocierilor, acum ea a devenit un balast cu care nu știe ce să facă.
Întrebarea pe care amintitul Occident și-o pune este cum va ieși „victorios” din confruntarea deocamdată convențională, dar amenințată de intervenția unei componente nucleare, cu Rusia în așa fel încât să lase în urmă și un stat ucrainean viabil. Păstrarea viabilității Ucrainei este o necesitate nu numai din punctul de vedere al imaginii, ci și din acela al arhitecturii de securitate regională.
Dacă Rusia va trece Niprul, cu greu avansul său spre Odessa și Transnistria va putea fi oprit. Pentru a determina Rusia să își oprească marșul, ar fi bine ca la capătul drumului său să se afle un stat membru NATO. Atunci poate că Moscova va aprecia că o pace cu Occidentul sau un armistițiu pe linia Niprului ar fi deja un câștig suficient care nu va trebui compromis prin continuarea războiului la vest de fluviu. Asta ar putea lăsa Ucrainei posibilitatea de a respira economic păstrându-și ieșirea la Marea Neagră și unul dintre cele mai mari porturi pontice.
Basarabia așa cum este acum, amputată de munte (Hotin) și de mare (Bugeac), nu mai merită nici măcar viața a doi pistolari ceceni, mai ales după ce Ucraina va fi fost lăsată fără Malorusia.
În același timp, Moldova, inclusă repede în NATO (ceea ce, oricum, nu este prea ușor să se întâmple până când tancurile rusești vor ajunge pe Nistru), este un stat prea mic și prea greu de apărat. În cazul unui atac rus ea ar cădea în câteva ore, perspectivă care nu are capacitatea de a descuraja eventuale planuri ofensive ale Rusiei, dar nici de a încuraja planurile de extindere a alianței atlantice. Pentru apărarea Moldovei NATO ar trebui să intervină cu forțe străine și să se confrunte direct cu Rusia. Ceea ce nu dorește. Mai bine dă Basarabia în grija României; să lupte românii, sub comanda generalului Ciucă, pentru ea, așa cum au luptat ucrainenii, sub comanda comediantului Zelenski, pentru Donbas. Dacă românii tot nu au fost lăsați să intre în Schengen, să fie împinși a intra rapid, pregătiți sau nu, în Republica Moldova.
Viitorul nu arată mai bine nici în ipoteza unei victorii ucrainene constând în obligarea Rusiei de a se retrage pe aliniamentul pe care se găsea la data declanșării „operațiunii militare speciale” din 2022 sau, și mai și, dincolo de frontierele ucrainene din 1991 (data secesiunii în raport cu URSS) / 2013 (data de naștere a Euro-Maidanului). E greu de presupus că așa ceva se va întâmpla, dar nu imposibil.
Să zicem că, sătulă de sancțiuni economice și dezamăgită de faptul că prietenii săi asiatici o susțin numai pentru a o exploata și a se folosi de ea, Rusia, primind garanțiile de securitate cerute înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, precum și unele compensații în cadrul noii ordini mondiale post americane, ar accepta să cedeze victoria tactică Kievului. În acest caz, dotată cu cea mai puternică armată dintre toate statele europene membre ale NATO, așa cum a anticipat de curând ministrul de externe ucrainean, Ucraina va cere ca întregirea sa (fie și numai parțială) la est să fie compensată de o întregire și la vest, prin integrarea Republicii Moldova. Deja pe șoselele Ucrainei au apărut lozinci cu cuvintele emoționante „Basarabia este Ucraina!”.
Obosită, economic, militar și psihologic de războiul cu Rusia, așa cum s-a întâmplat și în 1945 la Yalta, SUA nu va avea energia și voința pentru a se implica într-un alt război, de astă dată moldo-ucrainean. De aceea, ea trebuie să scape de Basarabia înainte de a se ivi predictibilul impas. Așa încât va face României o ofertă de nerefuzat. O Ucraină prea mare, prea înarmată și prea…victorioasă este un pericol mai mare pentru securitatea Europei decât o Rusie puternică.
Așa cum observa cândva politologul american George Friedman, în toată epoca modernă, deci epoca formării și afirmării statelor naționale, Basarabia a fost fie parte a statului național român fie a imperiului multinațional ruso-sovietic. Pentru o entitate teritorială și culturală cu un asemenea istoric, a fi stat de sinestătător în dificilul concurs global din prezent este practic imposibil. Dintre cei cărora le-a aparținut, imperiul țarist / URSS nu mai există. Doar România a supraviețuit și ea este singura alternativă obiectivă pentru cetățenii de astăzi ai Republicii Moldova care își doresc o viață decentă.
E discutabil dacă România a ajutat mult sau puțin Republica Moldova spre a merge pe picioarele ei. În orice caz ajutorul românesc a fost haotic și ineficient. De aceea, insuficient.
Actorii regionali (Polonia, Ungaria sau Turcia) și cei globali (SUA, Rusia sau Germania) s-au jucat cu ea după cum le-au dictat interesele fiecare trimițându-și acolo „coloana a cincea”, până la a deveni imposibil de înțeles cine al cui este și pentru cine lucrează. Liberalizarea circulației în Europa a drenat elitele culturale, tehnice, științifice și chiar politice ale Basarabiei. Independența, precum altădată ocupația străină, a decapitat-o din nou confiscându-i exemplarele cele mai talentate și mai dinamice. Economia, și așa alimentată din resurse proprii sărace și dependentă de furnitura și piețele externe, s-a prăbușit sub loviturile acumulării primitive de capital. Societatea rămasă acasă fără a fi putut ieși din confuzia identitară, a pierdut sensul existenței atât la nivel individual cât și la nivel colectiv.
Indiferent de ce vrea și crede poporul Republicii, și indiferent de ce vrea și crede societatea moldovenească, Republica Moldova are nevoie să se grefeze rapid pe un alt trunchi național pentru a supraviețui. Singurul disponibil este România. Până când toată lumea o va înțelege nu este decât o chestiune de timp.
Obosit de aventura ucraineană și nedorind să își treacă în palmares și eșecul anunțat al aventurii moldave, Occidentul colectiv va cere României să preia gestiunea Basarabiei reziduale (Republica Moldova) integrându-și-o cu activul, dar mai ales cu pasivul, sub flamura glorioasă a „reîntregirii naționale”.
Desigur, teoretic, România ar putea refuza cererea aducând argumente tehnice. Un asemenea refuz este imposibil din punct de vedere moral și extrem de dificil din punct de vedere politic (respectiv din punctul de vedere al raportului de putere dintre România și actorii euro-atlantici care îi țin loc de aliați).
Iată de ce guvernul român ar trebui să ia urgent măsuri pregătitoare pentru întâlnirea cu destinul istoric la care l-ar putea invita din nou, la fel ca în 1920, interesele puterilor globale. În acest sens, mă rezum la a semnala două idei, care printre multe altele, ar trebui luate în considerare.
Prima privește soluționarea prealabilă a problemei transnistrene. Înainte de orice altă decizie cu caracter geopolitic, Republica Moldova trebuie debarasată de ghiuleaua Transnistriei, preferabil prin restituirea ei Ucrainei, în schimbul recuperării teritoriilor basarabene răpite de regimul sovietic. România măcar atât poate cere ferm Washingtonului, Londrei, Parisului și Berlinului (și, de ce nu, chiar Moscovei). Regimurile „pro-occidentale” de la Kiev și Chișinău nu ar putea respinge ușor un asemenea demers venit din partea marilor lor „protectori”. Nu mai insist asupra ansamblului de consecințe ale unui asemenea schimb produse în beneficiul arhitecturii de securitate în Europa de est și la Marea Neagră.
Cea de a doua idee are ca obiect mutarea urgentă a capitalei României de la București la Alba Iulia. Aceasta ar fi mai mult decât o simplă mutare geografică, ci și una politică și geopolitică. Reașezate în inima Transilvaniei, principalele instituții constituționale ale statului român vor fi mult mai eficiente în coborârea temperaturii segregaționismului ardelean care a înfierbântat mințile unor urmași de iobagi, cu nostalgii cezaro-crăiești. De asemenea, sub aspect geo-strategic, România va stimula decuplarea de Bulgaria, cultivată intens de combinagii vest europeni în defavoarea ambelor, precum și apropierea de Ungaria, pentru a forma împreună un nucleu suveranist dur în interiorul UE și în opoziție deopotrivă cu neo-imperialismul teuton și cel napoleonean.
Să avem, însă, grijă la ce ne dorim! S-ar putea să se împlinească. Și iarăși, ca de atâtea ori în trecut, nu chiar așa cum vrem noi și când vrem noi, ci cum și când o vor alții.
Adrian Severin
Administratie
Lecția lunii decembrie: Mobilizare strategică pentru a preveni blocarea motoarelor economice ale Prahovei
Marți, 21 aprilie, sediul Consiliului Județean Prahova a devenit centrul unei coordonări tehnice vitale pentru stabilitatea industrială a regiunii. Președintele instituției a convocat reprezentanții ESZ, Apa Nova și OMV într-o celulă de lucru menită să pună la punct ultimele detalii înaintea unei intervenții critice asupra infrastructurii de apă.
Intervenție chirurgicală la magistrală: Miza firului 2
Punctul central al discuțiilor l-a reprezentat schimbarea unei vane la nivelul ESZ, pe firul 2 de alimentare, o operațiune tehnică indispensabilă pentru siguranța rețelei pe termen lung. Deși necesară, lucrarea este catalogată de experți drept una de mare sensibilitate, implicând o reducere temporară de debit care ar putea pune sub presiune marii consumatori industriali din județ.
Potrivit datelor oficiale furnizate de Consiliul Județean Prahova, scopul principal al acestei coordonări a fost evitarea oricărui risc ce ar putea perturba fluxul tehnologic, asigurându-se că toți actorii implicați acționează sincronizat.
Spectrul crizei din decembrie, eliminat prin dialog
Amintirea incidentelor din luna decembrie, când disfuncționalitățile în alimentarea cu apă tehnologică au lovit direct în activitatea rafinăriilor, a servit drept catalizator pentru întâlnirea de astăzi. Pentru a preveni repetarea unui astfel de scenariu, autoritățile și companiile implicate au stabilit măsuri de echilibrare riguroasă a fluxurilor.
În acest angrenaj, Apa Nova va juca un rol defensiv esențial, urmând să suplimenteze aportul de apă pentru consumul industrial. Această manevră va permite compensarea în timp real a oricărei scăderi de debit cauzate de lucrările la Firul 2, garantând că activitatea de producție nu va resimți șocul intervenției.
Invizibilul care face diferența: Management versus criză
Dincolo de aspectele pur tehnice, discuția de marți a fost una despre asumarea responsabilității. Fiecare parte a validat protocoalele de intervenție, obiectivul fiind unul singur: menținerea funcționării la parametri normali și prevenirea oricărui blocaj.
Această mobilizare proactivă reprezintă tipul de intervenție administrativă care, deși rămâne adesea discretă pentru publicul larg, trasează linia de demarcație între o lucrare gestionată profesionist și o potențială situație de criză cu impact economic major.
Administratie
Pericol de foc în Păulești: Primarul Sandu Tudor avertizează asupra riscurilor fatale ale arderii vegetației
Administrația locală din Păulești lansează un semnal de alarmă critic în contextul creșterii riscului de incendii de vegetație. Într-un demers de responsabilizare a comunității, Primăria Comunei Păulești, prin vocea primarului Sandu Tudor, reamintește cetățenilor că arderea resturilor vegetale nu este doar o practică periculoasă, ci și strict interzisă prin lege. Mesajul autorităților este clar: protejarea vieții și a naturii trebuie să fie prioritatea zero a fiecărui locuitor.
Dezastrul la un chibrit distanță: Când curățenia de primăvară devine tragedie
Ignoranța sau neatenția pot transforma rapid o simplă igienizare de teren într-un dezastru de proporții. Conform avertismentului emis de Primăria Păulești, flăcările scăpate sub control se pot extinde cu o viteză uluitoare către gospodării, fonduri forestiere sau culturi agricole, lăsând în urmă pagube materiale imense.
Dincolo de distrugerea bunurilor, aceste incendii pun în pericol direct viețile omenești și pe cele ale animalelor. Mai mult, mediul înconjurător suferă pe termen lung prin distrugerea microorganismelor și a solului fertil, iar fumul dens degajat poate provoca accidente rutiere grave pe drumurile din apropiere, reducând vizibilitatea la zero.
Amenzi usturătoare și pierderea subvențiilor: Nota de plată pentru nerespectarea legii
Cei care aleg să ignore aceste avertismente se expun unor sancțiuni drastice. Cadrul legal prevede pedepse financiare care pot destabiliza bugetul oricărei familii sau firme. Astfel, pentru persoanele fizice, amenzile pot ajunge până la 15.000 de lei, în timp ce persoanele juridice riscă sancțiuni colosale, de până la 100.000 de lei.
Pe lângă amenzile piperate, fermierii care utilizează focul pentru curățarea terenurilor riscă să rămână fără subvențiile agricole acordate de stat, o măsură suplimentară de descurajare a acestor practici arhaice și nocive.
Prevenția, singura barieră împotriva flăcărilor: Recomandările autorităților
Pentru a evita scenariile negre, primarul Sandu Tudor face un apel la responsabilitatea civică și îndeamnă populația să respecte câteva reguli de aur:
- Interdicție totală: Nu aprindeți focul în spații deschise, în special în perioadele cu vânt, când direcția flăcărilor devine imprevizibilă.
- Atenție sporită: Nu aruncați resturi de țigări aprinse în zone cu vegetație uscată sau la marginea drumurilor.
- Reacție rapidă: Orice început de incendiu observat trebuie anunțat imediat prin serviciul de urgență 112.
„Respectarea acestor reguli elementare poate salva vieți, locuințe și viitorul mediului în care trăim”, subliniază sursa citată, amintind că siguranța comunității din Păulești depinde de fiecare cetățean în parte.
Exclusiv
OPERAȚIUNEA „BINOCLUL”: Cum a ajuns IOR jucăria privată a „Reginei Restructurărilor” sub binecuvântarea Ministerului
Arheologie administrativă: S-a dezgropat un ordin din epoca de piatră pentru a instaura dictatura „specialilor”
Într-o demonstrație de agilitate legislativă care ar face invidios orice iluzionist de bâlci, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului (MEDAT) a reușit performanța de a transforma industria optică românească într-un experiment de laborator politic. Rețeta e simplă și miroase a praf de pușcă și interese de grup: se ia o companie strategică precum S.C. IOR S.A., se ignoră cu desăvârșire orice regulă de guvernanță corporativă și se reactivează, ca prin minune, un „cadavru” administrativ sub forma Ordinului nr. 1210 din 2016.
De ce să te complici cu concursuri transparente, cu profesioniști sau cu birocrația plictisitoare a legii, când poți să scoți de la naftalină o procedură de „administrare specială”? Astfel, sub bagheta ministrului USR, Ambrozie-Irineu Darău, IOR a încetat să mai fie o mândrie a industriei naționale, devenind, peste noapte, un fief personal unde transparența este tratată ca o boală contagioasă.
Miron, „Omul-Orchestră”: De la Carfil la IOR, cu aceleași pârghii de fier
Personajul central al acestei epopei a capturării statului este Adriana-Laura Miron, o figură care pare să fi descoperit secretul ubicuității administrative. După ce s-a instalat confortabil la S.C. Carfil S.A., „pupila” ministerului a primit prin Ordinul nr. 444/18.03.2026 și cheile de la IOR.
Sursa noastră, analiza documentelor oficiale (Ordinul 444 și Mandatul Special aferent), ne relevă un tablou de un absurd kafkian: doamna Miron nu este un simplu administrator, ci un veritabil „administrator suprem”. Cu un istoric judiciar care ar ridica sprâncenele oricărui ofițer de integritate, dar cu sprijinul necondiționat al „reformatorilor” de la minister, aceasta controlează acum două entități critice ale industriei de apărare. Se pare că în viziunea actuală, expertiza se măsoară în dosare la DNA și în capacitatea de a executa ordine fără a pune întrebări incomode.
Mandatul „Terminator”: Puteri dictatoriale deghizate în restructurare
Dacă citiți Mandatul Special al doamnei Miron, s-ar putea să aveți senzația că parcurgeți decretul de numire al unui guvernator militar într-o provincie cucerită. Articolele din mandat îi oferă puteri care fac un CEO de multinațională să pară un biet stagiar:
- Marea tăiere: Poate decide restructurări și concedieri după bunul plac, fără filtrul vreunui Consiliu de Administrație.
- Marea vânzare: Articolul 4 îi dă dreptul să decidă „vânzări de active” și fuziuni. Într-o lume a imobiliarelor scumpe, IOR-ul devine brusc o tartă foarte apetisantă.
- Marea epurare: Sub pretextul „anulării actelor frauduloase”, Miron are „justiția proprie” în mână, putând elimina orice voce critică din interiorul companiei sub amenințarea instanței.
Guvernanța corporativă, aruncată la coș sub paravanul „avariei”

Este fascinant cum, în 2026, Ministerul Economiei folosește o „stare de avarie” inventată pentru a ocoli OUG 109/2011. Guvernanța corporativă, evaluările de performanță și independența sunt doar niște cuvinte pompoase folosite în campania electorală. În realitate, se preferă „înghețarea” legii și instalarea unui om de casă cu puteri discreționare.
Întrebările rămân, ca de obicei, fără răspuns: Cum poate o persoană vizată de anchete penale să gestioneze active strategice de miliarde? Cine verifică dacă „restructurarea” nu e doar un nume codificat pentru „devalizare”? Și, mai ales, cât timp va mai trece până când IOR va deveni doar o amintire optică, privită printr-un binoclu reglat greșit de la minister?
Până la un răspuns oficial, S.C. IOR S.A. rămâne captivă într-un joc de putere unde „specialul” din titlul de administrator nu se referă la competență, ci la regimul de imunitate și control absolut asupra resurselor statului. Voom reveni. (Cristina T.).
Notă: Adriana-Laura Miron beneficiază de prezumția de nevinovăție până la o decizie definitivă a instanței, chiar dacă mandatul său la cârma IOR și Carfil pare deja o sentință pentru industria de apărare.
-
Exclusivacum o ziFEUDA DIN JILAVA: SINDICATUL CARE NU APĂRĂ, CI ÎNGROAPĂ. CUM S-A TRANSFORMAT SNPP ÎN „COOPERATIVA” DE ȘANTAJ ȘI CURĂȚAT RAHATUL LUI „ROSSO”
-
Exclusivacum 4 zilePrahova, raiul imposturii: „Morții” penali din instituții și festivalul diplomelor scoase din joben (I)
-
Exclusivacum 4 zileBuna Vestire a tablelor indoite: Cum a „sfințit” miliția prahoveană paharul de Ziua Poliției
-
Exclusivacum 4 zile„Mafia Antigrindină”: Radiografia unui ospiciu atmosferic. Marea „pârjoleală” de 5.000% și rachetele-ruletă care vânează conducte de gaz sub nasul Prefectului
-
Exclusivacum 2 zileBINGO PE 10 MILIOANE DE EURO: Ploieștiul se îneacă în gunoi, dar dansează la fanfară sub bagheta „Independentului” mut și a Magicianului de la Hale!
-
Exclusivacum 9 oreIPJ PRAHOVA SI MIRACOLUL DE LA DRAJNA: CUM SĂ AI ZERO DOSARE, DAR MERITE DEOSEBITE ȘI RECOMPENSE DE ZIUA POLIȚIEI (I)
-
Exclusivacum 2 zileMAREA DEZINFECȚIE A BARONULUI NAN: CUM SE SPALĂ URMELE DE FECALE TEHNOLOGICE LA COCA-COLA PLOIEȘTI ÎNAINTE DE „ZBORUL” CĂTRE ȚĂRILE CALDE!
-
Exclusivacum o ziBINGO PE MUNTELE DE GUNOI: Ploieștiul, orașul unde „Independentul” Polițeanu și „Magicianul” Ganea joacă „Alba-Neagra” cu 10 milioane de euro și sănătatea cetățenilor!



