Pe lângă primirea șefilor de stat, înalților demnitari ai lumii sau Papei Francisc, gardiștii mai au o responsabilitate care le dă chiar mai multe emoții – show-urile drill-team. Atunci, renunță la sobrietatea și nemișcarea de la ceremonii, înlocuindu-le cu un joc al carabinelor care, în schimb, îngheață audiența.

De peste 10 ani membri în plutonul de drill-team, doi subofițeri din Brigada 30 Gardă Mihai Viteazul ne povestesc cum, printre tăieturile și loviturile de la antrenamente, drill-ul provoacă dependență.

Plutonierul Gabriel Motoroi este comandant de grupă la Batalionul 2 Ceremoniale, Onoruri militare și Intervenții. A devenit gardist în 2008, apoi, în 2019, s-a mutat la Batalionul de Poliție Militară, cu care a participat la o misiune în teatrul de operații din Afganistan.

De dor, anul trecut a revenit în Brigadă. Am doi frați mai mari care sunt parașutiști militari. Eu am vrut să fiu gardist, mă fascinau ținuta și prestanța lor. De aceea m-am și întors, aici am simțit că este locul meu. Mi-au plăcut uniforma, ceremoniile, drill team-ul. Încă de la început am făcut parte din echipa de drill.

Cu ambiție și dăruire, nu pare greu. Ca să reziști la Brigada de Gardă, trebuie să îți placă ce faci. Nu e ușor să stai atâta timp în onor, pe caniculă sau ger. Pentru drill, se antrenează când pot. Cei aproximativ 23 de militari, comandați de plutonierul-major Bogdan Dobre, lucrează în structuri diferite și se adună greu.

Pentru un show de maximum zece minute, lucrează intens cel puțin două săptămâni. Anual, mai vine câte un coleg nou, în special din promoție. Sunt încântați și încearcă, dar puțini sunt cei care și rămân în drill. Avem uneori incidente minore la repetiții, mai ales când vine un coleg nou, până ne cunoaștem și ne simțim.

Nu lipsesc însă nici beneficiile aduse de viața de gardist. Sunt multe personalități pe care le-am văzut prin prisma meseriei. Președintele țării, înalți demnitari, regi, regine. Numai la ultimele activități, la care am participat recent, am stat la câțiva metri de regele Belgiei, președintele Franței, Germaniei sau Lituaniei.

 Am mai multe emoții totuși atunci când prezentăm showul, mai ales copiilor. Sunt foarte sinceri și aplauzele lor sunt din suflet, spune, plin de emoție, Gabriel, tăticul unei fetițe de trei ani și jumătate.

Soția lui nu este militar. Rămâne singură cu copilul de multe ori, pentru că deplasările prin țară și străinătate sunt dese. Am o soție care mă înțelege și mă sprijină. Avem deplasări multe, neașteptate, la orice oră.

Sergentul-major Crina Dumitru și-a început cariera militară în 2009. Am ales sistemul militar pentru că iubitul meu de atunci, actualul soț, era convins că asta trebuie să facem. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung militar. Au dat amândoi probele. El a intrat, ea nu.

A promovat examenele un an mai târziu. A fost repartizată la o structură de comunicații și informatică, apoi și-a urmat din nou soțul, la Brigada 30 Gardă, în 2011. De aici, a pornit pe propriul drum. Am venit special pentru plutonul de drill-team. Mi-au plăcut uniforma, disciplina, activitățile. Și am rămas.

Greu este până învață și se coordonează. Loviturile sunt parte integrată a repetițiilor de drill. Învățatul durează ceva, depinde de complexitatea mișcării. Apar și accidentări, am fost tăiată cu baioneta. La început, învață individual mișcările, apoi lucrează în echipă, pentru o coordonare perfectă.

 Cel mai greu a fost învârtitul carabinei – când să punem mâna pe carabină și de unde o prindem. Acum nici nu mă mai uit la ea când o învârt.

Au foarte multe deplasări prin țară, dar nu lipsesc nici prezentările de show în turnee din străinătate. Cea mai lungă a fost plecarea în America, în 2019, la Festivalul NATO Virginia International Tattoo. Am stat 10 zile. A fost greu, lăsându-l pe cel mic acasă, cu soțul.

 Avea trei ani. Dar acolo a fost foarte frumos, am prezentat show-uri, am mers la colegii, am defilat pe stradă. E greu cu deplasările când ai copil. Mai ales când e în vacanță. Soțul nu mi-a reproșat niciodată, dar pentru copil a fost greu, mai ales în perioada când a fost declarată stare de urgență.

Au fost încazarmați două săptămâni cu două săptămâni și au făcut și servicii 24/48. Mergeam seara acasă și băiatul aștepta să închid eu ochii prima, de frică să nu plec de lângă el după ce adoarme. Dar se mândrește cu noi. Spune la toată lumea că vrea și el să fie militar când o să fie mare, ca mama și tata. Mă vede o mamă puternică.

Pe lângă deplasări și evenimente, Crina merge și la sală de trei-patru ori pe săptămână. Alerg, uneori, și în parcul Carol. Nu e obligatoriu, dar, când ieși în fața publicului, trebuie să arăți într-un fel.

Vin colegi tineri în formație și trebuie să ții pasul cu ei. Înaintăm în vârstă și trebuie să lăsăm locul celor mai tineri, dar, cât mai pot să rămân în drill team, o să stau. Apoi, tot la Secția de ceremonii speră să rămână, la coordonarea activităților. (Alina Crisan, foto – Petrică Mihalache).