Maistrul militar principal Claudiu Șerbănescu are 55 de ani, este șef compartiment informatică la Centrul 85 Comunicații Aero și Informatică General Doroftei Ghermănescu, fiind cel mai vârstnic dintre maiștrii militari și subofițerii acestei unități. Înainte de a fi încadrat aici, în urmă cu trei ani, și-a desfășurat activitatea la Centrul de Cercetare, Inovare și Încercări în Zbor, din cadrul Agenției de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare (ACTTM).

Într-o perioadă în care stagiul militar era obligatoriu, după absolvirea liceului și eșecul la admiterea în învățământul universitar, examenul la Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri (SMMMS) Gheorghe Lazăr din Sibiu a fost un succes, introducându-l în lumea transmisioniștilor armatei române.

Eram îndrăgostit de electronică, de tot ceea ce era legat de telecomunicații, un domeniu care nu era la îndemâna oricui la acea vreme. Acasă făceam diverse montaje electronice, concretizate în amplificatoare audio, interfoane.

Am încercat să construiesc și un emițător radio, deși, atunci, regulile erau foarte dure. Deținerea și exploatarea ilegale ale unui asemenea dispozitiv atrăgea răspunderea penală, spune Șerbănescu.

Tot ceea ce îl atrăgea era diferit de pasiunile majorității prietenilor de vârsta sa, cei mai mulți concentrându-se pe practicarea unui sport. Eu am fost un pic mai introvertit și am ales lumea transmisiilor fără fir.

Mi se părea fascinant cum poți comunica fără să folosești niciun mediu de transmisie cu fir. Încă din copilărie, meșteșugeam telefoane din cutii de pantofi și tuburi de medicamente. Aceasta a fost lumea copilăriei și a adolescenței mele, aici mă simțeam în largul meu, continuă interlocutorul.

Absolvirea școlii de maiștri și subofițeri l-a adus în rândul cadrelor active din armată, oferindu-i un bagaj solid de cunoștințe teoretice, dar și practice. Se poate spune că și-a îndeplinit două obiective: efectuarea stagiului militar și obținerea unui statut profesional cu care nu mulți se puteau lăuda pe atunci.

Am avut colegi care au fost admiși la SMMMS după ce satisfăcuseră stagiul militar. Chiar dacă trecuseră prin perioada obligatorie de stagiu militar, odată admiși la SMMMS, au fost nevoiți să ia totul de la început. Au avut parte de același ciclu temporal de învățământ ca și mine, venit direct de pe băncile liceului.

În schimb, comparativ cu noi, proaspăt absolvenții de liceu, cei care trecuseră prin stagiul militar obligatoriu puteau fi numiți comandanți de grupe. Li se acorda o încredere mult mai mare, întrucât aveau experiență militară în spate, adaugă Claudiu Șerbănescu.

După finalizarea cursurilor școlii militare, contactul cu prima unitate la care a fost repartizat a fost caracterizat de inerenta debusolare a tânărului militar aflat la momentul în care trebuie să ia în piept realitatea din teren.

Absolvisem o școală care aparținea infanteriei dar, transmisionist fiind, am ajuns într-o unitate de aviație unde situația era radical schimbată față de ceea ce văzusem în școală. Singurele echipamente pe care le foloseam în comun atât la forțele terestre, cât și la cele aeriene, erau telefoanele F-1600 și F-1603.

Tehnica era diferită, practic aveam impresia că nu cunosc nimic. Eram încadrat la un grup mobil de transmisiuni aero, un detașament înaintat care asigura servicii de comunicații și navigație aeriană, facilitând aterizarea într-o anumită zonă, de regulă pentru elicoptere, își amintește maistrul principal.

Privind retrospectiv, tainele meseriei i s-au dezvăluit treptat, rezultatul însușirii acestora reprezentând o îmbinare a efortului personal și a disponibilității celor experimentați de a își ajuta colegii mai tineri: A contat mult că, după o lună de la repartiție, am fost trimis la un curs de specializare, pentru a ne familiariza cu tehnica ce se folosea în Statul Major al Forțelor Aeriene.

Ulterior, am mers la alt curs, unde ni s-a prezentat fiecare echipament în parte, descris la nivel de schemă electronică.

Poate nu am fi reușit să învățăm atât de multe, într-un timp scurt, dacă nu am fi avut instructori foarte buni. Aceștia, la rândul lor, erau îndrăgostiți de profesia lor, veneau tot timpul cu soluții la problemele care ne apăreau în cale.

Referitor la relațiile interumane din perioadele de început ale deprinderii secretelor milităriei, i se pare că acestea erau mult mai strânse, poate și pentru că fiecare era, înainte de toate, pasionat de meseria aleasă: Erau oameni care se aplecau cu dăruire asupra a ceea ce făceau, iar colaborarea profesională suda relațiile cotidiene dintre colegi.

Nu sunt cuvinte gratuite și nici lipsite de realism, însă pasiunea era pusă înaintea banilor. Nu că nu ar fi contat partea financiară, dar acelea erau vremurile. De-a lungul carierei, a trăit multe momente plăcute, dar viața i-a oferit și clipe grele, unele de-a dreptul tragice: Cele plăcute se uită mai repede, cele dureroase te marchează.

Am fost martor al unei catastrofe aeriene. Nu mai poți fi același, după ce trăiești așa ceva. Vorbești cu piloții respectivi, iar după câteva minute ei nu mai sunt. Asiguram transmisiunile, iar năpasta a venit la două-trei minute după decolare.

Am fost speriat, terifiat chiar. Să vezi undeva, pe un câmp, la doi kilometri de tine, o flacără imensă și să întrebi disperat cine a scăpat, pare că te afli într-un vis de groază. Efectiv, în acele momente, eram speriat, nu știam ce să fac pentru a fi de ajutor.

Tehnica nouă care dotează Forțele Aeriene române reprezintă bucuria supremă pentru un profesionist care și-a dedicat viața transmisiunilor militare.

Am fost bolnav după tehnică, mi-am dorit mereu să cunosc ce este nou. Am fost, recent, la un curs de familiarizare cu tehnica de ultimă generație, deși am o vârstă înaintată, alături de tineri de 25-27 de ani. Constat cu amărăciune că sunt puțini tinerii care vin către zona aceasta.

Pe mine mă fascinau tuburile electronice, elementele active în stația radio. Încercam să-mi imaginez vizual cum trec acei electroni de la catod, filtrați de grilă, și ajung la anod.

Cred că aici este adevărul meseriei: să mergi dincolo de ceea ce este palpabil. Unii vor să învețe foarte repede, dacă nu prind ceva, nu se mai întorc, lasă efortul incomplet. Dacă nu înveți la timp, te vei lovi în practică de lucruri pe care nu le stăpânești, spune maistrul militar.

Pensionarea poate veni oricând, de vreo opt ani tot amână momentul. De fiecare dată, a fost convins că trebuie
să fie alături de tineri, să le fie un exemplu de urmat. Nici nu vrea să își imagineze cât de goale vor fi clipele trăite ca pensionar.

Acomodarea cu viața civilă nu va fi ușoară, sunt greu de uitat momentele din armată. Pe Facebook, sunt membru al unui grup din care fac parte foști colegi de clasă din școala militară.

Am colegi care, după ce s-au pensionat, s-au înrolat ca rezerviști voluntari. Postează fotografii cu ceea ce fac în săptămânile de instrucție, își aduc aminte de ceea ce au trăit cândva, încheie maistrul militar principal. (Liviu Anghel).