Iar pentru generațiile mai noi, această eventualitate este și mai greu de crezut. Așa cum se desfășoară lucrurile, însă, pare că suntem în anticamera războiului și că acesta poate fi mondial și nuclear.

Toate acestea pentru că trăim într-o lume în care în decizii ale instituțiilor publice și-au făcut loc erori profunde, chiar dacă aplaudate. Se vrea, bunăoară, suveranitate fără securitatea fiecăruia, stat de drept în care rivalul să poată fi strivit, justiție cu exaltarea de aranjamente și proceduri nedrepte, guvernare cu decidenți nepregătiți, democrație cu ură, globalizare cu aservire, dezvoltare cu șef. În loc să pună întrebări, prea mulți oameni rămân la a contempla cu uimire spectacolul. Cum ne spun cele mai bune analize din SUA, Germania, Franța, Israel, direcția este greșită și devine primejdioasă.

Sporește astfel nevoia de deschidere și de schimbare în instituțiile de interes public spre a curma o înaintare plină de pericole. Vârfuri ale vieții publice atenționează că este cazul să fie interogată direcția în care se merge – până la a pune întrebarea cine ia decizia și ce profil profesional, civic și moral au aceia. Cel mai profilat istoric contemporaneist, Niall Ferguson, a vorbit deja cu ani în urmă de „degenerare” în principalele democrații (The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economy Die, Alan Lane, 2012) și nu a contenit să avertizeze asupra urmărilor. Unul dintre specialiștii de vârf în relații internaționale, Graham Allison, a argumentat că grija față de propria democrație ar trebui să prevaleze în orice țară, în fața oricărui alt subiect (Destined for War: Can America and China Escape Thucydides’s Trap?, Houghton Mifflin Harcourt, 2017). Habermas, care a profilat „democrația deliberativă” ca alternativă la derapajele modernității, intervine în aceste zile din nou în apărarea rațiunii, iar un vast curent îndeamnă la aceasta.

Sunt susținut, firește, în asumarea subiectului, de concepția mea, a „democrației reflexive”, ca alternativă la „democrațiile monologice” pe care „refeudalizarea” din unele societăți de azi le-a ivit. Alternativă, adică, la organizări dominate de inși ajunși prin accidentele istoriei la pârghiile puterii, care înțeleg funcțiile rudimentar, ca proprietăți. Cu experiența din partea noastră de Europă, putem adăuga: monolog al unor grupuri slab pregătite și incapabile, care agravează dificultățile oricum existente.

Nevoia unei priviri critice a stărilor actuale de lucruri sporește de la o zi la alta. Iau în considerare aici, ca piese decisive în societățile actuale, statul, justiția, democrația, globalizarea, dezvoltarea, ce se cer în primul rând puse acum pe altă direcție. Evoc aici diagnosticul de stare a fiecăreia și formulez rezolvarea pe care o văd.

Capacitatea de a rezolva probleme este testul concludent pentru un stat. Incapacitatea îl descalifică. Pe urmele lui Adam Smith, Niall Ferguson a caracterizat statul modernității actuale ca „stat staționar”: stat în care majoritatea oamenilor sunt ținuți la un nivel de viață „mizerabil” și în care „o elită coruptă și monopolistă are abilitatea de a exploata sistemul legilor și al administrației în avantajul ei”(p. 9). Acest stat întâlnește periodic recesiuni și crize care sunt, însă, mai nou, simptome ale unei „mari degenerări”.

Desfigurările statului au căpătat, desigur, nume în timp. Se știe demult că este vorba despre „președinție africană” atunci când se admite supremația președintelui asupra guvernului, exceptarea persoanei de la aplicarea legilor, invocarea nevoii de stabilitate pentru a nu înlocui președintele și cultivarea unei adevărate paranoia privind utilitatea respectivului (Douglas Greenberg…., Constitutionalism & Democracy. Transitions in the Contemporary World, 1993). De „stat mafiot” au vorbit chiar decidenți care l-au practicat. Vorbesc azi de „stat eșuat” chiar autori ai eșuării: eșuat este un stat care nu-și poate hrăni cetățenii decât din import, în care cetățenii nu se bucură de justiție, în care ard bolnavi în spitale și în care decidenții nu sunt capabili să reprezinte interesul public. Am vorbit de „stat disciplinar” (A. Marga, Justiția și valorile, 2021), prin care am avut în vedere statul în care de sus se mobilizează instituții de forță (servicii secrete, justiție etc.) pentru a împiedica întărirea alternativei democratice.

Față de această evoluție nefastă, rezolvarea pe care o văd trece prin revenirea la „statul de drept democratic”. Dar nu se oprește aici. Este nevoie de instituirea unui control public regândit și redesfășurat asupra acțiunilor statului (A. Marga, Statul actual, 2021). Oricum, un control public legiferat strict, plecând de la recunoașterea lucidă a ceea ce a dus în impas statul de drept existent și la declinul amintit.

În unele țări este mare subiectivismul în justiție, căci a avut loc fenomenul „privatizării justiției” în favoarea unor persoane, cercuri, grupuri, partide. O astfel de privatizare a și dus la „justiție instrumentată”, în orice caz, la „justiție injustă”, chiar când se perorează copios despre independența justiției. Încheierile judiciare sunt mai curând ale unei justiții ce apără un statu quo în crize. De altfel, cei mai mari juriști europeni propun judecătorilor ca antidot „neliniștea etică” și „etica îndoielii” – tocmai spre a mai salva ceva din justiția justă.

Soluția este „justiția ca dreptate” (John Rawls). Am în vedere, în locurile în care trăim, cinci condiții ale atingerii acesteia: legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva; proceduri concordante cu dreptul; trecerea selectării și numirii magistraților în seama unei autorități publice; revizuirea pregătirii juriștilor; asumarea adevărului că independența justiției și conștiința juridică nu sunt produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale. Sub acest aspect, se înșală cei care pun totul în conștiința judecătorilor, în loc să prevadă mecanisme de corectare a deciziilor și, de ce nu, de răspundere pentru sentințele date. Dreptatea trebuie asigurată de instituții, în primul rând.

Cei mai mulți vrem democrație, iar democrația nu are alternative mai bune. Dar pretenția democrațiilor este contrazisă astăzi în multe locuri de monopolizarea deciziei, de inadecvarea măsurilor ca efect al mediocrității decidenților, de manipularea cetățenilor și de espectativa electoratului. Diagnosticul „criza democrației” este în sine grav. Dar de la lansarea de către Michel Crozier, Samuel P. Huntington și Joji Watanuki (The Crisis of Democracy”…,1975), acest diagnostic a devenit candid.

În realitate s-a trecut la „postdemocrație” (Colin Crouch, Postdemokratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008). O situație în care înfloresc laturi dintre cele nefaste: plictiseala, frustrarea și deziluzia; folosirea instituțiilor de către reprezentanții grupurilor de interese mai puternice în interesul lor; tehnici de manipulare a cerințelor cetățenilor; insistența mersului la vot și reclama (p.30). Nu se trăiește în societăți integral nedemocratice, dar idealurile democrației au fost părăsite.

Cu analiștii cei mai noi s-a ajuns la un diagnostic și mai grav. Se vorbește fără ezitări de „prăbușirea democrației” (Yascha Mounk, Der Zerfall der Demokratie…, 2018) și de „sfârșitul democrației” (Yvonne Hoffstetter, Das Ende der Demokratie…, 2018). Curentul de gândire cel mai amplu azi reprezintă acest diagnostic.

Este clar că nu se va ieși din situația actuală a democrației fără a regândi din temelii felul în care se iau decizii. Nu este posibilă democrație fără control continuu dinspre cetățeni. Nu este realist exemplul democrației inițiale, în care se trăgeau la sorți reprezentanții, fiecare cetățean fiind socotit demn. Dar funcțiile publice se cuvin exercitate ca mandate, nu ca feude. Nu este democrație unde se aleg reprezentanți cu mai puțin de jumătate din voturile electoratului, care, apoi, își arogă puteri pe care monarhul nu le avea. Nu are de a face cu democrația „democrația cu șef de stat”. Nu rămâne democrație sistemul cu desemnări personale în funcții publice. Nu dă rezultate democrația ce se ia pe sine ca singura. Nu duce departe „democrația făcută din afară”.

Globalizarea a fost de la început confundată cu globalitatea – împrejurarea că, de pildă, în fond depindem pe glob unii de alții. Ea a fost exploatată de globalism – o ideologie axată pe ideea unui centru decizional al lumii. Între timp, tabloul istoric al globalizării, luată la propriu – ca demontare a tarifelor vamale și a obstacolelor la schimbul nelimitat de produse – s-a limpezit.

Sunt avocați eminenți ai globalizării țări precum China, Olanda, Israel, Germania, Marea Britanie etc., care au făcut din aceasta instrument al bunăstării proprii, nu o dogmă ideologică. Asemenea țări au procedat rațional, căci au înțeles lumea nu ca simplă competiție a capitalurilor, cum, din nefericire, au priceput decidenții unor țări sărace, ci ca oportunitate de a se dezvolta ca națiuni moderne. Când a observat că i se scurg capitalurile, chiar SUA, țara care a inițiat globalizarea, a trecut în 2016 la „corectura globalizării”. Așteptata succesiune a globalizării, de care scriam altădată (A. Marga, După globalizare, 2018), a venit însă brusc. Globalizării i-au pus capăt sancțiunile – nechibzuite din capul locului, căci nu rezolvă ceva și afectează întreaga lume – și zăngănitul de arme.

Sub privirile noastre, se petrece azi „sfârșitul globalizării”. La orizont mijește însă deocamdată „scindarea lumii”. Viața devine nejustificat de grea pentru marea parte a oamenilor, se va trăi scump ca urmare a deciziilor eronate și se intră fără noimă în „război rece”! Unde mediocrația și prostocrația decid, oamenii plătesc, în plus, un preț enorm.

Analiști prestigioși au spus cât se poate de direct că lumea suferă deja din cauza dominației unor vederi anacronice, dar și a unor „elite reziduale (residual elites): grupuri de conducere care au fost alcătuite în circumstanțe istorice particulare, care întâlnesc un set particular de provocări și oportunități și care găsesc că este dificil sau imposibil să se adapteze la noile circumstanțe și să se schimbe încât să înfrunte noile provocări și oportunități”. Ele întrețin „modele ale securității războiului rece” (Anatol Lieven, Climate Change and Nation State. The Realist Case, Penguin Books, Dublin, 2021, p.XII). Or, pe terenul istoriei, viziunea acestor elite, „internaționalismul” unui „liberalism” străin de valori și de reflexivitate, „a eșuat” (p.139). Acesta a eșuat, între altele, tocmai din cauza refuzului de a promova politici în interesul populației, a mesianismului politic și a asocierii cu ideologia globalismului.

Soluția rațională este acum reasumarea unității umanității ca orizont, evitarea scindării lumii și ieșirea din ideologia globalismului . Unii au propus deja „glocalizarea (Glokalisierung)” – o viață în fond pacifică, înăuntrul umanității și în condițiile inevitabil locale și diverse ale trăirii vieții (Matthias Horx, Die Zukunft nach Corona. Wie eine Krise der Gesellschaft, unser Denken und unser Handeln verändert, Econ, Berlin, 2020). Economia însăși ar putea deveni astfel protectoare a oamenilor și a mediului (p.89-90), cu toate consecințele.

Așa cum a fost practicată, dezvoltarea a dus într-un punct mort. Expresia cea mai sintetică este îndatorarea excesivă a multor state fără a-și fi rezolvat problemele lăuntrice. Se adaugă aservirea economiei de către afaceri pe scară mare – comunicațiile digitalizate, industria farmaceutică, în pandemie, acum valorificarea stocurilor de arme – și legarea soartei oamenilor de un ansamblu controlat dubios. Totul pe lume se plătește în bani, inclusiv dislocările de trupe și înarmarea. Și cele ce se trimit acum Ucrainei! Aceasta, oricum, va avea de achitat costurile. Dar și de răspuns de faptul că pe teritoriul niciunei alte țări europene omorârea de oameni (mai ales evrei) în cel de Al Doilea Război Mondial nu pare să fi atins dimensiunile de acolo. Nimic nu compensează o viață pierdută, dar sute de miliarde de dolari vor trebui plătiți la un moment dat ca despăgubire.

În fața acestui eșec al dezvoltării, alternativa pe care o văd constă într-un pas în plus în raport cu „dezvoltarea economică și instituțională” (A. Marga, Metanarativii actuali…, 2015). Ar fi un pas spre o „dezvoltare nouă”. Cum deja mulți au observat, trecerea operată de Islanda la noi indicatori economici – datele educației, mediului înconjurător, sănătății, trăirii mediului – poate fi o prefigurare. Aș adăuga indicatorul condiția de cetățean, ce presupune a avea un cuvânt privind instituțiile și luarea deciziilor. Nu cred că renunțarea la PIB este realistă, dar încercarea de a practica altfel dezvoltarea este de salutat.

Soluțiile de mai sus sunt condiționări pentru cine vrea ieșirea dintr-un curs primejdios. Dacă ele sunt considerate doar recomandări sau utopii, atunci se vor adânci crizele și, probabil, s-ar putea ajunge la Al Treilea Război Mondial. Sunt încă la îndemână șanse să nu se producă un cataclism care, de altfel, ar și pune capăt, măcar pentru multă vreme, unei civilizații și culturi. Deocamdată, însă, oamenii plătesc din greu decizii eronate, rezultate din împroprietărirea tacită cu funcții a unor persoane care nici nu pricep, nici nu vor și nici nu au cum să oprească aberațiile și să pună lumea pe altă direcție.

Andrei Marga