Director căutat. De 3 ani și 6 luni. Fără succes

Garda de Coastă, una dintre structurile strategice ale Poliției de Frontieră Române, trăiește de 3 ani și 6 luni într-un experiment unic: funcția de Director este tratată ca un fel de scaun muzical pe numire temporară. Din martie 2023 și până astăzi, postul nu a fost ocupat prin concurs.

Nu vorbim despre șeful unui birou obscur, ci despre Directorul Gărzii de Coastă – adică omul care, teoretic, răspunde de siguranța frontierei maritime a României. Practic, răspunderea pare să fi fost trecută la rubrica „opțional”.

Situația este semnalată public de Sindicatul Europol, care atrage atenția că vorbim despre una dintre structurile strategice ale Poliției de Frontieră, nu despre un birou de papetărie.

Legea spune „maxim 1 an”. Practica spune „vedem la anu’”

Articolul 27^16 alineatul (1) din Legea 360/2002 este cât se poate de clar: polițistul poate fi împuternicit, cu acordul lui, pe o perioadă de maximum 6 luni. Prelungirea împuternicirii se poate face, tot cu acordul polițistului, pentru încă maximum 6 luni.

Traducere în româna simplă: ai la dispoziție cel mult 1 an să ții pe cineva „provizoriu” și, în acest interval, organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea postului devin obligatorii.

În realitate, la Garda de Coastă s-a inventat o nouă specie administrativă: „provizorat permanent”. Concursul nu se mai vede nici cu telescopul, iar împuternicirea-desemnarea a devenit stil de management, nu excepție.

Management „temporar” pe termen nelimitat

În aceste condiții, nu mai vorbim doar despre o scăpare sau o întârziere birocratică, ci despre un management profund defectuos, o lipsă evidentă de implicare și o fugă sistematică de asumare managerială la vârful Poliției de Frontieră Române.

Chestorul Stoica, în calitate de Inspector General al Poliției de Frontieră Române, nu mai poate invoca la nesfârșit caracterul „temporar” al situației de la Garda de Coastă. Când „temporarul” depășește cu mult termenul maxim prevăzut de lege, nu mai vorbim de întâmplare, ci de strategie: strategia de a nu-ți asuma un concurs.

După aproximativ trei ani la conducerea instituției, împuternicirea și desemnarea în fruntea unei structuri strategice nu mai pot fi vândute opiniei publice drept simple conjuncturi. Devine clar că lipsa concursului nu este un accident, ci o opțiune.

Când nu rezolvi problemele, ele devin ale tale

Când conduci Poliția de Frontieră ani la rând, nu conduci doar cu mașina de serviciu și cu onorurile de la ceremonii; conduci și cu responsabilitatea pentru problemele pe care alegi să nu le rezolvi.

Iar aici vorbim despre o problemă care nu se mai poate ascunde sub preș: Garda de Coastă este lăsată, deliberat sau prin indiferență, într-un carusel fără sfârșit de desemnări și împuterniciri, în loc să aibă un director numit prin concurs, conform legii.

Război la graniță, drone în zonă, dar la vârf… „provizorat”

În plin război la granița României, cu incidente provocate de drone în zona Dunării și a Mării Negre, cu presiunea criminalității transfrontaliere, a traficului de droguri, a contrabandei și cu responsabilitatea protejării frontierei externe Schengen, Garda de Coastă este ținută în „stand-by” de ani de zile.

În loc să avem o conducere stabilă, cu un director intrat printr-un concurs transparent, se preferă o rotire de împuterniciri și desemnări, ca și cum vorbim despre o funcție decorativă, nu despre o structură-cheie a siguranței naționale.

În aceste condiții, întrebarea logică devine una amar-ironică: dacă Inspectorul General nu a considerat în trei ani că stabilitatea conducerii Gărzii de Coastă merită rezolvată, atunci ce anume ar trebui să se mai întâmple la frontiera României pentru ca problema să devină, în sfârșit, o prioritate? Să bată pericolul la ușă cu bonierul?

Inspector General: nu doar poze, ședințe și comunicate

Funcția de Inspector General al Poliției de Frontieră nu înseamnă doar ceremonii, ședințe, bilanțuri lustruite și comunicate de presă atent redactate. Înseamnă și decizie, și implicare, și asumare.

După trei ani și jumătate fără concurs la Garda de Coastă, nu mai poți acoperi realitatea cu încă o desemnare sau cu încă o împuternicire. Oricât machiezi problema, rămâne aceeași: legea spune „maxim un an provizorat”, practica spune „cel puțin trei ani și ceva, încă socotim”.

Sindicatul Europol, care a scos la lumină situația, pune de fapt degetul pe rană: nu mai este suficient să întrebi „când organizați concursul?”. Întrebarea reală, retorică, dar tăioasă, este: „de ce nu l-ați organizat până acum?”.

Concluzie: concursul care nu mai vine și responsabilitatea care nu se mai asumă

După 3 ani și 6 luni, nu mai vorbim despre o simplă întârziere, ci despre un refuz de facto de a normaliza situația. Garda de Coastă rămâne fără director numit prin concurs, în timp ce România se laudă cu responsabilitatea protejării unei frontiere externe Schengen.

Sursa situației semnalate: date și critici făcute publice de Sindicatul Europol.
Sursa problemei, însă, este mult mai clară: un vârf de instituție care a transformat provizoratul în politică de personal și lipsa de asumare în stil de conducere. (Cerasela N.).

Hidro-proiecte de milioane, blocate de „dușmanul poporului”: instanța și proprietarul de teren

Cu 202 milioane de lei puși frumos deoparte pentru finalizarea hidrocentralelor începute, Hidroelectrica se uită la bani ca la tablouri: nu se ating, doar se contabilizează. Potrivit unui articol apărut în Cotidianul Național, sub semnătura jurnalistei Claudia Marcu, compania a decis, în sfârșit, să explice de ce giganticele sale proiecte hidro bat pasul pe loc.

Spoiler: de vină nu sunt neapărat incompetența, întârzierile sau planificarea proastă, ci o listă de „dușmani” atent conturată: ONG-urile, proprietarii de terenuri, instanțele și, mai nou, chiar geografia și autostrăzile.

În raportul Directoratului Hidroelectrica, citat de Cotidianul Național, nu avem doar explicații tehnice, ci și o adevărată galerie de „obstacole” – de la judecători care au tupeul să suspende acorduri de mediu, până la composesorate care îndrăznesc să nu-i lase pe băieții cu teodolitul să le intre în pădure ca-n curtea proprie.

AHE Răstolița: barajul care are voie doar „să nu se dărâme”

Amenajarea Hidroenergetică Răstolița e exemplul perfect de mare proiect îngropat între dosare și procese. Acordul de mediu a fost suspendat de instanță, în urma unei acțiuni în justiție inițiate de ONG-urile Declic și Bankwatch România.

Ca efect, și hotărârea de guvern 327/2025, prin care urma să fie scoase din fondul forestier terenurile necesare proiectului, a intrat în aceeași comă juridică.

Rezultatul? La Răstolița nu se mai construiește, se „pazăște”. Se fac doar lucrări de „punere în siguranță”, adică să nu se surpe ce s-a apucat deja, să nu apară vreun accident, să nu curgă betonul la vale.

Ca să fie tabloul complet, antreprenorul Hidroconstrucția este în insolvență, cu „capacitate tehnică și economică precară”, după cum recunoaște chiar Hidroelectrica. Cu alte cuvinte, nu doar ONG-urile sunt problema: firma care trebuia să lucreze abia se mai ține pe picioare. Dar, desigur, narativul cu „ONG-urile ne blochează viitorul” dă mai bine la public decât „ne-am asociat cu cine nu trebuie”.

Surduc-Siriu: când autorizația ajunge în instanță înainte să ajungă muncitorii pe șantier

La hidrocentrala Surduc-Siriu situația pare, la prima vedere, mai optimistă: există contracte în derulare pentru lucrări la Barajul Surduc, nodul de presiune și aducțiune. Acordul de mediu pentru baraj a fost emis, iar procedura de achiziție pentru echipamentele de la CHE Nehoiașu II și extinderea stației de 110 kV a fost reluată.

Doar că autorizația de continuare a lucrărilor a ajuns, cine ar fi crezut, direct în instanță, contestată de Asociația Declic și Asociația Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu.

În traducere liberă: înainte să se audă pickamerul pe șantier, s-a auzit ștampila pe citație.

Hidroelectrica trece frumos în raport că avem o „avalanșă de contestații în instanță”, de parcă procesele se nasc spontan, fără ca ceva în documentație, mediul înconjurător sau modul de consultare publică să fie, poate, ușor problematic.

Hidrocentrala de pe Jiu: râul care curge, dar proiectul stă pe loc

Pe râul Jiu, în sectorul Livezeni-Bumbești, lucrurile sunt și mai savuroase. Aici, Hidroelectrica se luptă în continuare în instanță cu Asociația Bankwatch și Ecolegal, care cer anularea sau suspendarea Acordului de mediu 2/17.06.2025.

În loc să avem un proiect finalizat, avem un Jiu transformat în sală de judecată metaforică, unde fiecare apă curgătoare pare să aibă avocatul ei.

În schema de comunicare rezultă că problema nu e poate modul în care s-au făcut evaluările și aprobările, ci faptul că ONG-urile nu înțeleg „interesul național” – interes care, ca de obicei, se traduce în beton turnat cu probleme, păduri rase și biodiversitate tratată ca „pagubă colaterală”.

Bistra–Poiana Mărului: când composesoratele refuză să fie decor în studiile de expropriere

Proiectul hidrocentralei Bistra–Poiana Mărului, cu resturi de executat la căderea Ruieni și Râul Alb, părea, în 2026, să intre în linie dreaptă. S-a semnat contractul pentru documentația de expropriere și s-au inițiat demersurile pentru actele aferente.

Și atunci a apărut „monstrul”: Composesoratul Bucova – adică proprietarii de păduri și pășuni din zonă – care a blocat accesul pe teren pentru măsurători.

Cum își permit, nu-i așa, niște amărâți de localnici să nu le dea cheile de la pădure unor băieți care vin să „măsoare” în vederea exproprierii? În raport, situația este prezentată ca un mare impediment tehnic. În realitate, e ceea ce în alte țări se numește simplu: drept de proprietate și opoziție la a deveni victima colaterală a unui șantier etern.

Olt Defileu: când hidrocentrala se lovește de autostrăzi, poduri și realitate

Dacă la celelalte proiecte „dușmanul poporului” sunt ONG-urile și proprietarii de terenuri, la hidrocentrala de pe Olt Defileu, pe sectorul Cornetu–Avrig (Lotrioara–Câineni–Racovița), inamicul devine combinația fatală dintre hârtii lipsă și infrastructura deja existentă.

Lucrările nu pot fi reluate până nu se obține un nou acord de mediu și o hotărâre de guvern privind exproprierile – adică două documente fără de care autorizația de construire nu există decât în visele optimiste ale directorilor.

În plus, proiectul se izbește de traseul Autostrăzii A1 în zonele Lotrioara și Câineni, dar și de existența podurilor de cale ferată din aval de canalul de fugă al CHE Racovița, care condiționează finalizarea unei părți din lucrări.

Iar pentru racordarea la Sistemul Electroenergetic Național, fix în aceleași zone, apar limitări serioase privind evacuarea energiei produse. Cu alte cuvinte, construim, dar nu prea avem cum să băgăm energia în sistem.

În raportul Directoratului Hidroelectrica, toate aceste probleme sunt trecute aproape sec. În realitate, ele arată un adevăr incomod: proiectarea s-a făcut, ani la rând, într-o bulă în care natura, drumurile, căile ferate și rețeaua energetică erau doar niște detalii care „se rezolvă pe parcurs”.

Vinovații „oficiali”: ONG-urile, proprietarii și instanțele. Vinovații „neoficiali”: managementul și planificarea

Citind seria de „scuze tehnice” prezentate de Hidroelectrica, așa cum reies din articolul din Cotidianul Național, se conturează un tipar aproape comic, dacă n-ar fi trist:

• ONG-urile – acuzate că blochează prin procese acordurile de mediu;
• Proprietarii de terenuri și composesoratele – prezentați ca obstacole în calea „progresului”;
• Instanțele – vinovate pentru că îndrăznesc să suspende hotărâri de guvern sau acorduri.

Ce lipsește, însă, din acest tablou dramatic este asumatul responsabilității:

• pentru documentații făcute în dorul lelii;
• pentru ignorarea timp de ani a obligațiilor de mediu;
• pentru alianțe cu firme ajunse în insolvență;
• pentru faptul că, în 2026, stăm cu sute de milioane de lei blocați, în loc să avem proiecte gata și făcute ca lumea.

Dar e mai simplu să scrii o „listă a vinovaților” externi, așa cum este prezentată și în raportul Directoratului Hidroelectrica, decât să treci și un capitol intitulat: „Ce am greșit noi timp de 20 de ani?”.

România, țara în care barajele se fac la tribunal

Ceea ce reiese, în final, din toate aceste dezvăluiri este imaginea unei Românii în care marile lucrări de infrastructură nu se construiesc cu utilaje, ci cu dosare; nu se finalizează cu inaugurări, ci cu amânări; nu se discută despre calitate, ci despre cine e de vină că nu se poate turna încă o găleată de beton.

Hidroelectrica își face datoria și enumeră problemele. Cotidianul Național, prin articolul semnat de Claudia Marcu, scoate la iveală această „listă a vinovaților” așa cum e prezentată de companie.

Dar dincolo de povestea oficială, rămâne concluzia usturătoare:
România are bani pentru hidrocentrale, are râuri, are dealuri, are păduri.
Ce nu are – nici pe hârtie, nici pe teren – este un stat capabil să facă proiecte mari fără să dea vina, la final, pe oricine altcineva în afară de cei care le-au gândit și le-au gestionat.

Iar până când asta nu se schimbă, singurul lucru care va curge lin și constant va fi… cerneala de pe plângerile depuse la instanță.

Breaking news de Arest Central: politicianul, între doi procurori – cine cu cine face dreptate în celulă?

Călin Georgescu, trimis la „ședință de drept penal aplicat” în arest

Marți, 29 septembrie 2026, Curtea de Apel București a decis că politicianul Călin Georgescu nu mai are ce căuta în talk-show-uri și plateouri TV, ci în arest preventiv. Decizia a fost luată de un complet format din judecătoarele Violeta-Elena Georgescu-Ashemimry și Cristina Grecu, plus judecătorul Dragoș-Valentin Mirea, chemat să stingă divergența din interiorul completului, notează publicația Lumea Justiției.

Divergența? Una clasică: se duce politicianul acasă sau la Arestul Central? Din informațiile prezentate, judecătoarea Cristina Grecu ar fi vrut să-l pună în libertate pe Georgescu, în timp ce Violeta-Elena Georgescu-Ashemimry ar fi înclinat spre varianta cu gratii. Și cum justiția română funcționează pe principiul „dacă doi nu se înțeleg, intră al treilea”, a apărut în scenă judecătorul Dragoș-Valentin Mirea, iar rezultatul este clar: arest preventiv pentru politician.

Celulă VIP: un politician și doi procurori fac „coabitare instituțională”

Partea cu adevărat savuroasă abia începe. Surse avizate au declarat pentru Lumea Justiției că politicianul Călin Georgescu împarte celula cu doi procurori bine-cunoscuți: Teodor Niță și Gigi-Valentin Ștefan, amândoi de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Cei doi magistrați sunt „cazați” după gratii de aproape cinci luni, în baza unei măsuri dispuse și menținute de Înalta Curte, într-un dosar instrumentat de procurorul Marius Iacob de la Parchetul General (PICCJ).

Așa arată, în varianta românească, unitatea de corp a magistraților și a clasei politice: unii fac dosare, alții le încasează, iar la final se întâlnesc, simbolic, în aceeași celulă. E posibil, zice sursa, noi nu știm sigur, dar știm că în România realitatea bate pamfletul aproape zilnic.

Lecții de drept în pijama: cine pe cine judecă în arest?

Imaginea e greu de ignorat: un politician și doi procurori, toți trei după gratii, într-o țară în care justiția e mereu „independentă”, dar rar responsabilă.

Dacă informațiile publicate de Lumea Justiției se confirmă, atunci celula respectivă poate fi considerată cea mai densă „conferință de drept penal” pe metru pătrat din sistemul românesc:

• un politician care a cunoscut partea publică a microfonului și partea întunecată a mandatului de arestare;
• doi procurori care au semnat cândva pentru „interesul public” și acum află cum se simte „interesul public” din interiorul arestului.

Ironia istorică e greu de ratat: aceia care au reprezentat acuzarea stau acum, umăr la umăr, cu cel care obișnuia să fie subiect de dezbatere politică, nu de referat de arestare.

Judecătorul Dragoș Mirea, din nou pe afiș: de la percheziții la divergențe și arestări

Lumea Justiției mai readuce în discuție încă un episod legat de judecătorul CAB Dragoș-Valentin Mirea, cel care a intrat în completul de divergență în cazul lui Călin Georgescu.

Nu e pentru prima oară când numele lui apare în prim-plan. În 23 iunie 2026, același magistrat a emis mandatul de percheziție domiciliară pe numele avocatului Mihai Rapcea, într-un dosar de așa-zisă „propagandă legionară”. Rapcea a fost reținut 24 de ore, după care a fost lăsat rapid în libertate, instanțele respingând din start cererea procurorului Mircea-Bogdan Rocsin de la Parchetul Curții de Apel București (PCAB) de a-l aresta pe avocat, amintește Lumea Justiției.

Cu alte cuvinte, Mirea e magistratul care dă mandat de percheziție când procurorii se înfierbântă prea tare, dar și cel care intră în complet atunci când colegii de la CAB nu se decid dacă politicianul trebuie să doarmă acasă sau la Arestul Central.

Justiția română, sezon nou: „Toți pentru unul, unul după gratii”

Cazul Călin Georgescu și posibila lui coabitare în celulă cu procurorii Niță și Ștefan arată, în miniatură, caricatura unui sistem care se preface că funcționează impecabil:

• judecători care își rezolvă divergențele chemând un al treilea coleg să încline balanța;
• procurori care ajung să experimenteze, pe propria piele, „forța legii” pe care o invocau în rechizitorii;
• politicieni care descoperă, dincolo de ușile cu zăvor, că imunitatea nu ține loc de certificat de cazare pe termen nelimitat.

Iar undeva, între completul de divergență, dosarele de la PICCJ și celulele Arestului Central, România mai bifează un episod de „justiție spectaculoasă”, cu arestări răsunătoare, coincidențe savuroase și un parfum persistent de dublu standard.

Restul, cum bine punctează Lumea Justiției, se va decide nu doar în instanță, ci și în memoria publicului, care începe să vadă tot mai clar că, uneori, singurul loc unde statul de drept mai pare coerent este… pamfletul. (Irinel I.).