Acum 13 ani, într-o seară de miez de vară, două proaspăt absolvente de liceu stăteau pe treptele unui pavilion militar și așteptau cu emoție rezultatele primei probe de admitere la Academia Forțelor Terestre din Sibiu. În aceeași situație erau câteva sute de candidați.

De Corina, adolescenta cu par creț și zâmbet cald, m-am apropiat imediat. Nu ne cunoșteam, dar știam că împărtășim aceleași emoții, legate de ceea ce urmau să însemne uniforma și viață militară. Am fost admise.

Cel de-al zecelea an după absolvirea academiei o găsește pe căpitanul Corina Ciocan în misiune ONU în Sudanul de Sud. Aceasta este povestea ei: “Sunt căpitan Corina Ciocan,  ofițer de stat major în cadrul Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est.

De la finalizarea Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, în anul 2012, cariera mea militară a fost în continuă dezvoltare.

Am trăit o experiență deosebită în Forțele Navale, ca logistician în cadrul Divizionului 67 Nave Purtătoare de Artilerie. Când am simțit că este nevoie de o schimbare, am ales HQ MND-SE, și, din nou, visul meu s-a concretizat.

În prezent mă aflu în Sudanul de Sud, într-o misiune  ONU cu durata de un an.  Știam din academie că o misiune externă desăvârșește cariera oricărui militar, dar cred cu tărie că lucrurile ni se întâmplă cu un scop la momentul oportun.

Înainte de dislocarea în Africa, nu știam la ce să mă aștept, dar colegii care erau deja aici m-au ajutat cu toate informațiile. Mă simțeam pregătită, fiindcă lucram deja într-un mediu multinațional.

Așadar anul 2021 a fost anul în care am plecat către Sudanul de Sud, ca ofițer de stat major în biroul Personal. Mai exact, mă ocup de procesul de check-in-ul tuturor militarilor. Eu și colegii mei suntem primele persoane cu care nou-veniții intră în contact la sosirea în tabăra ONU.

Și nu, nu este deloc ușor, dacă vă întrebați! Partea bună este că suntem ocupați mereu, iar asta atenuează dorul de cei dragi. Interacționez cu militarii și înainte de venirea lor în misiune dar și după încheierea ei, și încerc să le fac procesul cât mai ușor, să le furnizez toate informațiile și sprijinul administrativ de care au nevoie.

Mulțumirea de pe chipul lor, sau un salut atunci când te aștepți mai puțin, mă fac să uit câteodată de toată tensiunea acumulată când întâmpinăm probleme. Iar asta este una dintre satisfacții, să știi că printr-un mic efort în plus față de atribuții ai ajutat colegi care, poate, s-au văzut singuri în misiune.

O misiune de 12 luni are multe particularități. Un an de zile este timpul în care trăiești și interacționezi zilnic cu oameni din continente diferite, ajungi să le cunoști obiceiurile etc. Printre cele mai frumoase momente se numără cele în care gătim și împărțim mâncăruri din toate colțurile lumii. Iar cele mai triste sunt petrecerile de rămas-bun.

Misiunea este pentru mine încă un pas îndeplinit în cariera mea militară. Iar experiență cu care voi rămâne după, o să fie pentru toată viață. Știam deja că poți schimba lucruri dacă îți dai interesul și ești dedicat cauzei, iar acum mi se confirmă.

Cea mai mare provocare pentru mine, personal, a fost când am suferit de malarie. Riscul de îmbolnăvire a fost inițial singurul motiv care m-a pus pe gânduri înainte să decid să vin în misiune, dar cu toate acestea nu regret nicio clipă experiența de aici, mai ales acum când mă apropii de final, în mai.

Colegilor mei, care sunt indeciși în ceea ce privește participarea la o misiune externă, le transmit că merită încercat, măcar o misiune mai scurtă, nu chiar de un an. Este o experiență unică, iar amintirile și persoanele întâlnite aici, ne vor însoți multă vreme de acum încolo.” (Căpitan Mirela Vîță).