Tot ceea ce urmează sunt simple raționamente ipotetice. Nu cunosc planurile actorilor regionali și globali, după cum nu am cu ști calculele decidenților politici și până unde sunt aceștia dispuși să meargă. Știu, însă, cum raționează liderii politici și care este psihologia consilierilor lor. Mai știu că răbdarea are limitele ei, cu atât mai strâmte cu cât asupra titularului răbdării acționează teama. Teama de a face ceva, dar și teama de a nu face nimic.

În fine, știu că întâmplarea are, adesea, un rol esențial, acela care se joacă cu chibrite în preajma butoiului cu benzină putând declanșa, împotriva voinței sale, un incendiu de toată frumusețea. Iată de ce merită să proiectăm viitorul pornind de la cele mai diverse ipoteze, astfel încât să fim pregătiți pentru orice evoluție a evenimentelor sau, după caz, să intervenim pentru a bloca anumite evoluții.

Cu ceva timp în urmă am văzut un film în care o femeie violată, pentru a se răzbuna, s-a infectat în mod voluntar cu sifilis, pe care apoi l-a transmis tuturor bărbaților seduși de farmecul ei. Să pornim de la ipoteza că Președintele Alexandr Lukașenko a raționat în aceeași logică și și-a adus în țară, altminteri închisă oricăror factori susceptibili a crea tulburarea unei ordini foarte stricte, un număr mare de emigranți, goniți de disperare din țările lor asiatice sau africane, și deci gata pentru gesturi radicale. Dacă cifra totală a acestora ar fi de circa 40.000 de persoane, cât estimează presa occidentală, prezența lor într-o țară cu o populație de circa 12 milioane de locuitori este semnificativă.

Este limpede că persoanele respective nu au fost răpite și aduse cu forța în Belarus, precum și că ele nu au venit spre a se stabili acolo, ci spre a se duce în țările mult mai prospere din vecinătatea vestică a Belarusului, respectiv în UE. Cum era neîndoielnic că Polonia vecină, de principiu potrivnică admiterii de emigranți afro-asiatici pe teritoriul său și, totodată, aflată într-o relație tensionată cu regimul de la Minsk, va refuza primirea refugiaților în discuție, se pune întrebarea ce s-a gândit Președintele Lukașenko că va face cu aceștia, odată rămași pe capul său?

În măsura în care emigranții (sau măcar o parte a lor) au sosit în Belarus pe calea aerului, așa cum susțin liderii politici occidentali și presa independentă aflată la dispoziția acestora, și nu au trecut clandestin granița cu Ucraina (o altă ipoteză plauzibilă, mai ales dacă ne gândim la bunele relații ale Ucrainei cu Turcia), înseamnă că guvernul belarus a avut un plan asupra modului în care va gestiona situația, astfel încât prezența „oaspeților” să fie cât mai scurtă cu putință. Ceea ce implica împingerea lor către Polonia, Lituania și Letonia, unde de altfel, cei în cauză voiau să și ajungă.

Belarusul, supus de mult unor sancțiuni occidentale, inclusiv cu impact economic, nu este în situația de a acorda azil unui număr atât de mare de refugiați. În același timp, Belarusul nu putea să nu anticipeze că tranzitul lor către vecinii din vest și nord nu va fi acceptat de aceștia și, prin urmare, va crea tensiuni serioase la frontieră. În atari circumstanțe concluzia este unică: conflictul a fost dorit.

Făcând analogia cu filmul de ficțiune mai înainte amintit, se poate spune că Alexandr Lukașenko a acceptat infectarea Belarusului cu virusul emigrației pentru a se răzbuna pe criticii țării sale, care îl supuseseră sancțiunilor și umilințelor, transmițându-le boala. Altminteri, primirea refugiaților pare a nu avea sens. Și totuși…

Dacă acceptăm ipoteza prezentată mai sus, se pune întrebarea până unde înțelege Președintele Belarus să ducă răzbunarea. Este jocul său un simplu avertisment prin care atrage atenția asupra dezavantajelor unei relații tensionate a statelor UE cu Belarus, îndemnând la normalizarea acesteia, sau încercarea de a tăia „nodul european” prin recurgerea la strategia șocului, respectiv prin provocarea unei confruntări decisive având inclusiv o componentă militară?

Îl cunosc bine pe Președintele Lukașenko. Am petrecut multe ore în dialog cu el, pe lângă lungile discuții cu principalii oficiali ai administrației sale. Am negociat (cu succes) eliberarea mai multor deținuți politici (printre care un fost prim ministru și un președinte de partid). Am facilitat negocierile sale cu opoziția (nu neapărat democrată) și am intermediat contactele sale cu criticii săi occidentali. Am încercat să îl înțeleg (inclusiv făcând o radiografie crudă a regimului său în Consiliul ONU pentru drepturile omului), iar nu să îl judec (judecata presupune raportarea la reguli comune judecatului și judecătorului, în prealabil acceptate de cel judecat), pentru a permite integrarea armonioasă a Belarus în ordinea mondială, convins că izolarea sa nu este nici fezabilă nici profitabilă pentru securitatea și pacea Europei și a lumii. Pornind de aici cred a ști cum calculează și reacționează „liderul maxim” de la Minsk, mai ales atunci când este pus sub presiuni de natură a-i stimula instinctele rele în detrimentul unei gândiri raționale și pozitive.

Occidentul euro-atlantic a ratat relația cu Belarus. Când a trebuit să fie flexibil, a fost rigid. Când a fost necesar să fie ferm, a fost tranzacționist. Când era utilă smerenia, a preferat aroganța. Când se cerea imaginație, a optat pentru dogmatism. Când era imperios recursul la principialitate, a promovat oportunismul.

La timp potrivit am spus că Alexandr Lukașenko este cea mai bună garanție pentru Occident că Belarusul nu va plonja în spațiul euro-asiatic, dar și cea mai bună garanție pentru Rusia că Belarusul nu va integra în spațiul euro-atlantic. În loc să construiască pe această bază și, cel puțin, să conserve acest status quo, dacă nu chiar să ancoreze Belarus în portul vest-european, puterile occidentale, europene și transatlantice, au preferat să pună regimul lukașist sub presiune prin izolare și sancțiuni.

Chiar și așa, presopunctura geopolitică și geoeconomică a fost aplicată mereu prea târziu, în doze prea mici. În plus, nu s-a ținut seama că terapia embargoului nu poate funcționa în ceea ce privește Belarusul fără cooperarea Rusiei. Or, a te încăpățâna să mergi înainte cu această terapie împotriva Moscovei nu face decât să creeze probleme existențiale cetățenilor nevinovați, pe care pretinzi că vrei să îi ajuți, fără a face regimul politic mai receptiv față de modelul de organizare politică și viață socială euro-atlantic.

Strategia „talibanilor modelului euro-atlantic”, potrivit căreia înrăutățirea condițiilor de viață pentru omul de rând, ca urmare a sancțiunilor la care este supus statul, va face populația să se răscoale împotriva conducerii politice spre a o goni de la putere și a schimba regimul politic, nu funcționează în cazul Belarusului (nu a funcționat nici în cazul Cubei, ca și în multe altele). Lucrul este evident pentru cunoscătorii psihologiei belarușilor care, spre deosebire de nervozitatea ucrainenilor, mereu gata să degajeze elanuri revoluționare, și de conformismul prudent al rușilor, sunt dominați de expresia cea mai pură a fatalismului slav. Focul revoltei populare se aprinde greu în Belarus și până atunci puterea politică are tot timpul spre a strânge și mai tare frâul autorității de stat.

Cât despre Alexandr Lukașenko, nu știu dacă ultimul dictator din Europa, dar cu siguranță, ultimul homo sovieticus aflat în fruntea unui stat european (ba chiar central-european), reacția sa atunci când este împins cu spatele la zid și simte că se sufocă, nu este de a se preda, ci de a supralicita, fiind gata să accepte soluția ultimă a războiului total.

Nu pot spune că așa stau lucrurile acum, dar în nici un caz nu poate fi exclusă ipoteza că situația de criză, cu conotații militare, apărută la frontiera dintre Belarus și Polonia, în care armata poloneză regulată a fost trimisă ca să neutralizeze amenințarea „demografico-culturală” îndreptată de Minsk împotriva Varșoviei și, prin declanșarea unei reacții în lanț, împotriva întregii UE, este expresia unui calcul disperat; anume calculul (corect sau greșit, nu are importanță) care urmărește să rezolve criza cronică din relațiile Belarus cu UE printr-o acutizare de tipul confruntării „care pe care”, menită a rezolva impasul înainte ca regimul Lukașenko să piardă orice șansă la obținerea, prin forțe proprii, a unei păci echitabile. Dacă este așa, înseamnă că un război cu mult peste un conflict local de frontieră ne bate la ușă.

Să admitem prin ipoteză că Rusia nu a cunoscut în avans manevra lui Aleksandr Lukașenko. Deși mai greu de crezut, se poate, totuși, concepe că liderul de la Minsk, înțelegând că trecerea timpului în izolare externă și sub imperiul sancțiunilor UE îl va slăbi în raport cu occidentul, iar asta îl va face mai dependent de sprijinul rusesc și îl va obliga să se supună comenzilor Kremlinului, a declanșat criza de unul singur cu gândul de a-l pune pe Vladimir Putin în fața faptului împlinit și a-l obliga să intre în joc, alături de el, cu toate forțele.

În asemenea situație, Rusia, ea însăși obiect al sancțiunilor și al amenințărilor occidentale, nu are cum se dezice de conducerea Belarus. Recent, ministrul german al apărării a formulat explicit posibilitatea folosirii forței armate împotriva Rusiei, dacă aceasta nu își modifică poziția față de războiul civil din Ucraina. În același timp, o flotă militară americană patrulează demonstrativ în Marea Neagră, iar ministrul român de externe, convocat la Washington pentru discuții referitoare inclusiv la Rusia, Ucraina și Georgia (cele două din urmă aflate în conflict deschis cu cea dintâi), a fost instruit să ceară sporirea prezenței militare americane pe teritoriul românesc; ceea ce a și făcut.

Pe un asemenea fundal, avertizată în avans sau nu, Moscova nu putea vedea într-o confruntare polono-belarusă (ca și lituaniano și letono-belarusă), aprinsă de la o criză umanitară, cu grijă provocată și atent planificată, decât ocazia potrivită pentru a extinde aliniamentul de luptă din Marea Neagră în Marea Baltică, și a adăuga frontului ucrainean frontul belarus, cu avantajul că Rusia manevrează pe teritoriul ei sau în proximitatea acestuia, în timp ce SUA este obligată să se deplaseze la mii de kilometri depărtare de bază și să se scarpine cu mâna altora, bazându-se în primul rând pe singurul kamikadze de care pare a dispune și anume „statul eșuat” România. Acest raționament rămâne valabil și în situația în care criza de la frontiera vestică și nordică a Belarusului ar fi fost inspirată de Rusia, iar imigranții în cauză ar fi venit nu numai călătorind cu avionul din Turcia (bucuroasă, fără îndoială, să mai scape de câțiva refugiați și, totodată, să pună presiune indirectă asupra UE) sau din alte țări, cu voie sau fără voie, participante la operațiune, ci, eventual, și tranzitând teritoriul rusesc.

Aducerea problemei în fața Consiliului de Securitate al ONU nu creează emoții Kremlinului întrucât acolo Rusia și China dețin drept de veto și, cu certitudine, ocazia va fi folosită inclusiv pentru a chestiona manevrele militare ale NATO în apropierea frontierelor rusești, ca și amenințarea cu folosirea forței (interzisă de Carta ONU și Actul final de la Helsinki), oferind cadrul unei înfruntări, dorite de Moscova și Beijing, între teoria „relațiilor internaționale bazate pe reguli” (reguli americane sau euro-atlantice, desigur) și cea a „forței dreptului internațional” (un drept consensual), precum și a primatului acesteia asupra „dreptului forței”.

Criza odată amorsată, Rusia, aflată oficial de partea Belarus, poate acționa cu discreție pentru calmarea situației. Pentru a obține o asemenea cooperare, Președintele Biden a trimis mesageri la Moscova. Faptul spune că și chiar dacă Occidentul a provocat, prin manevre specifice, conflictul, situația a fost scăpată de sub control.

Ca de obicei și așa cum este firesc, Moscova va cere un preț în schimbul serviciilor sale. Acesta va include, cel mai probabil, retragerea sprijinului militar și politic acordat de Occidentul euro-atlantic Ucrainei și Georgiei, direct și prin intermediul României, precum și renunțarea sau cel puțin reducerea drastică a prezenței NATO în Marea Neagră.

Pentru SUA, alternativa la plata acestui preț este implicarea, directă și prin NATO, al cărui lider necontestat este, în războiul Belarusului, sprijinit militar și nu numai de Rusia, cu Polonia, Lituania și Letonia, sau abandonarea pură și simplă a acestora, sfătuite să își deschidă frontierele din „rațiuni umanitare”.

Opțiunea din urmă înseamnă pierderea oricărei credibilități a Americii în ochii aliaților săi europeni (desigur, este vorba de cei care și-au păstrat suveranitatea) și desființarea de facto a NATO, prefațată de anularea capacității sale de descurajare a agresiunii adverse; capacitate căreia i se datorează, în mare măsură, faptul că Războiul rece nu s-a transformat în Război cald.

Prima opțiune, cea a angajării în conflict, dincolo de riscul unei ciocniri directe sau cvasi-directe între Rusia și SUA (evitată cu multe eforturi și înțelepciune în timpul Războiului rece), aduce o răsturnare ironică în raporturile strategice la nivel global. Astfel, pe când, după toate semnele, SUA gândea să blocheze Rusia într-o criză est-europeană (și, în acest sens, este posibil ca șarada belarusă să fi fost imaginată chiar pe malurile Potomacului sau prin pădurile Virginiei) care, prin permanente manevre de hărțuire, să îi micșoreze capacitatea de a sprijini China, principalul rival strategic al Americii la nivel global și cel mai eficient contestatar al pax americana, pe frontul indo-pacific, se profilează posibilitatea ca SUA să fie atrasă într-o confruntare în Europa de est care să ofere libertate de mișcare Chinei în Pacific.

Din această perspectivă nu poate fi exclusă, în afara legăturii între ceea ce se petrece la frontiera Belaruslui și ceea ce se petrece în Marea Neagră, și o legătură între actuala criză belarusă (a imigranților asiatici și africani) și încercarea de a accelera tăierea „nodului taiwanez” de către Beijing, pentru a face o realitate din teza, altminteri, în teorie, unanim împărtășită a unei singure Chine.

Ar mai rămâne doar de văzut ce se va întâmpla cu emigranții aflați în Belarus. Cel mai probabil, aceștia vor fi preluați de „generoasa” UE pentru ca, după un triaj riguros, cei inutili să fie ori retrimiși acolo de unde au venit ori așezați pe primitoarele plaiuri mioritice carpato-danubiene, cărora de mult li s-a hărăzit rolul de ghetou al grupurilor etnice indezirabile în Occidentul „civilizat”.

Evident toate acestea sunt doar speculații. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce ne oferă viitorul. În primul război mondial, așa cum bine s-a spus, „omenirea a alunecat” din neatenție, fără să și-o dorească. În anul 1962, din criza rachetelor cubaneze, lumea, aflată în pragul unui al treilea război mondial, a ieșit aparent cu câștig pentru SUA și blocul nord-atlantic, pentru a se înțelege apoi că renunțând la înarmarea nucleară a îndepărtatei Cube, URSS a obținut retragerea rachetelor americane din Turcia, aflată în proximitatea sa.

Care din aceste două formule se va dovedi fezabilă și viabilă acum? Rămâne de văzut. Să sperăm că înțelepciunea va prevala în raport cu aventurismul, și calmul în raport cu isteria.

Adrian Severin