În data de 31 octombrie 2021 s-a împlinit un an de la întoarcerea acasă a militarilor români care au participat la Misiunea Integrată de Stabilizare a ONU din Republica Mali.

În anul care a trecut de la încheierea misiunii, cred că am învățat fiecare cel puțin două lecții importante: pe de o parte, știam cât de mult contează să apreciem lucrurile bune pe care le avem aici, alături de cei dragi, iar pe de altă parte, avem încredere în noi și în camarazii noștri că ne putem descurca împreună în orice situație dificilă. Pentru fiecare militar din detașament, misiunea din Africa a fost și va rămâne o experiență memorabilă.

Aș fi început povestirea cu “Momentul când am intrat în tabăra”, dar trebuie să înțelegeți că noi, de fapt, “am ieșit în tabăra”, după ce am stat două săptămâni izolați într-un perimetru mic și arid. Noroc că era totul nou pentru noi. Totul era altfel. Am stat în carantină, am stat în carantină. Nu, nu e figură de stil. Au fost două perioade diferite. Carantina din Mali, după cea din Boboc, a fost o etapă cum nu ne-am fi putut imagina, dar în care am arătat fiecare că avem răbdare. Că normalul e doar un reper, iar reperele pot fi înlocuite. Că un simplu hol poate deveni sală de ședințe, salon de tuns, sală de net, zonă de socializare.

Că te poți bucura de cea mai mică plăntuță întâlnită, singura din perimetru, de altfel. Că valul de căldură care te izbește de fiecare dată când mergi la masă încă te ia prin surprindere, deși l-ai trăit de zeci de ori. Că după câteva zile, începi să distingi feluri diferite de căldură, de la cea umedă și sufocantă, până la cea care suflă pe lângă tine ca un foc gonit de vânt, care te face să transpiri instant și apoi te usucă în 2 minute. Dar după câteva zile, tabloul acesta monocrom începe să capete contraste și nuanțe.

Cum e aici? După o vreme devine greu de povestit, devine arid și limbajul. În primele două-trei zile când am ieșit în tabăra eram ca elevii din clasa I, într-o școală cu uniforme. Ne adunam doar lângă cei cu uniforma noastră, mergeam pe aceleași trasee către birou și la sala de mese. Ceilalți locuitori ai taberei arătau toți la fel, o mulțime de uniforme fără trăsături. Doar personalul de serviciu, în mare parte mai măsliniu la ten, făcea notă discordantă. Înveți, ca la internat, regulile locului: unde e cantina și ce program are, care e cel mai scurt drum către cameră, unde e singurul magazin, unde găsești sarea, sucul, sosurile la masă. Cei cu vechime își compun salate complicate, folosesc condimente și ingrediente pe care nici nu le-ai văzut. Tu ai stat la rând și ai servit ce ți-a pus băiatul cu polonicul în farfurie, nici măcar nu știi sigur ce e, dar arată și miroase decent. Oricum ți-e foame, stomacul are ceasul propriu, iar al tău acum sigur e dereglat și sună mereu, mai ales că în carantină nu ai avut deloc opțiuni. Nu ne plângem, doar povestim.

Din când în când, în cele mai obișnuite momente, ne fuge gândul dincolo de gard, în afara micului nostru labirint de containere. Ne simțim în siguranță?

Știm ce e în afara taberei pentru că de multe ori noi suntem cei chemați pentru a ridica răniții din teren, pentru a-i evacua către spital. Mult prea frecvente sunt și rapoartele informative despre atacuri ale grupărilor armate teroriste, în localități cu denumiri exotice, dar pe care harta ni le arată la sute sau uneori zeci de kilometri distanță de noi. Din fericire, Camp Castor nu are un istoric bogat al incidentelor de securitate, dar a lăsa garda jos într-un mediu de securitate ca al Mali-ului ar fi o greșeală care ar costa prea mult. Ca militari dislocați în Africa, aflați în inima unui conflict care părea ireal prin prisma depărtării de noi, am învățat acum, prin comparație cu situația de acasă, ce înseamnă pacea.

Fragment din mesajul comandantului detașamentului Carpathian Pumas, rotația II, comandorul Ciprian Marin:

“Când mă întreabă familia și prietenii despre cum a fost în Africa, pot să le spun că era incredibil de cald, eram plini de praf și transpiram toată ziua. Dar, în ciuda acestor lucruri, Africa îmi va lipsi.

Oricât de mult am încercat, în etapele de planificare, să previzionăm ceea ce ne va așteapta, nimic nu se poate compara cu experiența trăită la fața locului, cu zborurile deasupra Africii, cu a fi în permanență la datorie ca parte din efortul comun al Organizației Națiunilor Unite de a susține pacea și stabilitatea în Republica Mali, zonă greu încercată de tensiuni.

Am fost printre puținele contingente cu capabilitate aeriană, împărtășind responsabilitatea de fi permanent gata să răspundem nevoilor de evacuare aeriană medicală pentru salvarea vieții a peste 14 000 de persoane din cadrul Națiunilor Unite în Mali.

Astfel, în perioada octombrie 2019-octombrie 2020, Detașamentul „Carpathian Pumas” a îndeplinit toate misiunile operaționale solicitate de ONU, cumulând peste 380 de misiuni de luptă, pentru executarea cărora elicopterele româneșți IAR-330 Puma L-RM au efectuat aproximativ 1250 de ore de zbor în zona subsahariană, din care peste 200 pe timp de noapte, detașamentului revenindu-i o arie de responsabilitate comparabilă cu teritoriul României.

Când te afli departe de țară, involuntar faci diverse comparații cu mediul familiar, iar acum, după experiența confruntării cu teatrul de operații, apreciem și mai mult revenirea acasă, într-un mediu de securitate considerabil mai puțin tensionat, dar unde se dau lupte grele cu inamicul invizibil al pandemiei.”

România a demonstrat că rămâne un partener de încredere al organizațiilor internaționale din care face parte și a sprijinit ONU în asistarea Guvernului Republicii Mali pentru continuarea punerii în aplicare a Acordului de Pace, protecția civililor și împiedicarea reîntoarcerii elementelor armate ostile ale Acordului de Pace în zonele populate.