S-a revenit cu variații, desigur, dar acestea confirmă teorema.

SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci când este vorba de potențial strategico-militar. Ele dispun de cele mai mari capacități de operare. Ele pot opera la mare distanță și au început suplinirea personalului de luptă cu sateliți, drone și roboți, de care dispun.

Când este vorba de economie, lucrurile se complică. În premieră istorică, protagoniștii sunt legați strâns unul de altul. Efectiv, nici SUA și nici China nu pot renunța fără mari pierderi, una la piața celeilalte. Trăim deja încercări de „decuplare”a economiilor celor două, dar nu se întrevăd avantaje pentru vreuna.

Când este vorba de politică, dincolo de manipulările din viața societăților de astăzi, în multe locuri presiunea este la extinderea libertăților, drepturilor și posibilităților de viață ale oamenilor și la respectarea suveranității națiunilor. În lumea în schimbare de azi, a dispărut monopolul valorilor, iar competițile se revendică din afirmarea acestora în realitatea vieții.

Când este vorba de cultură, continuă să fie locomotive universități, institute, personalități din SUA, Anglia, Germania, Israel, dar, din diverse locuri, vine concurența. China, cu educație de calitate, orientare spre inovație științifico-tehnologică și răspândirea pe glob a culturii axată pe „armonie”, schimbă situația. Nivelul cercetării și reflecției din Rusia impune respect. Alte țări știu bine să-și organizeze educația și cercetarea în vederea performanței. Uniunea Europeană are, în continuare, personalități cu opere impunătoare, dar folosirea cercetării și reflecției în interesul public este modestă.

S-a redus, de fapt, cooperarea științifică internațională. Între altele, se observă bine că blocarea acesteia face ca nici la această oră, după aproape doi ani, să nu poată fi răpus covid-19. Probabil că fără cooperare în cercetare nici nu va fi posibil să se ajungă la așa ceva.

Neavând politică externă elaborată și armată, Uniunea Europeană, ca întreg, va conta intermitent. În continuare, din SUA, China, Rusia și din alte țări, se văd în Europa mai curând țări, decât o uniune. Preferând extinderea în dauna democratizării și stagnând în clișee, Uniunea Europeană acumulează tensiuni.

Cum se vor raporta cele trei supraputeri una la alta în zonele de atingere directă? Cum se vor raporta în general?

Răspunsul ține acum de ceea ce se petrece la frontiere. El ține și de felul cum se mută pe tabla de joc.

Dosarul relațiilor la frontiere s-a schimbat. În 1972, Statele Unite au fructificat voința de profilare a Chinei, căci, între timp, izbucniseră nu numai conflictul ambițiilor ideologice între Nikita Hrușciov și Mao Zedong, ci și ciocniri la frontieră. Între timp, peisajul este diferit. Chinezii spun că Tratatul în vigoare între cele două țări asigură „bună vecinătate, prietenie și cooperare” și favorizează „relații model pentru mari puteri” (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015, pp.309-312). În schimb, în Marea Chinei de Sud, SUA și China au o problemă, pe care deja Hillary Clinton (Hard Choices, Simon and Schuster, New York, 2014) nu a ocolit-o: China vrea să-și recupereze insule, iar SUA sunt legate prin tratate cu țările din regiune, care se tem de vigoarea Chinei. Pe de altă parte, extinderea spre Răsărit a NATO este resimțită de Rusia ca intrare pe centura propriei securități, iar China o privește ca manifestare a ceea ce critică demult – „hegemonismul”.

S-a schimbat dosarul raportului la frontiere, dar și situația generală. Nu s-au cucerit noi spații în lume. China, însă, cu politica nonintervenției în alte state, câștigă adepți. Rusia intervine punctual și înregistrează avantaje.

Se acuză insistent „războiul cibernetic”. Acesta a ajuns, desigur, la faza de interferențe în funcționarea industriei, băncilor și chiar în alegeri. Rămâne însă uimitor că se adoptă lent legislația contra falsurilor și dezinformării și întârzie cooperarea potrivit summitului de la Geneva, din 2021.

Sub presiunile existente în zilele noastre, Rusia și China merg tot mai mult împreună. Relațiile lor vor depinde fundamental de cuplajul celor două economii. Rusia are nevoie de parteneri economici durabili pentru a-și valorifica resursele, iar China are nevoie de resurse naturale pentru industria ei în extindere.

Din asemenea date, pot rezulta multe scenarii pentru anii ce vin. În pofida polemicii ocazionale, mai probabil mi se pare scenariul negocierilor, cum am arătat detaliat deja în Ordinea viitoare a lumii (Niculescu, București, 2017). China are nevoie de calm în exterior pentru a-și asigura ridicate ritmuri economice și dezvoltarea instituțională la care s-a angajat. Rusia are nevoie de timp pentru a-și moderniza industria, a pune în mișcare regiunile îndepărtate și a-și crea statură economică. SUA văd în China un concurent fără precedent, dar vor să evite coalizări internaționale care să favorizeze, fie și indirect, terorismul și alte amenințări la adresa propriei civilizații. Așa stând lucrurile, atingerile directe ale supraputerilor pot afecta într-un moment sau altul interacțiunea globală, dar nu o vor modifica esențial.

Nu se poate menține o ordine mondială, acum, fără angajamentul fiecăreia dintre cele trei supraputeri. Opticile lor rămân însă diferite. SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă în tratate, dar vor ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de a forța decizia, încât caută înțelegerea cu SUA. China a separat politica externă de rivalități ideologice și respinge „lumea unipolară”, dar nu minimalizează faptul că fără SUA nu este posibilă o altă ordine mondială. Se înțelege că o mutare a uneia face ca celelalte două să reacționeze.

Supraputerea care va reuși să mobilizeze aliați în spațiul global va prevala. Intuiția de la baza politicilor externe actuale ale celor trei supraputeri este, desigur, realistă. Doar că Germania și Marea Britanie sunt pe ruta spre statutul de supraputere cu vederi proprii. Vor fi importante, pe lângă aceste țări, Franța, Japonia, India, Turcia, Brazilia, Italia, Polonia, țări care recâștigă sau câștigă, în premieră, rang de puteri. Poziția lor va cântări în balanță. La acestea se vor adăuga Israelul, Kazahstanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită, Africa de Sud, Nigeria, care vor influența evenimentele.

Nu vor fi în anii ce vin victorii unilaterale trainice în spațiul în care se decide soarta lumii. Au căzut în disgrație o mulțime de idei consumate – dirijism, libertarianism, neoliberalism, socialism oriental, economism, culturalism, etc. Pe de altă parte, creșterea populației a adus pretutindeni pe scenă generații noi, ale căror opțiuni rămân încă deschise. Aspirația spre altceva decât a fost se răspândește. Cel mai probabil, va fi o lume agitată, dar fără ciocniri ale supraputerilor. Fiecare știe că din ciocniri se câștigă puțin.

În zilele noastre se lucrează la articularea unei noi abordări americane a lumii. Se caută o abordare alternativă la unipolarism și la interpretarea relațiilor internaționale ca aplicare a neoliberalismului, dar și la politica de „încercuire (containement)”, aplicată de Barack Obama. A devenit clar că aceasta are costuri imense și rezultate modeste și că, între supraputeri, sancțiunile nu duc nicăieri.

China și-a prezentat teoria „noului tip de supraputere” și strategia „win-win” ca parte a „visului chinez” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011). Lumea a început să le dea atenție și să se obișnuiască cu ele.

Rusia nu abandonează aspirațiile de supraputere din secolul douăzeci. Ea își extinde cooperarea cu China și caută să ducă mai departe înțelegerile cu SUA de la Soci (2015).

Retragerea din Afganistan (31 august 2021) are implicații mai vaste, ce abia încep să iasă la iveală. Stupefiant, Statele Unite au părăsit terenul, pe care au intrat legitim pentru a distruge sursa principală de terorism, fără a lăsa însă în urmă o forță care să aibă ca obiectiv reducerea clivajelor și o democratizare, fie și modestă. Afganistanul intră în seria de rezolvări neduse la capăt, alături de Kuweit, Irak, Siria. Ca efect, o redesenare a opțiunilor americane va avea loc.

Se petrece un fenomen nou, ca dimensiuni, și alarmant. Asupra lui atrag atenția tot mai mulți analiști americani și germani. Anume, s-a creat, istoricește, în diferite state, o alianță între corupți interni, fie ei și pretinși „democrați”, care vând orice, și sponsori externi, în condiții de cleptocrație și de complicitate la extorcarea de resurse. Un fenomen neprevăzut, care împiedică democratizările și radicalizează cetățenii!

Nu se întrevede o detensionare în lume – de care toate supraputerile au în acest moment nevoie, desigur, din motive diferite, fără a se reveni la rațiune, ca să folosesc un termen devenit, iată, prea pretențios. Detensionarea nu vine de la sine și nu are ca alternativă decât un război fără învingător!

Ca și altădată, oprirea terorismului, ce se simte din nou în larg, pe fondul fricțiunilor dintre supraputeri, este imperativă, fiind în interesul fiecărei supraputeri. Dar și diferențierea pe harta terorismului este realitate. Nu mai pot fi confundate mișcarea talibanilor paștuni cu Statul Islamic și cu Al Qaida și alte mișcări, chiar dacă ar fi imprudent să nu se ia în seamă istoria.

Încă nu se știe opinia statelor islamice asupra situației de după Afganistan. O opinie ce poate avea greutate, având în vedere fie și numai ponderea lor demografică, care urcă semnificativ în anii ce vin. Dacă nu continuă creștinarea din China, Islamul devine, demografic, prima religie a lumii. De aceea, o discuție cu Islamul va fi necesară. Stă, cred, în capacitatea bisericilor – catolică, ortodoxă, lutherană, neoprotestante – să o inițieze și în capacitatea unor guverne să o realizeze.

Obsesia opririi dezvoltării din China este contraproductivă. Cum s-a argumentat (Eberhard Sandsschneider, Globale Rivalen. Der Aufstieg Chinas und die Ohnmacht des Westens, Carl Hanser, München, 2007), China actuală nu poate fi oprită. Analize americane arată lucid că nu manifestările Chinei sunt problema, ci slăbirea în Vest a propriilor valori (Fareed Zacharia, Ten Lessons for a Postpandemic World, Allan Lane, New York, 2020). În orice caz, se conturează regândirea în profunzime a relațiilor dintre civilizații.

Concentrarea relațiilor cu Rusia pe Crimeea este o eroare. Nu poți considera o decizie a lui Hrușciov în lupta lui pentru putere – aceea de a trece Crimeea în administrarea Ucrainei – drept prevedere de drept internațional. În fapt, Crimeea este, demografic și istoric, după orice analiză, rusească. Peste toate, cum scria un fost cancelar german, este o eroare amestecul în relația dintre ruși și ucrainieni, legați de secole printr-o cultură comună. Înainte de orice, însă, Ucraina nu a rezolvat statutul minorităților, iar reprezentanții statelor din jurul ei, mai puțin România actuală, obiectează pe drept.

Așa cum înaintează, cu leadership birocratizat și fără viziune, Uniunea Europeană devine tacit o piață comună. Este normal ca Europa să se integreze, dar Adenauer, de Gaulle și de Gasperi știau bine că doar o Europă a națiunilor care sunt respectate poate fi integrată, iar Delors și Prodi au mai avut competența de a continua direcția. Statul de drept, care se invocă acum, rămâne doar un fetiș câtă vreme nu devine stat drept. Așa cum arată și eșecul încercării de stigmatizare a unor țări membre la Tribunalul european, manipularea „statului de drept” de către inși străini de drept nu duce departe. Brexitul și agitarea altor exituri rămân avertismente!

Din nefericire, este prea multă politizare superficială, în dauna inovării. În fapt, discutatele diferențe dintre regimuri pot începe cu distincția popperiană „autoritar” – „democratic”, dar nu se lasă reduse la aceasta. Sunt astăzi, în fapt, regimuri „democratice” care au devenit mai rău decât voievodale sau oligarhice. Carl Schmitt ar fi mirat să vadă ce trecere are.

Ce-i de făcut în România? Sunt de părere că a redevenit actuală întrebarea lui Liviu Rebreanu (Opere, Minerva, București, 1998, vol.17 și 18) din anii treizeci: „De unde atâta rătăcire?”. Este tot mai evident că amatorismul și iresponsabilitatea decidenților actuali generează handicapuri. Pe nesimțite, țara a luat o rută singulară, cu riscuri mari.

Coerența ei a slăbit, prin continua violare de sus a Constituției și alergând după rivali cu Securitatea și justiția aservite. Funcțiile fiind umplute cu nepricepuți, capacitatea de a proiecta și organiza s-a stins. Traiul din împrumut a devenit curent, iar maxima „din rău în mai rău, ca să se poată fura mai bine” conduce vizibil numeroși decidenți. Se merge, cum observă destui concetățeni, spre un eșec istoric. Opinia mea este că România, ca prim pas, are de oprit abuzurile, de trecut la meritocrație și de revenit la politică externă inovativă. Altfel, va continua să înoate în dificultăți și să stea la coada Europei.

Andrei Marga