Vremurile sunt tulburi, criza e şi ea aici, iar lumea toată caută repere pe care să se sprijine. Unul, între cele mai importante, fiind dobânda de politică monetară a băncilor centrale, indicator care e întors pe o parte şi pe alta în cercuri politice, în cabinete ministeriale, în instituţii, în companii ori în dezbateri publice. Răspunsul la întrebarea „Cum primim criza?” nu poate fi dat „după ureche”. E nevoie de partituri. De partituri performante, care să conţină analize temeinice, bazate pe criterii logice şi pe legi obiective. Şi de unde ar putea să înceapă analiza, când subiectul îl constituie cotele dobânzilor de referinţă, dacă nu de la dinamica preţurilor?!… A inflaţiei, deci. Nu e de aşteptat un galop în forţă, cu preţuri care să sară îngrijorător din matcă, dar nici un trap lejer, care să nu pună probleme, nu va fi. Asta la noi. Şi, desigur, în ţările din regiunea noastră ori din alte regiuni. În Statele Unite însă, unde creşterea merge dinspre zero la sută către 2 la sută, ca şi în vestul UE, va fi, desigur, o altfel de strategie. Acest talmeş-balmeş de mişcări ale preţurilor, de pe întreaga planetă, este proba cea mai convingătoare a diferenţei de comportament de la o bancă centrală la alta.

Noi, în România, am avut şi avem un câmp de luptă diferit de al altor ţări. Când inflaţia urcase la 5,41 la sută în mai 2018 şi, apoi, a rămas aproape doi ani în jur de 4 la sută, Banca Naţională a răspuns cu o dobândă de politică monetară de 2,5 la sută. Cărţile scriu că la o inflaţie mare se impune o dobândă de politică monetară real pozitivă, adică mai mare decât inflaţia. Dar dacă am fi făcut aşa ceva, o dobândă mai mare decât inflaţia ar fi avut două efecte negative puternice. Ar fi descurajat creşterea economică şi în al doilea rând ar fi scumpit ratele la bănci. Deci BNR şi-a produs singură dureri de cap ca să menţină dobânda jos, la 2,5 la sută, în sensul că a fost nevoită să mobilizeze, în lupta cu inflaţia, întregul arsenal de politici şi de instrumente de care dispune.

Toată lumea vrea inflaţie de 2 la sută. Unii privesc în jos, cum facem noi acum, pentru că am sărit de 3 la sută, alţii în sus, aflându-se în teritoriile deflaţiei sau ale inflaţiei prea mici, şi aspiră să ajungă la 2 la sută, dar mai e şi pericolul să nu se poată opri şi să meargă mai departe. Acesta e tabloul global.

O inflaţie galopantă, în schimb, oricum ar fi galopul, înseamnă că preţurile muşcă din nivelul de trai, urcând costul vieţii. Oamenii cumpără mărfuri mai puţine cu bani mai mulţi. Asta înseamnă într-adevăr o inflaţie care este percepută dramatic de către populaţie. De asta ne este şi frică de inflaţie. Şi toată planeta se teme de inflaţie. Tragem semnalul de alarmă când inflaţia urcă peste 2 la sută, dar şi când coboară sub 2 la sută.

Banca noastră centrală, după ce am scăpat de şocul inflaţionist, a coborât rata de politică monetară, treptat, de la 2,5 la 2,0 la sută şi mai departe, până la 1,25 la sută. Aceste decizii s-au înscris în seria de acţiuni ce au asigurat atenuarea impactului pandemiei asupra fenomenelor şi proceselor economice. E adevărat, din încărcătura acestui indicator, supranumit şi dobânda-cheie, pentru că deschide multe uşi, au fost luate doar 1,25 de puncte procentuale, în mai multe etape. Ar putea să pară o reducere prea puţin semnificativă. Chiar s-au făcut auzite voci critice – unele apelând la comparaţii cu Rezervele Federale ale SUA ori cu Banca Centrală Europeană, altele referindu-se la băncile centrale din Polonia, Cehia şi Ungaria – care au ţinut să sublinieze că dobânda-cheie de 1,25 la sută este prea mare pentru vremurile actuale. Dar noi privim în jos, spre inflaţia optimă, nu în sus. Şi, apoi, este de luat în seamă că strategia BNR, în bătălia cu inflaţia, va continua cu mobilizarea, lângă dobânda-cheie, a întregului arsenal de care dispune. Strategie deja verificată în confruntarea cu precedentele şocuri inflaţioniste.

Adrian Vasilescu