Oameni. De toate vîrstele. De toate condițiile. Oameni foarte tineri. Oameni la maturitate. Oameni ce se îndreaptă, maiestuos, spre vîrsta a treia. Oamenii senectuții, oamenii care nu mai au ce pierde. Doar viața.

Sînt, toți, oamenii de lîngă noi. Pot fi părinții noștri, colegii din anii de școală, sau foștii colegi de serviciu, pot fi rude, pot fi doar oamenii pe care i-am cunoscut întîmplător pe stradă, în metrou, în concediu, sau în peregrinări pe alte meleaguri, sau la un tîrg de carte, într-o expoziție sau un muzeu, sau tîrg de antichități, sau într-o vizită.

Oameni. Oameni pentru care, la fel ca și pentru noi, timpul nu s-a oprit. Încă. Sînt cei care vor și mai pot să fie activi, sînt cei care nu se abandonează, sînt cei care doresc să-și prelungească viața activă.

Dar sînt și oamenii pe care, fără să ne dăm seama, cîndva, destul de repede, nu o să-i mai vedem.

O să întrebăm, cînd va fi prea tîrziu, unde sînt? Ne vom mira, atunci cînd vom afla că nu mai sînt și abia atunci, poate, vom suferi că nu i-am prețuit cît ar fi trebuit să o facem, că nu le-am ascultat istoriile, că am trecut pe lîngă ei, uneori fără să-i observăm. Vom mai suferi și pentru că nu le-am acultat sfaturile, sau că nu am reținut niciodată titlurile cărților ce le stăteau întotdeauna pe noptieră și că am aruncat într-un pod întunecos tot ce a rămas din viața ce a fost cîndva a lor, dar și a noastră.

Oameni. Oameni pe care, astăzi, nimeni nu-i mai observă, aceiași oameni pe care, nu cu multă vreme în urmă, lumea îi cultiva, îi curta, le aducea osanale, îi lăuda exagerat și necuviincios, nu necuvenit, pentru că, făcîndu-le plecăciuni mincinoase, cultivîndu-i, doreau, meschin, să obțină ceva de la ei: o promovare, un salariu mai bun, un loc mai călduț, o aducere în prim-planul instituțional sau social, o intermediere sau intervenție, o mică și nevinovată influență, sau cine știe cîte altele. Cu alte cuvinte, aveau nevoie de ceva. Sau de cineva.

Acum, cînd vremurile s-au schimbat, cînd cei de atunci au devenit, doar din pricina vîrstei, foști, nu-i mai caută aproape nimeni. Doar puțini. Doar acei care nu au uitat, pentru că nu pot să uite, doar acei pentru care valoarea unui om nu se corelează matematic, precis și rece, cu vîrsta sau cu funcția, ci cu ceea ce au realizat pentru cei din jur, pentru profesia lor, pentru familie și pentru cei năpăstuiți de soartă, pentru bătrîni, pentru pensionari, pentru copiii abandonați, pentru femeile singure agresate de bărbați ”puternici”, la fel cum nu se corelează nici cu starea materială, ci doar cu morala, cu credința, cu dragostea pentru cei din jur.

Nici măcar fizionomia, acum, sigur, modificată de arșițele sau gerurile vieții, nu poate șterge la acești, pe nedrept, uitați sau foști, limpezimea privirii, sclipirea de inteligență, aura care înnobilează chipul înconjurat de nimbul alb, mai frumos și mai nobil decît oricare chip prelucrat de chimia laboratoarelor de înfrumusețare.

Noblețea părului alb, finețea atitudinii, dinstincția, rafinamentul educației, acuratețea și farmecul limbajului, spontaneitatea și cultura profundă, la care numai școala temeinică de altădată și apoi lecturile la fel de profunde și de temeinice te trimit, e drept, doar dacă ai ochi să vezi, spre universuri nebănuite, sau dorite, sperate, așteptate, și de-a dreptul incredibile, într-o lume murdară, ce uită prea repede și care aruncă la o ladă imaginară a inutilităților, suflete.

Oameni. Oamenii de lîngă noi, oamenii pe care aproape nimeni nu-i mai vede. Li se uită sau li se neagă trecutul. Sînt considerați, de către unii, expirați. Un cuvînt urît, prea urît pentru a-l asocia omului. Li s-au uitat meritele, le sînt aruncate în derizoriu realizările profesionale, atitudinile, reacțiile, chiar și riscurile, atunci cînd au avut curajul să nu accepte, să se împotrivească. Se ironizează dizidența lor autentică, acum, cînd este ușor să o faci, acum, cînd poți spune orice, acum, cînd poți nega orice, deși la acea vreme împotrivirea tacită sau manifestă, publică, avea conotații diferite de cea actuală, ale așa-zisei pseudodizidențe, aducătoare astăzi doar de profit și vizibilitate publică, nicidecum de respectabilitate.

Dar cine le neagă? Oamenii fără omenie, tocmai profitorii pozițiilor lor de altădată, tocmai cei care au fost ajutați și, ca nemernicia să le fie completă, tocmai cei care nu au realizat mare lucru, cei care au parcurs profesional trasee marcate de cei pe care acum încearcă să-i trimită în derizoriu, să le minimalizeze riscurile, realizările, viața profesională și, uneori, chiar și viața personală.

Oameni. Am întîlnit astfel de oameni speciali. Oameni pe care-i stimez, oameni care merită mult, mult mai mult decît li se oferă. În planul recunoașterii. Cît despre recompensele materiale, pe care statul, în sărăcia, dar și în disprețul lui, le dă acestor oameni, ele nu fac decît să umilească, așa cum, în general, sînt umiliți cei care, din cauza vîrstei, au ieșit forțat din viața activă.

Oameni. Oamenii care, în vremurile de altădată, au condus instituțiile, „întreprinderile socialiste” ale vremurilor, alții care au reprezentat țara în organisme internaționale, alții care au dezvoltat cercetarea și învățămîntul universitar românesc, mulți care au creat presa din care, mai apoi, au fost recrutați viitori cronicari, liderii de opinie de astăzi.

Au mai fost artiști plastici, scriitori, muzicieni, actori. Unii au făcut compromisuri. Puțini, probabil, din convingeri politice. Unii doar pentru a le merge mai bine, alții din lașitate, alții, însă, pentru a fi lăsați în pace să creeze operele ce nu ar fi fost create dacă șicanele, obstacolele ideologice, poate, le-ar fi stat în față. Dar toți, absolut toți au obținut realizări notabile pentru țară.

Acum sînt uitați. Ba, mai mult, le sînt aruncate în derizoriu realizările, sînt huliți, sînt ironizați, se fac glume mizerabile despre ceea ce, la vremea respectivă, au fost dizidențe autentice, a fost curaj, a fost verticalitate.

Oameni. Am cunoscut astfel de oameni. Îi iubesc. Îi stimez. Îi cultiv, atît cîtă putere îmi dau și îmi permit sănătatea, mediul relativ ostil, încă, în care relaționăm, într-o societate anomică, după mai mult de 30 de ani de cînd s-a vrut un alt mod de organizare socială.

Am cunoscut bărbați puternici din această stirpe. Dar am cunoscut și femei puternice. Am cunoscut femei cărora trebuia să te adresezi cu condescendență, utilizînd apelativul Doamnă, chiar și atunci cînd vremurile te obligau să le spui „tovarășă”. Erau, însă, din multe puncte de vedere, tovarășe. Tovarășele noastre de viață, de serviciu, de…

Dar noi le spuneam și atunci Doamne. Meritau. Erau Doamnele în fața cărora trebuia să-ți pleci capul. Și o făceam atunci, la fel cum o facem și acum, ori de cîte ori viața ne oferă prilejul.

Am cunoscut de-a lungul anilor Domni și Doamne proveniți din din lumea celor simpli, oamenii pe care i-am prețuit și pe care-i respect, pe care i-am admirat și continui să o fac și acum, deși de ani s-au retras în singurătate, refuzînd să mai accepte implicarea sau atragerea în capcanele politice ale unora sau altora.

Lecturile bune și continue, pasiunea neostoită pentru informare, preocuparea neimpusă pentru actualizare în tot ceea ce este astăzi important pentru oameni, apoi acceptarea izolării, determinată de imposibilitatea de a comunica sau de a avea alături parteneri de conversație, interlocutori potriviți măsurii sale, fac și astăzi din acești Oameni remarcabili foarte plăcuți și interesanți parteneri de dialog, în compania căruia timpul fuge mult prea repede.

Lecturile lor sînt și acum excelente, la zi, la fel ca și periodicele pe care se străduiesc cu banii drămuiți să le procure într-o lume ce începe să se piardă, în care intelectualii nu mai contează demult, în care sărăcia a îndepărtat pe oamenii de preocupări care, altădată, făceau mîndria locurilor.

Ei, în schimb, nu au renunțat. Nu s-au abandonat. Continuă să fie egali cu ei înșiși, așa cum s-au străduit să fie mereu, continuă să fie prezenți într-o lume, astăzi risipitoare, care, vai, aparent, nu mai are nevoie de ei, într-o lume tristă, ce și-a abandonat valorile, respectabilitatea, demnitatea, cinstea, patriotismul și, ceea ce este cel mai grav, morala.

Oameni. Oamenii de lîngă noi. Oamenii abandonați de o societate bolnavă, de o societate ce aruncă, paradoxal, în derizoriu calitatea de „bătrîn”, pentru că, se știe, orice societate, de-a lungul veacurilor, și-a prețuit „bătrînii”, înțelepții. Ei erau instanțele care cenzurau deciziile celor mai tineri și mai impetuoși, mai nerăbdători să decidă, fără o judecată profundă. Și tocmai pentru a nu greși și nu a produce victime erau chemați bătrînii înțelepți să judece și să decidă. Astăzi sînt marginali într-o societate anomică ce nu-i prețuiește. Li se stabilesc, discriminatoriu, măsuri, chipurile, de protecție, li se gestionează cu obrăznicie și cu nesimțire, fără a-i consulta, timpul, orele cînd pot ieși din casă, cînd își pot scoate la plimbare tovarășul necuvîntător, singurul care, poate, le-a mai rămas. Au devenit povară pentru un buget sărăcit, sînt amenințați zilnic cu calculări și recalculări de pensii, cu majorări mincinoase, li  se interzice să mai activeze acolo unde expertiza lor poate aduce încă foloase, sînt abandonați de copiii plecați cît au văzut cu ochii în speranța unui trai mai bun. Nu mai au valoare de întrebuințare. Au devenit paria într-o țară în care au pus decisiv umărul și mintea la construcția ei. Circulă în vorbirea curentă o butadă, cum că „cine nu are un bătrîni, să-i cumpere”. Noi îi avem. Cînd ne vom decide să le dăm respectul ce li se cuvine?

Oameni. Oamenii de lîngă noi. Pe lîngă care trecem fără să-i vedem…