Imaginați-vă următoarea scenă:
Intră cineva într-un birou de stat și întreabă:
– Bună ziua, cine e secretar general adjunct la MAI?
– Temporar, aceeași din 2017.
– Și când se termină temporarul ăsta?
– Când se termină și România, probabil.

De nouă ani, la vârful Ministerului Afacerilor Interne se joacă aceeași piesă absurdă: aceeași persoană, aceeași funcție, aceleași decizii „temporare” semnate din șase în șase luni de câte un prim-ministru aflat, la rândul lui, tot „temporar” pe funcție, politic vorbind.

Doar că, surpriză: cineva a întrebat „De ce?” – și Tribunalul București a obligat Guvernul să răspundă. Nu în conferință de presă, nu cu balet politic, ci PE HÂRTIE, cu explicații. Șoc și groază în lumea deciziilor care se credeau de neexplicat.

Interimatul etern: noul sport național

Codul administrativ zice clar:
– poți pune pe cineva „temporar” pe funcția vacantă,
– în mod excepțional,
– maximum 6 luni pe an,
– cu o singură prelungire, tot „excepțională”.

Ce face Guvernul?
Ia „excepționalul” și-l transformă în normă. De la 23 mai 2017 încoace, aceeași persoană – chestorul-șef Ioana Dorobanțu – ține sus, „temporar”, ba funcția de secretar general adjunct, ba de secretar general, apoi iar adjunct, ca într-un joc de yo-yo birocratic.

Șirul deciziilor prim-miniștrilor arată așa: nr. 425/2017, 287/2020, 60/2021, 384/2021, 60/2022, 409/2022, 581/2022, 307/2023, 15/2024, 238/2024, 24/2025, 363/2025, 11/2026, 249/2026…
Pare lista de episoade dintr-un serial Netflix: „Interimat fără sfârșit – sezonul IX”.

La orice firmă normală, dacă directorul adjunct e „provizoriu” de 9 ani, cineva întreabă dacă nu cumva „provizoriul” e, de fapt, permanenta politică de forțare a legii. La stat, în schimb, ți se spune calm:
– Totul e legal, dom’le. E doar… prelungire temporară repetată. De 16 ori.

Cum a ajuns Guvernul în boxa „explică-te!”

Sindicatul „Diamantul” a făcut ce nu prea se face în România: a pus întrebări exacte, în scris, pe Legea 544/2001.
Două întrebări, mai precis:

1. De ce e funcția de secretar general adjunct al MAI ocupată continuu din 2017, prin împuterniciri temporare reînnoite la 6 luni?
2. De ce a „permanentizat” prim-ministrul această situație printr-o nouă decizie, deși chiar Codul administrativ, invocat în act, vorbește despre EXERCITARE TEMPORARĂ și limite clare?

Guvernul, în loc să răspundă, a tras clasicul număr:
– A tăcut.

Nici în 10 zile, nici în 30. Zero.
Așa că sindicatul a făcut ce scrie la lege: plângere la Tribunalul București.

Apărarea Guvernului: „Nu suntem noi, nu existăm, nu vă interesează”

Ajunși în instanță, oamenii Guvernului nu au explicat interimatul, au explicat de ce n-ar trebui să poți nici măcar întreba:

1. „Guvernul nu poate fi dat în judecată”
   Argument: e un „organ colegial, fără personalitate juridică”.
   Traducere: suntem prea difuzi ca să răspundem.
   E ca și cum Consiliul de Administrație al unei firme ar zice: „Noi suntem doar o ședință, nu ne poți trage la răspundere. Întreabă scaunele.”
2. „Acțiunea este inadmisibilă, nu aveți interes legitim”
   Traducere:
   – Ce treabă aveți voi cu cum conducem noi ministerele?
   – Întrebarea voastră nu e „licită”.
   – Voi nu întrebați ca să aflați, întrebați ca să ne încurcați.
3. „Nu noi, ei!” – joaca de-a pasatul petiției
   Guvernul zice: am trimis petiția la MAI, deci nu e problema noastră.
   Cutezanță maximă:
   – Prim-ministrul semnează decizia.
   – Secretarul general al Guvernului contrasemnează.
   – Când sunt întrebați „De ce semnați la 6 luni aceeași ‘temporar’?”, răspund practic: „Întrebați la ei, nu la noi”.

Tribunalul s-a uitat la aceste argumente și, fără să explice în pamfletistică, ci în limbaj juridic, a spus, pe rând: NU, NU și IAR NU.

Ce a spus, de fapt, Tribunalul (tradus pe românește dur)

1. „Dacă primești scrisoarea, exiști ca pârât.”
   Guvernul a primit cererea. A fost sesizat oficial. Deci stă în proces.
   Nu poți să faci pe mortul juridic după ce semnezi decizii în Monitorul Oficial.
2. „Plângerea e clară, temeiul e clar, excepția inadmisibilității e aruncată la nimereală.”
   Instanța a spus explicit că excepția a fost invocată „nejustificat”.
   Adică nu doar greșit, ci abuziv.
3. „Ce ați întrebat voi sunt informații de interes public. PUNCT.”
   Cum se ocupă o funcție publică vacantă la vârful MAI, prin câte decizii temporare, cu ce temei: asta interesează publicul. Nu trebuie să justifici de ce vrei să știi cum e condus statul.
4. „Nu puteți pasa petiția în jos ca să scăpați.”
   Actele sunt emise de „conducătorul Guvernului”.
   Dacă premierul semnează din 2017 decizii temporare în cascadă, Guvernul nu poate spune „Întrebați MAI-ul”.
   Cine semnează decizia trebuie să știe și de ce a semnat-o.
5. „Exact astfel de întrebări sunt necesare ca să aflăm dacă există o practică nelegală a împuternicirilor succesive.”
   Adică instanța spune negru pe alb:
   – întrebarea e legitimă,
   – există suspiciunea rezonabilă că se practică o fentare a regulilor prin prelungiri succesive de „temporar”,
   – și fix de-asta trebuie să se dea explicații.

Rezultatul: Tribunalul obligă Guvernul, Prim-ministrul și Secretariatul General al Guvernului să răspundă în scris la întrebările sindicatului.

Ce am câștigat: luxul de a-i obliga să explice ne-explicabilul

Instanța nu a zis încă: „ce ați făcut e ilegal”.
Nu era proces de anulare a deciziilor. Acolo, alte dosare își văd de drum la Curțile de Apel Iași și Galați.

Dar Tribunalul a făcut un lucru pe care birocrația românească îl urăște:
i-a pus pe semnatari să explice, în scris, ce au făcut.

Nu mai merge cu:
– „Așa s-a apreciat.”
– „S-a considerat că.”
– „Având în vedere necesitatea bunei funcționări…”

Acum trebuie să răspundă, nominal, negru pe alb:
– De ce e funcția ocupată „temporar” de aceeași persoană din 2017?
– Care sunt motivele de fapt și de drept pentru nouă ani de „excepțional”?

Dacă au motive, să le vedem.
Dacă nu au, rămâne să explice românului cum înțeleg ei cuvântul „temporar”:
un fel de „până ne prindem că ne-ați întrebat”.

Ce urmează dacă nu respectă hotărârea

Legea contenciosului administrativ are un moment de tandrețe rar: se gândește la sancțiuni.

Dacă Guvernul nu execută hotărârea, instanța de executare poate:

• amenda instituția cu 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere,
• acorda penalități celui care a câștigat procesul.

Adică, pentru fiecare zi în care Guvernul se face că plouă, crește nota de plată.
Și, ironic, nota de plată tot din buzunarul contribuabilului vine, dar măcar rămâne scris undeva că „temporarul” la vârf costă.

„Temporar” – cuvântul magic al României oficiale

În toată povestea asta, cuvântul cheie e „temporar”.
Un cuvânt care, în România, a fost mereu sinonim cu „până ne obișnuim cu abuzul”.

– Taxe temporare? Devin permanente.
– Măsuri excepționale? Devin politică de stat.
– Interimate? Devin cariere.

Iar acum, avem și varianta de lux:
– Funcție de vârf în MAI, „exercitată temporar” non-stop, din 2017, legalizată prin 16 decizii succesive ale prim-miniștrilor care se schimbă, dar semnătura pe aceeași persoană rămâne.

Tribunalul București a spart puțin decorul:

Pentru nouă ani de decizii „temporare”, instanța a cerut un singur lucru:
o explicație scrisă de la cei care le-au semnat.

Iar asta, în România reală, e deja un act de insubordonare cosmică față de reflexul de a nu explica nimic.

Epilog: România – țara unde temporarul e etern, până te dă cineva în judecată

Miza nu e doar un nume și o funcție.
Miza e următoarea:
– Poate fi condus vârful unui minister-cheie, timp de 9 ani, printr-o șmecherie „temporară”?
– Sau recunoaștem, în sfârșit, că „temporar” a fost doar masca birocratică pentru o numire „cum vrem noi, cât vrem noi”?

Tribunalul a ridicat mingea la fileu.
Guvernul e acum obligat să scrie, să semneze și să trimită adevărul lor oficial.

Noi vom citi cu atenție. Și vom traduce pe românește.
Pentru că, de data asta, România are șansa rară să vadă cum arată, la modul cel mai serios, justificarea scrisă a unui „temporar pe viață”. (Cerasela N.).

Guvernul României, în parteneriat strategic cu Bruxelles-ul și cu orice hacker plictisit de prin lume, ne pregătește marea revoluție: portofelul digital. Nu, nu e ăla în care-ți ții banii. E ăla în care-ți ții nervii, viața și identitatea, toate înghesuite într-un singur telefon care poate crăpa când ți-e lumea mai dragă.

Ni se spune blând, cu voce de robot liniștitor: „Stați calmi, înrolarea e voluntară!”. Iar în nota de fundamentare, cu litere mici-mici, vine șopârla: „voluntar… până când nu mai e”. Adică e voluntar, dar dacă UE sau legislația națională zice „De azi nu mai e voluntar”, atunci nu mai e. Ce atâtea detalii?

Voluntari cu forța

Cuvântul „voluntar” e plimbat prin documentele Ministerului Economiei ca o icoană prin sat: uite-l, pupă-l, crede-l.
Dar în subsol scrie clar: acolo unde drepturile sau serviciile vor fi condiționate de portofelul digital, voluntariatul se evaporă ca datele personale într-un atac cibernetic reușit.

Pe românește:
– Vrei servicii publice? Portofel digital.
– Vrei să călătorești? Portofel digital.
– Vrei să respiri administrativ? Portofel digital.

Dar nu te teme, cetățene, că nimeni nu te obligă. Doar că, fără el, nu mai poți face nimic. E ca la ghișeu: „Nu vă obligăm să aduceți copie după buletin, dar fără ea nu rezolvăm”.

Digitalizare totală, haos total

În paralel, planeta arde în atacuri cibernetice. Se fură date personale, bancare, medicale, probabil și rețeta de sarmale a bunicii, peste tot în UE.
Republica Moldova – făcută zob. Servicii publice – blocate. Rețele de magazine – sisteme căzute, frigiderele și congelatoarele ajunse la 50 de grade, ca nervii contribuabilului român când vede factura.

La noi, Cadastrul abia s-a dezlipit de pe asfalt după o lună de blocaj și băieții noștri deștepti din administrație zic:
– E momentul perfect! Hai să punem TOTUL digital, TOTUL în același loc!
Ce se poate întâmpla?

Un hacker mai isteț, cu un singur click, poate să-ți ia buletinul, permisul, cardurile, datele medicale, diplomele și eventual și dreptul la nervi. Dar oficial ți se spune: „Beneficiile sunt uriașe!”.

Beneficii fără număr, probleme la fel

Ministerul Economiei ne cântă balada Ro-Wallet, portofelul digital european:
– reducem timpul de identificare,
– nu mai mergi fizic la ghișee,
– nu mai cari hârtii,
– poți face totul de la distanță,
– mai rămâne doar să-ți depui sufletul cu semnătură electronică.

Problema?
Toate astea ni s-au promis deja cu „digitalizarea instituțiilor publice”. Ți s-a zis: „Nu mai aduci tu actele, le avem noi în sistem.”
Realitatea?
– „Aduceți, vă rog, copie după buletin.”
– „Dar îl aveți deja în sistem.”
– „Da, dar nouă ne trebuie la dosar.”

Acum schema se extinde:
Mai întâi ți se promite că portofelul digital îți face viața mai ușoară.
Apoi descoperi că îți face viața imposibilă fără el. Dar nu-ți fă griji, „e voluntar”.

Călătorii cu bilet doar pentru cei aleși digital

Ni se explică doct că portofelul european de identitate digitală va fi folosit pentru orice:
– servicii publice,
– deschis cont bancar,
– permis de conducere pe telefon,
– semnare de contracte,
– rețete electronice,
– călătorii,
– diplome,
– asigurări sociale.

La capitolul „călătorii”, decorul e deja pregătit:
– cartea electronică de identitate e în derulare,
– din 2030 devine obligatorie,
– fără ea, nu mai umbli prin UE nici până la vecinul bulgar.

Portret de viitor „voluntar”:
– Nu vrei carte electronică? Nu te obligă nimeni. Doar nu mai ieși din țară.
– Nu vrei portofel digital? Iarăși, nimeni nu te obligă. Doar că nu mai poți accesa jumătate din serviciile publice, bancare, medicale și sociale.

Hackerul – noul funcționar de la ghișeu

În acest mare vis digital european, mai apare un personaj: hackerul.
Până acum, ca român clasic, îți era frică de:
– funcționarul de la ghișeu,
– doamna de la casierie,
– șeful de birou care „nu e în sistem”.

În curând, funcționarul clasic va fi înlocuit de o versiune premium – hackerul:
– nu stă la program 08:00–16:00,
– nu-ți cere șpagă,
– nu-ți trântește dosarul pe jos,
– îți ia tot ce ai direct, fără coadă, fără bon de ordine.

Când pui toate actele, toate datele, toată identitatea într-un singur portofel digital, hackerul nici nu mai trebuie să alerge: vine la un singur clic distanță de tot ce ești tu ca persoană în fața statului.

Concluzie: Statul grijuliu te ia în brațe… și nu-ți mai dă drumul

Ni se flutură în față „modernizarea”, „integrarea europeană”, „eficiența administrativă”.
Dar formularea-cheie rămâne asta, strecurată cu grijă:

„Caracterul voluntar (…) nu se aplică în situațiile în care exercitarea drepturilor sau accesarea serviciilor este condiționată de utilizarea exclusivă a portofelului digital.”

Adică:
E „voluntar” să-ți faci portofel digital.
La fel cum e „voluntar” să porți parașută când sari din avion.

Diferența e că, dacă în avion sari fără parașută, e alegerea ta.
În noua lume administrativă, avionul nu decolează dacă nu ai parașuta omologată de Bruxelles și verificată de Ministerul Economiei – pe telefon, în aplicație, cu acordul tacit al hackerului din umbră.

Bine ați venit în viitorul „voluntar obligatoriu”.
Vă rugăm pregătiți telefoanele, actele, datele și nervii. Urmează îmbarcarea digitală.

Un procuror a dispărut oficial din schemă „pe motive de sănătate”, dar a rămas perfect ascuns după paravanul instituțional. Secția pentru procurori a CSM a decis, marți, 3 noiembrie 2026, suspendarea acestuia din funcție pe caz de boală, potrivit dezvăluirilor făcute de publicația Lumea Justiției. Până aici, totul pare procedural. De aici încolo începe teatrul absurd.

Procuror bolnav, dar fără nume, fără boală, fără identitate

În mod spectaculos, opinia publică este informată că „un procuror” a fost suspendat. Care procuror? Surpriză: nu se poate spune.
De ce a fost suspendat? Din nou, surpriză: nu se poate spune nici asta.

Nici identitatea magistratului nu este dezvăluită, nici diagnosticul. Știm doar că există „o boală” și „un procuror”. Restul e secret de stat, pare-se.

Transparență în stil autohton: sistemul judiciar anunță că are o problemă, dar nu cu cine, nu cu ce, nu de ce. Doar așa… „să se consemneze la dosar” că se întâmplă ceva, undeva, cu cineva.

Minuta CSM: poezie instituțională în limbă de lemn

Tot ce a ajuns în spațiul public este minuta seacă a Secției pentru procurori a CSM:

„Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după suplimentarea ordinii de zi, a hotărât suspendarea din funcție a unui procuror, începând cu data de 03.11.2026, până la rămânerea definitivă a Raportului de expertiză al Comisiei medicale de specialitate”.

Tradus din „limbă de lemn administrativă” în română curentă:
– Nu vă spunem cine e.
– Nu vă spunem ce are.
– Nu știm cât durează.
– Dar să știți că am făcut o ședință și am decis ceva foarte important, pe care nu îl puteți verifica.

Conform Lumea Justiției, acesta este nivelul maxim de „informare” oferit publicului: un procuror fantomă, o boală misterioasă și un raport medical viitor, care va rămâne, aproape sigur, la fel de discret ca personajul principal.

Sistemul care se ascunde după perdea

În timp ce justiția se predică în numele transparenței și al responsabilității, propriii ei oameni devin, brusc, personaje anonime atunci când apar probleme. Când e de lăudat, apar nume, funcții, bilanțuri triumfaliste. Când e de explicat o suspendare pe boală, totul se transformă în joc de umbre: „un procuror”, „o boală”, „o comisie”.

Pamfletar vorbind, nici nu mai e nevoie de satiră: textul oficial al CSM e deja un mic scenariu de comedie neagră. Tot ce lipsește este nota de subsol:
„Orice asemănare cu transparența este pur întâmplătoare.” (Irinel I.).